„Stranii surate” de Terry Pratchett

 Terry Pratchett are un stil aparte, o împreunare pasională de umor negru, pseudo-ficțiune-istorică, fantastic și satiră. Pe ici, pe colo mai presară niscaiva poezie, filosofie și spiritualitate, condimentându-și opera cu un farmec rar întâlnit în literatura universală.

Nu este un autor prea popular pe la noi, de unde și vântul care suflă peste foile cu ajutorul cărora ar trebui (zic eu) să se reediteze cărțile deja publicate și să se traducă și altele.

Deși fac parte dintr-o maaare serie (și respectiv o sub-serie), cărțile Discworld se pot citi și separat, la fel și „Stranii surate” („Wyrd Sisters”). Este un roman foarte valoros, dar i-am mai scăzut din „punctaj” pe Goodreads pentru că la un moment dat Pratchett devine too much pentru mine... și în cazul acesta s-a lungit cam mult cu partea de piesă de teatru, personaje numeroase (nu mai știai cui aparțin replicile) – cam greu de urmărit per total. Nici cu anumite poante legate de moartea/uciderea animalelor nu mă împac. Însă am râs cu voce tare citind prima jumătate a cărții.

Umorul lui Terry este absolut savuros, tare isteț și atinge o sumedenie de substraturi filosofice, sociale, politice.

Autorul creează microuniversuri și societăți în care îmbină fantezia și realitatea zilelor sale într-un soi de dark fantasy cu accente parodice. Are, astfel, mână liberă să facă haz de narele vremii – foamea de putere, cruzimea și ipocrizia conducătorilor (regilor respectiv), dezumanizarea, corupția.

În „Stranii surate” Pratchett detronează mituri și stereotipuri legate de vrăjitoare. Straniile surate nu sunt nici eroine, nici antagoniști. Sunt undeva... la mijloc. Unii ar spune că sunt eroinele cărții, dar asta e discutabil... la fel ca și alegerile de viață ale Țaței Ogg. :))

Magrat este favorita mea, cu timiditatea și respectul ei pentru reguli, dar și pentru principiile zen, cu iubirea față de animale și inocența sa. Povestea ei de iubire cu Nebunul regelui este tare simpatică – la fel și sărutul lor care devine cel mai lung din istorie printr-o... vrajă. Țața Ogg și Buna Batevreme sunt destul de antipatice sincer (bunul simț și empatia fiind noțiuni necunoscute pentru cele două vrăjitoare), dar amuzante fiecare în felul ei, mai ales Țața Ogg, cu dragostea ei pentru petreceri, beții și bărbați.

Din păcate cartea nu a fost reeditată, însă o puteți găsi online în pdf.

⭐⭐⭐(3 steluțe pe Goodreads)

De veghe în lanul de secară și un cititor de excepție

 3,5/5 steluțe (pe Goodreads)

Nu mă așteptam să îmi placă și să râd atât de mult...(la) prima jumătate a acestei cărți pe care de altfel am ocolit-o cu brio toată viața, fiind aproape convinsă că nu e pe gustul meu. Din păcate pe parcurs m-a cam pierdut, poate pentru că protagonistul nu pare a evolua în niciun fel, nu se îndreaptă în nicio „direcție”. Deși înțeleg că asta a fost intenția autorului, cumva discursul lui jemanfișist și nihilist devine cam repetitiv și monoton și pe alocuri enervant (deh, sunt oarecum feministă și mă sâcâie unele remarci ale derbedeului, alături de asocierea dintre perversitate și homosexualitate).

Recunosc, parte din motivul pentru care aproape am adorat prima parte a cărții este maniera absolut delicioasă în care domnul de la Fir de poveste a lecturat acest roman (puteți asculta gratuit prima parte, link mai jos). A dat un farmec incomparabil romanului lui Salinger și a însuflețit personajele și întâmplările prin adoptarea de voci și inflexiuni dintre cele mai diverse.

Acesta nu e un „coming-of-age”, ci mai degrabă un „staying-of-age”. :) E o ședere plăcută, ca o tolănire într-un lan de secară într-o după-amiază de vară. Holden nu e pe cât de prost pare și nici pe cât de insensibil îl arată (în aparență) monologul lui în fața audienței numite Cititorul. Dincolo de plictisul existențial și supărarea eternă pe viață ascunde (la vedere) sclipiri de sensibilitate și chiar o înclinație filosofică de care poate nici el nu este perfect conștient.

M-a emoționat și amuzat deopotrivă întrebarea care îi dă târcoale adolescentului ca o fantomă când și când: Ce se întâmplă cu rațele din parc iarna? Sunt duse în altă parte la adăpost? Cu ecou în propria sensibilitate a lui Salinger vizavi de animale (a fost vegetarian).

Holden este ciufut pentru că este profund de trist. Nu-și găsește locul printre oameni. Pentru că așa sunt toți adolescenții? Sau poate pentru că aspirațiile lui îi depășesc resursele interioare „și mai știu eu ce”? Cine d***u știe? Ar zice Holden dacă ar vorbi româna.

Viața începe vineri... și nu se termină niciodată

Recent am citit cu mare interes și curiozitate romanul Ioanei Pârvulescu „Viața începe vineri”, visând de ani buni la călătorii în timp, îndeosebi în Bucureștiul de odionioară. 

Am intenționat să îi ofer 5 steluțe pe Goodreads, apoi, de-a lungul lecturii, am mai pierdut una pe drum și am rămas în cele din urmă cu 3 stele. Ioana Pârvulescu scrie minunat, are o adevărată înzestrare scriitoricească, însă pare că în acest roman și-a asumat mai mult decât a putut duce. Poate ar fi fost bine să menționeze de la bun început că nu avem de-a face cu o „reală” intrigă polițistă (deși tot autoarea ne oferă multe indicii în acest sens), nici cu un roman cu o structură clasică, bine închegată, și nici cu o carte SF/fantasy despre călătorii în timp, ci mai curând cu un periplu nostalgic prin vremurile de odinioară, în secolul 19 al Bucureștiului cu tramvaie trase de cai și domni care își scot pălăria pentru a saluta.

Autoarea construiește, totuși, o poveste polițistă, lansează misterul unei crime pe care o rezolvă, către finalul romanului, mai degrabă facil, grăbit, ca mersul în galop al unui cal de la trăsurile secolelor trecute, fără să ofere cititorului satisfacția unei enigme realmente elucidate, după ce a presărat de-a lungul întregului roman piese de puzzle menite să se închege la un moment dat.

Călătoria lui Dan Crețu în trecutul unui București de mult uitat, marcată de o voce narativă plină de emoție copleșitoare, confuzie și dramatism, nu are un sens clar, rămâne suspendată între două stări de fapt aleatorii. Rămânem cu întrebări precum: „Care este scopul acestei călătorii în timp? Cu ce se schimbă viața lui Dan în urma acestei experiențe și ce legătură este între el și tânărul ucis cu al cărui destin pare a se intersecta viața lui?”

Dincolo de nepotrivirea acestor piese de puzzle literare, am adorat lirismul prozei, dragostea autoarei față de lumea construită, micile și marile intrigi sociale din vechiul București (este și un vis de-ale mele să călătoresc în timp în acele vremuri), precum și personajele frumos conturate din frânturi de istorie amestecate cu emoție subtilă și învăluite de o splendidă atmosferă vintage. Nicu, băiatul bun la toate, este adorabil și îmi amintește de tragi-comicul lui Charlie Chaplin. Iulia Margulis pare a fi personajul principal al romanului, o domnișoară înaintea timpului ei, care ne amuză și ne impresionează cu umorul, luciditatea și pe alocuri ironia înțepătoare și înțeleaptă cu care marchează în jurnalul său devenirea ei ca femeie și ca om al unui nou secol.

Ioana Pârvulescu îți dă impresia că tragi cu ochiul pe gaura cheii la destinele personajelor sale, însă nu într-un mod intruziv, ci din postura de martor mut al unei istorii care încă palipită sub tălpile noastre, pe bulevardele pe care cândva s-au plimbat, poate, stră-străbunicii noștri, visând la magia unui viitor devenit, între timp, un trecut la care oamenii viitorului se gândesc cu nostalgie.

„Cireșul trist și toate lucrurile invizibile” a apărut la Editura Cassius Books

Odată cu această primăvară, a înflorit și romanul meu suprarealist „Cireșul trist și toate lucrurile invizibile” . Mai precis, a apărut la editura Cassius Books.🌺📖

„Cireşul trist şi toate lucrurile invizibile” este un microroman suprarealist despre singurătate și (re)găsire, o întâlnire cu neobișnuitul ce te duce cu gândul la Boris Vian („Spuma zilelor”) și la Lewis Carroll („Alice în Țara Minunilor”). În centrul acestei odisei fantastice se află Egor, un redactor timid a cărui existență devine brusc ireală când un mic cireș îi răsare pe umărul stâng. Înspăimântat și fascinat de această anomalie, Egor se îndrăgostește de scriitoarea amatoare Eva Nor, iar calea către idila lor este presărată cu provocări neașteptate. Cireșul trist te cheamă, iar universurile nevăzute îți promit o experiență literară fără seamăn.

Cartea poate fi comandată pe site-ul editurii:

http://www.cassius-books.ro/cumpara/ciresul-trist-si-toate-lucrurile-invizibile-616

Ce s-a întâmplat de fapt cu Robbie Hunter

Nu vă spun. Va trebui să parcurgeți romanul până la final. :)

Sfârșind de lecturat „Casa de la Riverton”, capodopera lui Kate Morton, mă regăsesc la granița dintre două lumi. Pe de o parte, trecutul îmi învăluie simțurile asemeni mirosului de naftalină dintr-un șifonier vechi - fermecător prin lipsa lui de pretenții și mustind a clipe uitate, de un dramatism reținut. De cealaltă parte, prezentul se chinuie să mă îmbie înapoi în sânul realității. „Mai lasă-mă puțin cu Hannah și cu Robbie Hunter, mai lasă umbrele poveștii lor triste să mă bântuie”, îi spun. 

Este al treilea roman de Kate Morton pe care îl citesc și nu pentru că ar fi un bestseller, eticheta asta mă lasă rece în general, fiind destul de pretențioasă în ceea ce privește cărțile în general. Mă bucur mult că a ajuns să fie apreciată la nivel mondial, merită din plin din punctul meu de vedere. M-a atras parfumul cărților ei… miros de secol trecut, de secrete strecurate subtil pe sub ușa timpului, ca o aripă de fluture între două frunze, aerul boem de serate organizate în vile grandioase vizitate acum doar de fantomele pașilor de altădată, muzica ce răzbate dintr-un gramofon, nostalgia dureroasă în care se împletește timid speranța renașterii. 

Kate Morton are o măiestrie aparte, își desfășoară ghemul poveștii astfel încât la final descoperi că el nu provine dintr-o rochie deșirată, cum credeai, ci dintr-o întreagă garderobă. Cărțile ei au o rețetă asemănătoare – nu lipsesc secretele și răsturnările de situație de la final care te fac să exclami cu voce tare: „Băăi, deci nu se poate așa ceva!” (ok, poate doar eu fac așa). Însă ingredientele principale nu sunt singurii piloni pe care se sprijină frumusețea acestei rețete de succes (na, că am dat-o în clișee). 

Kate este totodată o fină cunoscătoare a diverselor mecanisme psihologice care pun în mișcare destinele personajelor sale de-a lungul a zeci de ani. Uneori, cum se întâmplă în „Păzitoarea tainei”, ea mânuiește excepțional trei planuri narative, pendulând între două trecuturi și un prezent, dar fără să te piardă sau să creeze confuzie. La un moment dat, nici nu mai contează că anticipezi deja o surpriză la final. Sunt atâtea alte aspecte care te fură, încât te bucuri de călătorie, te lași mângâiat de cuvinte, așteptând totodată, cu sufletul la gură, deliciul deznodământului neașteptat – încununarea unui periplu splendid printre amintiri și taine.