Urmează staţia…Timpuri Vechi

Prin anii ’90 apărea într-un ziar povestea incredibilă a femeii care a păşit pentru prima oară în afara timpului. În metrou la Dristor, un bărbat cu ochi vultureşti i-a deschis poarta către vechiul Bucureşti al anilor ’20-’30. Privirea sa hipnotizantă şi fixă s-a soldat cu leşinul doamnei cu pricina. Aceasta a mărturisit că s-a trezit în apropierea ex-celebrei case de toleranţă Crucea de Piatră. Caleşti cu cai, bărbaţi cu pălării şi plăcuţe cu nume de străzi demult surghiunite de timp - erau toate acolo, în fata ochilor ei.                                                                             

În prezent, Dristorul e pentru cei mai mulţi dintre noi “staţia unde cobori ca să schimbi”. Totuşi, există o mână de oameni pentru care Dristorul rezonează cu bizarul, ţesând firav un mit urban. Sunt oameni cunoscuţi mie si fideli subteranului, cu capul bine înfipt între umeri, poate uşor zgâlţâit de freamătul de deasupra.

La fatigue, monşer...

Mama prietenei mele de-o viaţă este o femeie decentă, între două vârste (dintre care una vârsta la care nu ţi se mai poate întâmpla nimic nou). Relatarea ei mi-a parvenit de îndată ce am pomenit cazul femeii care a călătorit în timp. Atunci am aflat o istorioară. Întorcându-se de la slujbă (o extenuantă muncă de contabilitate), dna S. a luat ca de obicei metroul. A aţipit preţ de câteva minute. 

Ajunsă la Dristor, a coborât şi a constatat cu mirare că peisajul se schimbase. “Dacă-ţi spun că scările arătau altfel!” Obosită, ce-i drept, femeia şi-a închipuit că nu a coborât unde trebuie. Până şi pereţii aveau altă alură, părând ceva mai scorojiţi. “Ştiu că m-am uitat instinctiv la ceas: era 20:15, iar eu eram aproape sigură ca trebuie să fie vreo 21:00...” O dată urcată în al doilea metrou, a adormit la loc şi totul a fost dat uitării. Concluzia ei ulterioară a fost că totul s-a datorat extenuării la care au supus-o afurisitele de cifre de la muncă.

Ou sont les passages d’autrefois?

În tinereţe, tatăl meu se plimba ore în şir pe străzile Bucureştiului. Şi acum ar putea să străbată capitala fără firimituri de pâine în buzunare. Metroul nu îi mai este străin de prin ’70 încoace, însă nu o dată Dristorul i-a dat de furcă. Ajuns în “Zona D.”, orientarea i-a jucat feste. “Nu mai şiam unde sunt, eram ca o cârtiţă care se pierde in propria vizuină!’ exclama tata uşor amuzat. Prima dată, zăpăceala a durat aproximativ 2 minute, timp în care o s-a aşternut o linişte mormântală peste capetele mai puţin dezorientate. 

În cele din urmă, ceaţa s-a risipit şi tata şi-a regăsit drumul. A doua oară, cautând pasajul de la Dristor (pe care de altfel îl ştia ca pe-un cal breaz) s-a trezit din nou că si-a pierdut “uzul” orientării. Şi uite-aşa a întrebat un nene care întamplător sau nu, se afla în aceeaşi dilemă: ‘Nu ştiu, domne, totu’ s-a modernizat, nu mai înţelegi nimic...Le pun pe toate la mama naibii!”.

Aşa începe totul…ca-ntr-un vis...

 L. este în anul trei la automatică şi în timpul liber citeşte romane poliţiste şi cărţi de spiritualitate. A luat cunoştinţă de o serie de incidente/accidente ce ţin de istoricul Dristorului. Iată cam ce se găseşte în arhiva sa personală:

- 24 martie 2007 - un Logan se înfige în colţul unui Audi A4 la intersecţia Dristor cu M. Bravu;

-12 martie 2009 -un tramvai din capitală a luat foc la intersecţia Dristor cu Camil Ressu- citează ziare.com (Notă: se poate să fi fost vina semaforului);

- 18.10.2008 - evacuare la metrou, după ce trenul a rămas blocat pe linie între Piaţa Muncii şi Dristor, din cauza unei defecţiuni la garnitură;

- 18 dec 2006 - un vagon a deraiat în zona Dristor 2; apx 400 de pasageri au fost evacuaţi;

Amicul meu mi-a vorbit entuziasmat despre “Misterioasele crime de la Crucea de Piatră”. În cartea sa, Ştefan Gheorghiu prezintă moartea suspectă a mai multor dame de companie de la renumitul bordel, aflat în zona Dristorului.  “Sigur e ceva cu locul ăsta, faptele se adună. Şi să vezi ce mi s-a întâmplat!”

Povestea pe care mi-o spune L. pare desprinsă din nuvelele eliadeşti. În contextul de faţă, cele trei “ţigănci”  erau de fapt două, şi nu dansau in horă, ci cerşeau la metrou la Dristor. L. a fost luat în primire de cea mai oacheşă dintre ele, care şi-a oferit serviciile de “ghiceală”. L. a refuzat, dar ghicitoarea şefă a murmurat în urma lui: “Hai, frumosule, nu vrei să-ţi zică baba ce s-a întâmplat cu fetele alea?” Uimirea amicului meu a fost cu atât mai mare, cu cât nu demult terminase de citit cartea lui Gheorghiu şi cu o zi înainte era plin de întrebări în legatură cu destinul tragic al fetelor ucise.

Puţini sunt românii care mai cred în strigoi şi alte asemenea “drăcovenii’, dar iată că din când în când, câte o buimăceală diurnă, ori vreo ghicitoare, pot trezi în noi suspiciunea unei realităţi necunoscute.

              

Mit sau adevăr, aceste “dristorioare” ne condimentează  uneori  rutina, de care cu greu se poate separa “românul de metrou” , o specie tot mai răspândită pe teritoriile bucureştene.