Secretul lunii

Pe buzele lunii a răsărit un mic soare

şi-a dat seama de asta

când a vrut să guste din spuma nopţii

şi-n zaţ s-a ivit

un boţ de lumină.

Ce dulce e... parc-ar fi o stea de zahăr

şi-a spus luna şi a închis ochii

în culcuşul ei de cleştar şi flori de salcâm.

S-a învelit cu răcoarea timpului

scurs din clepsidra agăţată de genele ei

ca o picătură de rouă.

Toţi aştrii au privit-o cu uimire

şi s-au întrebat cum de-a învăţat să surâdă

chiar şi atunci când din ea n-a mai rămas pe cer

decât o coajă străvezie.

Dar luna şi-a păstrat secretul bine tăinuit

pe buzele vineţii şi totuşi atât de calde

mai calde ca rotundul pictat pe masă

de ceaşca aburindă de ceai

mai calde până şi decât rotirea infinită

a acelor de ceasornic, în străfulgerarea veacurilor...

Nimeni n-a ştiut vreodată

că fericirea poate răsări chiar şi în palatul de cleştar.