Feminin

braţele ei se întind pe două continente
sub degetele ei se alintă vârfuri de brazi şi cai sălbatici
uneori unghia ei sidefie sapă morminte
în golfuri cu nume uitate
unde oasele zeiţelor îşi dansează moartea
cu genele mângâie norii şi străpunge curcubeul
în pletele ei se poartă războaie şi se zidesc epoci
din trupul ei se înalţă zmee
pentru îngeri
pe coapsele ei parfumate sunt scrise
numele tuturor femeilor
şi câteva nume de flori
sânii ei tresar la atingerea timpului
cu buzele sărută luna de două ori înainte de culcare
iar umerii ei nasc noi constelaţii
Nimic nu e mai frumos decât aceste braţe
cuprinzând universul când nimeni nu se uită
şi tălpile ce străbat carnea bărbaţilor osteniţi
de-a lungul a mii de ani lumină…

ea nu plânge niciodată
de teama unui potop
ea se crede Dumnezeu
şi nu poartă şosete iarna
ea e alfa pentru că îi place litera A de la adam
ea e iubire, ură, formă şi lumină.

Acest text a fost conceput de îngeri sub titlul Femeia ideală
însă din greşeală atotputernicul i-a dat delete
înainte să fie pus în practică.

Balada viorii uitate

Desen realizat de talentata artistă Nynna Vizireanu

Am trup de vioară

mă cântă vântul spre seară

în mine se frământă o simfonie

suavă nebunie

o tragedie

preludiu stins de mare înspumată

de mare visată.

Pe corzile mele se înfăşoară trestii

minunate, fantastice bestii

cu chip de nălucă

pe mal să mă ducă.

Acolo se înalţă un paltin tăcut

din fratele lui zice-se m-am născut

de-asta am trup de vioară

mă cântă vântul spre seară...

Ah, de ce n-am har de poet

să-mi scriu cu arcuşul un sonet

ca de înmormântare

patetică, tristă cântare

în trei catrene şi-un cuplet

să pier citind încet, încet

cum dintr-un lemn m-a zămislit

un geniu blând, dar cam smintit

cum m-a învelit în catifea

şi m-a numit comoara mea

mi-a smuls din pântec simfonii

răvăşitoare elegii

ca mai apoi să se vorbească

pe-ascuns cu-a lui pocită soaţă

cu trupul meu să se încălzească

când focu-n sobă o să crească

iar eu voi fi cenuşă moartă

o biată umbră înşelată

şi nimeni n-o să mă mai ştie

c-am fost aleasă dintr-o mie

când pe vătrai un cheia sol

va-nchide pleoapele domol.

Tigrul

îmbrăţişarea tigrului din vis

m-a durut atât de mult că

dungile lui mi s-au întipărit pe trup.

împreună am format un totem

oamenii ne-au adus ofrande

fumul a trecut prin noi

ca un cuţit prin miezul pâinii

şi s-a ridicat spre moalele cerului.

lângă tălpile noastre de lut

s-au iubit fiarele pădurii

şi s-au cununat destine

s-au rostit rugi deşănţate

pentru zei obosiţi de nefiinţă

copiii şi-au îngropat bătrânii

în pământul din care-am crescut

animal-femeie, femeie-animal

simetrie sublimă în formă fecundă.

tigrul din vis mă cheamă la el

aş vrea să îl urmez

să creăm din nou universul

dar soarele îmi deschide pleoapele

şi se strecoară în ochii mei

ca un intrus amintindu-mi

că e dimineaţă.

poem din volumul de debut "Moartea era un iepure șchiop", apărut la editura Karth.

Pe gaura cheii

 

Mă uit pe gaura cheii sperând că o să-ţi zăresc prima naştere

tu îţi acoperi timid gândurile de teama privirii mele

semeni cu un bătrân de hârtie pe care dumnezeu a scris ochi, mână, coate

şi alte lucruri asemănătoare unui strigăt în pustiu.

Dacă ţi-aş spune că eşti om ţi-aş tulbura somnul

ori tu eşti aici de la începutul lumii şi ce rost ar avea să te trezeşti

la chemarea mea, la orice chemare ce nu e vânt sau ţărână.

Îmi pun şosete noi împletite din aşteptare ca să nu fac zgomot

ştii, uneori mi se întâmplă să strivesc umbra cuiva cu tălpile

din cauza nerăbdării, sunt mult prea dornică să-mi spui că exist

dincolo de uşa asta. 

Trop tard (poem în franceză)

 

Nos ombres se sont rencontrées

sur le même mur

à cinq heures

la mienne a bu du thé

le tienne à bu du café

elles ont joué aux échecs

seulement avec des pièces noires

nos ombres se sont aimées

sur le même mur

sans savoir

leur noms.  

Varianta în română:

Prea târziu

Umbrele noastre s-au întâlnit

pe acelaşi perete

la ora cinci

a mea a băut ceai

a ta a băut cafea

s-au jucat şah

numai cu piese negre

umbrele noastre s-au iubit

pe acelaşi perete

fără să ştie

cum le cheamă. 

Ultima iarnă de pe strada fără nume

A nins mult

pe catifeaua vişinie ce seamănă a sânge de lebădă

a nins fioros, cu dinţi de tigru şi solzi

cine ştie de cât timp tot ninge

pe cadavrul din faţa casei mele…

E vânt şi cineva îşi usucă eşarfa la un geam albastru

miroase a soare mort şi toţi dorm sub zăpadă.

O mână de copil se iveşte de sub nămeţi

ţinând un cornet de îngheţată.

Oare e cu aromă de cireşe?

un câine caută oase dar nu găseşte decât pleoape închise

e frig, frig, frig

şi nu e nimeni care să m-ajute să-mi găsesc ochelarii

sub zăpadă, printre cărţile marilor scriitori.

A nins mult şi trist

pe catifeaua vişinie ce seamănă a sânge de lebădă

ieri s-a stins cineva în fotoliul de  lângă sobă

a trosnit un ţurţure în semn de dezamăgire

şi eu mi-am scris numele în zăpadă

ca să nu-l uit.

A nins peste tot oraşul

nimeni nu mai ştie când a început

e viscol, viscol, v…

gulerul de blană al femeii cu unghii mov

s-a prefăcut într-o vulpe albă şi a fugit.

dar cui îi pasă?

totul e sarcastic de alb

şi imaculat de sobru

ochelarii mei s-au pierdut desigur.

Ninge, ninge, ninge…

cine ştie de cât timp tot ninge

pe cadavrul din faţa casei mele.

din volumul meu de debut „Moartea era un iepure șchiop”, apărut la Editura Karth. 

 

Băiatul cu păr albastru şi pianul magic

sursa: deviantart.com/art/Deemo-Wings-Of-Piano-Hans-548275195 (editat)

Îl cheamă Băiatul cu păr albastru. Nici el nu ştie cine i-a dat numele sau când s-a născut. Pare să fi fost cu mult timp în urmă, poate chiar în era dinozaurilor.

Deşi are probabil vârsta unei piramide, arată ca un băieţel obişnuit de 10-11 ani. Mai are ceva care îl deosebeşte de restul copiilor: locuieşte pe un pian zburător, aşa cum unii locuiesc în case de beton, cărămizi, paie sau gheaţă.

Ce mănâncă? Cum se joacă? Nu se plictiseşte să stea toată ziua pe un pian? te vei întreba şi pe bună dreptate. Băiatul cu păr albastru este un copil cu totul şi cu totul special. El nu are nevoie de hrană, dar din când în când îi place să guste din spuma norilor şi să bea limonadă făcută din picături de ploaie amestecată cu soare. Se joacă prea puţin şi asta nu pentru că nu i-ar plăcea ghiduşiile, ci pentru că are o misiune tare importantă: să aducă FERICIRE. De aceea nici nu se plictiseşte vreodată.

Nu-i lucru uşor să aduci bucurie în sufletele oamenilor trişti, iar Băiatul cu păr albastru a deprins meşteşugul fericirii după multe lecţii de pian. A avut un profesor straşnic, pe ilustrul Mi-Fa-Sol, unul dintre cei şapte spiriduşi ai Muzicii care se ascund în culorile curcubeului. Mi-Fa-Sol are o barbă lungă, de care sunt agăţate note muzicale şi fluturi. Când doarme, visele lui prind viaţă şi dansează cu vântul.

El l-a învăţat pe băiatul venit de nicăieri să făurească muzica perfectă pentru fiecare destinatar în parte. Spre exemplu, fetiţele preferă melodiile suave, ca o cremă de zahăr ars sau ca mâinile mamei care le mângâie părul seara înainte de culcare. Taţii reacţionează la cântecele care îi inspiră să fie curajoşi, iar bătrânilor le curg lacrimi de veselie când în urechi li se strecoară, dintr-o dată, balade care le amintesc de copilărie.

Când Băiatul cu păr albastru se apucă să împletească melodii, clapele pianului saltă, tremură, tuşesc, chicotesc... cele albe fac schimb cu cele negre şi uneori ţâşnesc, fac câteva mişcări în aer, apoi revin cuminţi la locul lor şi gata melodia!

El a călătorit în muuulte ţări şi a învăţat o sumedenie de lucruri despre oameni, animale şi natură.

Secretul lunii

Pe buzele lunii a răsărit un mic soare

şi-a dat seama de asta

când a vrut să guste din spuma nopţii

şi-n zaţ s-a ivit

un boţ de lumină.

Ce dulce e... parc-ar fi o stea de zahăr

şi-a spus luna şi a închis ochii

în culcuşul ei de cleştar şi flori de salcâm.

S-a învelit cu răcoarea timpului

scurs din clepsidra agăţată de genele ei

ca o picătură de rouă.

Toţi aştrii au privit-o cu uimire

şi s-au întrebat cum de-a învăţat să surâdă

chiar şi atunci când din ea n-a mai rămas pe cer

decât o coajă străvezie.

Dar luna şi-a păstrat secretul bine tăinuit

pe buzele vineţii şi totuşi atât de calde

mai calde ca rotundul pictat pe masă

de ceaşca aburindă de ceai

mai calde până şi decât rotirea infinită

a acelor de ceasornic, în străfulgerarea veacurilor...

Nimeni n-a ştiut vreodată

că fericirea poate răsări chiar şi în palatul de cleştar.