Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă (păreri)

Deși îmi place mult cum scrie Vișniec, la un moment dat, spre a doua jumătate a cărții, m-a cam pierdut, poate pentru că pe undeva doream să întrezăresc mai repede o finalitate și periplul printre amintiri teatrale și cugetări ludico-filozofice m-a cam obosit...

M-a râcâit oarecum și cultul personalității autorului, așa cum s-a resimțit, poate, în partea memoriei mele de tip pantof. Pe măsură ce lecturam, un soi de redundanță existențialistă s-a instalat peste așteptările mele de tip umbrelă (aluzii la cele două categorii foarte nostime în care își împarte autorul elementele micouniversului literar-biografic). Așadar mi s-a părut „too much” de la un punct încolo, chit că nu îmi doream un roman închegat. De altfel, această scriere nu se poate încadra realmente într-un gen. Se gustă pur și simplu, pe stomacul literar gol. Al meu poate era deja plin cu altele și nu a mai încăput tot romanul lui Vișniec.

Sunt și multe lucruri care mi-au priit, de la aventurile prin „lumea civiilzată” ale Animalului care seamănă perfect cu omul și până la definițiile care mai de care mai deosebite ale teatrului și poveștile cu parfum de realism magic și suprarealism. 

Am apreciat însuflețirea noțiunilor abstracte și a obiectelor care capătă o viață a lor sub magia imaginației lui Mihai Vișniec. Avem o mărturie a cuțitului care a intrat din greșeală în ochiul unei femei (aruncat de iubitul ei de altfel priceput la această îndeletnicire) și o descriere aproape erotică a ritualului micului-dejun, a dansului senzual dintre cafea și croissant. Ce m-a deranjat la acest pasaj (dată fiind marea mea sensibilitate vizavi de animale) a fost comparația dintre finalul micului-dejun și un taur ucis într-o coridă. În rest, un adevărat deliciu poetic.