De veghe în lanul de secară și un cititor de excepție

 3,5/5 steluțe (pe Goodreads)

Nu mă așteptam să îmi placă și să râd atât de mult...(la) prima jumătate a acestei cărți pe care de altfel am ocolit-o cu brio toată viața, fiind aproape convinsă că nu e pe gustul meu. Din păcate pe parcurs m-a cam pierdut, poate pentru că protagonistul nu pare a evolua în niciun fel, nu se îndreaptă în nicio „direcție”. Deși înțeleg că asta a fost intenția autorului, cumva discursul lui jemanfișist și nihilist devine cam repetitiv și monoton și pe alocuri enervant (deh, sunt oarecum feministă și mă sâcâie unele remarci ale derbedeului, alături de asocierea dintre perversitate și homosexualitate).

Recunosc, parte din motivul pentru care aproape am adorat prima parte a cărții este maniera absolut delicioasă în care domnul de la Fir de poveste a lecturat acest roman (puteți asculta gratuit prima parte, link mai jos). A dat un farmec incomparabil romanului lui Salinger și a însuflețit personajele și întâmplările prin adoptarea de voci și inflexiuni dintre cele mai diverse.

Acesta nu e un „coming-of-age”, ci mai degrabă un „staying-of-age”. :) E o ședere plăcută, ca o tolănire într-un lan de secară într-o după-amiază de vară. Holden nu e pe cât de prost pare și nici pe cât de insensibil îl arată (în aparență) monologul lui în fața audienței numite Cititorul. Dincolo de plictisul existențial și supărarea eternă pe viață ascunde (la vedere) sclipiri de sensibilitate și chiar o înclinație filosofică de care poate nici el nu este perfect conștient.

M-a emoționat și amuzat deopotrivă întrebarea care îi dă târcoale adolescentului ca o fantomă când și când: Ce se întâmplă cu rațele din parc iarna? Sunt duse în altă parte la adăpost? Cu ecou în propria sensibilitate a lui Salinger vizavi de animale (a fost vegetarian).

Holden este ciufut pentru că este profund de trist. Nu-și găsește locul printre oameni. Pentru că așa sunt toți adolescenții? Sau poate pentru că aspirațiile lui îi depășesc resursele interioare „și mai știu eu ce”? Cine d***u știe? Ar zice Holden dacă ar vorbi româna.

Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă (păreri)

Deși îmi place mult cum scrie Vișniec, la un moment dat, spre a doua jumătate a cărții, m-a cam pierdut, poate pentru că pe undeva doream să întrezăresc mai repede o finalitate și periplul printre amintiri teatrale și cugetări ludico-filozofice m-a cam obosit...

M-a râcâit oarecum și cultul personalității autorului, așa cum s-a resimțit, poate, în partea memoriei mele de tip pantof. Pe măsură ce lecturam, un soi de redundanță existențialistă s-a instalat peste așteptările mele de tip umbrelă (aluzii la cele două categorii foarte nostime în care își împarte autorul elementele micouniversului literar-biografic). Așadar mi s-a părut „too much” de la un punct încolo, chit că nu îmi doream un roman închegat. De altfel, această scriere nu se poate încadra realmente într-un gen. Se gustă pur și simplu, pe stomacul literar gol. Al meu poate era deja plin cu altele și nu a mai încăput tot romanul lui Vișniec.

Sunt și multe lucruri care mi-au priit, de la aventurile prin „lumea civiilzată” ale Animalului care seamănă perfect cu omul și până la definițiile care mai de care mai deosebite ale teatrului și poveștile cu parfum de realism magic și suprarealism. 

Am apreciat însuflețirea noțiunilor abstracte și a obiectelor care capătă o viață a lor sub magia imaginației lui Mihai Vișniec. Avem o mărturie a cuțitului care a intrat din greșeală în ochiul unei femei (aruncat de iubitul ei de altfel priceput la această îndeletnicire) și o descriere aproape erotică a ritualului micului-dejun, a dansului senzual dintre cafea și croissant. Ce m-a deranjat la acest pasaj (dată fiind marea mea sensibilitate vizavi de animale) a fost comparația dintre finalul micului-dejun și un taur ucis într-o coridă. În rest, un adevărat deliciu poetic.