Cartea cu himere – 19 maeștri ai prozei fantastice (recenzie)

 „Cartea cu himere – 19 maeștri ai prozei fantastice” este o colecție valoroasă de nuvele și povestiri fantasy/horror/realism magic selectate de Diana Crupenschi. 

M-am bucurat să descopăr autori și povestiri inedite pe care nu le voi uita prea curând.

Am râs copios la „Nasul” lui Gogol, dar și la „Micromegas”-ul lui Voltaire. M-au trecut fiori descoperind-o pe „Vera”lui Villiers (absolut superbă scriere gotică, delicată ca un fluture...al morții) și pe diabolica „Venus din Ille” (Mérimée) – statuia ucigașă.

M-am delectat cu macabrul poetic al lui Poe din „Masca Morții Roșii”, i-am mai dat o șansă „Metamorfozei” lui Kafka.

Pe „Moș Ene” (Sandman) îl știam, ca și „Partenerul de dans” al lui Jerome K. Jerome - alte proze bune.

 Surpriza cea mai mare a fost „Funigeii” lui Cortázar, prima povestire a acestui autor care mi-a plăcut (am mai avut tentative eșuate cu el).

Povestea unui NAS cu personalitate (Gogol)

sursă: moonshakebooks.com

Nasul care și-a luat nasul la purtare...dar și-a găsit până la urmă nașul? :))) Genială nuvela asta cu iz suprarealist. De mult nu am mai râs efectiv citind literatură. Nu mulți scriitori, mai ales din secolele trecute, reușesc să aibă efectul ăsta asupra mea. Îmi place umorul absurd care are ceva rădăcini și în realitate.

Deși nu cunosc prea multe despre politică în general și despre lumea contemporană lui Gogol, ideea principală răsare oricum dintre rândurile acestei nuvele - dorința superficială de statut social ca unică marcă a valorii unui om. Gogol ne povestește într-o manieră savuroasă despre cum haina și titlurile NU îl fac pe om... Faptul că a ales nasul ca protagonist al istoriei absurde mă duce cu gândul la imaginea unui individ cu nasul pe sus, arogant și obsedat de propria importanță.

  Metamorfoza lui Kafka – un gândac-fost-funcționar și o familie foarte toxică

Una din cele mai înnegurate lecturi citite vreodată... Inițial când m-am apucat de nuvela asta acum niște ani, nu m-a prins deloc, poate și pentru că mi-a fost greu să o diger. I-am dat o șansă recent și nu am regretat, decât puțin :)))

E genială. Kafka te îmbie cu umor negru înfășurat într-o îmbietoare felie de absurd încă de la primul rând, ca mai apoi să te țină în suspans și pe parcurs să te bage în depresie total.

O poveste tristă (și presărată cu unele detalii scabroase) despre dezumanizare - o dată din perspectiva care l-a obsedat pe Kafka, a funcționarului copleșit de responsbailități și pierdut într-o „corporație” care tratează oamenii ca niște...insecte. A doua oară din perspectiva unei familii care se raportează la el ca la o sursă de venit. Odată ce Gregor nu mai poate produce bani, devine o povară, un gândac (la propriu) zăvorât în propria cameră. Atmosfera claustrantă nu e pentru cititorii „slabi de înger” (și eu mă număr uneori printre ei, depinde de metamorfoza mea sufletească).

„Funigeii” lui Cortázar – fotografia unui secret

Am înțeles că a inspirat filmul "Blow up" (am auzit de el, nu l-am văzut). O scriere scurtă, dar "încărcată", o fascinantă pendulare între perspective - artă/artist, realitate/închipuire, narațiune la persoana I și narațiune la persoana a treia... 

O fotografie care surprinde o tragedie în desfășurare? Un secret voluptos, un tabu ferit de privirile curioșilor și totuși expus lor? Sau poate doar o interpretare eronată și fantezistă...Fotograful devine obsedat de acest cadru din care iese și intră făcând "zoom out" amintirilor sale, adăugând și scăzând detalii, intervenind în povestea celor două personaje imortalizate în fotografie ca un regizor, ca un salvator, poate ca un personaj secundar.

Micromegas – hazul lui Voltaire

Absolut genial! Am râs cu voce tare. Uneori nu-mi vine să cred... Țin în mână cărți al căror conținut a fost conceput în urmă cu sute de ani...Sunt adevărate documente istorice, iar această povestire SF cu tentă filosofică scrisă în secolul al XVII-lea demonstrează din plin o istețimie vie, un umor excelent și o neașteptată și „avangardistă” originalitate. Ar fi putut foarte bine să fie scrisă în secolul XXI.

Oamenii... ego-uri mari, minți... mici – cel puțin în ochii (la propriu) celor doi călători intergalactici de dimensiuni gigantice care au „onoarea” de a schimba idei cu câțiva dintre ei. :) La rândul lor, înțelepții de pe alte planete dovedesc, în mod ironic, o la fel de mare aroganță și un ego gargantuesc.

Masca Roșie – extazul morții și voluptatea ignoranței

Prospero este un prinț cu o lipsă acută de empatie pentru semenii lui care cad ca muștele secerați de „moartea roșie” și posedând un gust aparte pentru lux și petreceri a la „Eyes Wide Shut” varianta vintage. Prințul se retrage într-o mănăstire fortificată, în compania selectă a o mie de curteni cu aceeași ignorață față de epidemia de afară și mari amatori de voie bună.

Cu ocazia balului mascat organizat de  Prospero, m-am delectat și eu, în calitate de musafir invizibil, plimbându-mă prin cele șapte săli de culori diferite (albastru, purpuriu, verde, portocaliu, alb, violet, negru) unde se desfășoară sompuoasa petrecere imaginată de Edgar Allan Poe.  Ultima sală, de culoarea abanosului, având ferestre roșii, este evitată de oaspeți în care trezește fiori neînțeleși. Un vechi orologiu reamintește sumbru de trecerea timpului și de inevitabilitatea Morții.

sursă: scalar.usc.edu

În punctul culminant al povestirii, la miezul nopții, își face apariția un individ bizar, înalt și slab, cu chipul acoperit de o mască cadaverică și hainele purtând pecetea înspăimântătoare a unor pete de sânge (semne aparente ale bolii necruțătoare). Prospero și oaspeții săi vor avea parte de o mare supriză încercând să afle identitatea din spatele măștii...

Superb zugrăvite atmosfera de mister și teroare, dar și periplul oniric pe coridoarele aparent nesfârșite ale palatului. Simbolismul morții cu implicațiile sale umane și filosofice face deliciul acestei povestiri macabre.

                         **** 

În prezent „Cartea cu himere”, apăruta în colecția Cotidianul (ed. Univers), se mai găsește la anticariate.

Tue, uriașul de gheață al Anei Alfianu

 Superbă, la fel ca și "Val și Cetatea Sufletelor"💚🌊Ana Alfianu nu este doar o povestitoare înzestrată, ci și o ilustratoare talentată. Își ilustrează propriile cărți - ce poate fi mai frumos pentru un autor-artist?

"Tue, uriașul de gheață" este un 12+ din punctul meu de vedere. Multe cărți așa-zis pentru copii nu sunt încadrate deloc corespunzător nici de către marile edituri...

Aceasta este și o poveste mai curând pentru adulți și pentru copiii mai mari sau care au maturitatea necesară unei înțelegeri filosofice și chiar spirituale pe teme precum singurătatea, apartenența la un grup, comunicarea de dincolo de cuvinte, credință versus separare, etc.

Este o carte micuță, dar extrem de profundă, poetică și care pe deasupra conține și câteva scene mai violente (sincer nu sunt deloc fană, dar am trecut cu vederea).

Tue nu poate trăi fără oamenii care îi "alimentează" inima (e singurul uriaș de gheață care posedă o inimă) hibernând în galeriile sale și fără solul care îi vorbește limba ciudată doar pe parcursul misiunii sale de a-i comunica ce se petrece pe insulă. Când misiunea solului se încheie, aceasta îi predă ștafeta succesorului său, uitând limba magică a uriașului Tue, care se transferă celuilalt. Vechiul sol redevine un simplu om.

O mai avem pe singuratica Miranda, al cărei unic prieten, tâmplarul Calder, îi meșterește capete de lemn pentru unicii ei prieteni, păpușile din dulap. Odată cu apariția duhului rău Zarar Zimrig, liniștea uriașului Tue și a locuitorilor de care este atât de legat are de suferit.

O poveste în care fantasticul și realismul magic se împletesc într-un dans acvatic de excepție.

Parfum de gheață - un roman de o frumusețe feerică

 SUPERB romanul lui Yōko Ogawa! „Parfum de gheață” este o mică bijuterie parfumată care vorbește mai degrabă despre nuanțele unei pierderi decât despre rezolvarea unui mister, așa cum și-au dorit majoritatea cititorilor, chiar și eu, recunosc. Pe parcurs m-am prins că nu mi se va satisface curiozitatea asta, că va rămâne la alegerea mea ce interpretare dau morții lui Hiroyuki.

Avem de-a face cu o proză poetică de cea mai fină și înaltă calitate. Realismul magic, întrezărit abia de la jumătatea cărții (ce original!) conferă un farmec desărvârșit călătoriei lui Ryoko. Efectiv am uitat să respir pătrunzând în peștera enigmaticului paznic de păuni, unde dăinuie aroma „Izvorului memoriei”, parfumul creat de Rookie și dedicat iubitei sale cu puțin timp înainte să-și pună capăt zilelor. Este moștenirea pe care i-o lasă acesta, precum și o confesiune mută care se adresează doar mirosului și pleoapelor închise.

Hiroyuki este un personaj fascinant, cu multe secrete care ni se dezvăluie parțial sau total, pe măsură ce Ryoko și fratele lui Rookie, Akira, încearcă să refacă drumul celui dispărut (în Praga, etc), să îl recompună pe tânăr din mărturiile altora, din amintiri și mirosuri. Nimeni nu îl cunoaște de fapt și până la finalul romanului, Rookie continuă să rămână o enigmă neelucidată. Primim, totuși, mai multe indicii (piese de puzzle).

Din perspectiva mea, Hiroyuki alege să moară doborât de presiunea de a fi perfect, moștenirea dureroasă de la mama lui. Un tată rece și distant și o mamă posesivă – nu e o combinație prea strălucită și asta se vede și mai târziu în bizareriile lui Rookie, la fel de înclinat către escapsim ca tatăl său și la fel de obsedat de perfecțiune ca doamna Shinozuka. Paradoxal, tânărul are oroare de a face totul la linie și decide, în adolescență, să comită intenționat câte o greșeală – calculată și ea. Eroarea este plăcerea lui vinovată. 🙂

O singură dată îl vedem pe Hiroyuki într-o postură foarte vulnerabilă, în viață fiind – în urma încercării maniace (eșuate) de a rearanja dulapul cu mirodenii, bărbatul plânge ca un copil căruia nu i-a ieșit o ecuație. Acest colaps face ca gestul sinuciderii să nu mai pară atât de șocant și de neînțeles... Rookie nu s-a adaptat niciodată unei existențe normale. Secretele pe care le ține față de cei apropiați îl protejează ca o crustă invizibilă de povara propriei genialități. Se teme că nu va mai fi văzut ca un Om. Pentru a putea supraviețui (o vreme), se scindează, recurge la o inversare de roluri – se preface un simplu „om” și își transformă geniul în evadare (oferind, spre exemplu, spectacole de patinaj plin de măiestrie). Hiroyuki se bucură de glorie doar când o preface în joc.

Doamna Shinozuka este un personaj tragic, suferind de nebunie – una izvorâtă, aș zice, dintr-o manie a perfecțiunii pe care i-a impus-o și fiului său Hiroyuki, introvertitul genial. Obsedată de trofeele obținute de băiat la concursurile de matematică, își reduce întreaga existență la a le lustrui în mod regulat, prizonieră a propriului univers strâmt în care se chircește și Akira, la fel de blocat în trecut. Bărbatul evadează în construirea migăloasă a căsuțelor de păpuși unde încapsulează o viață ideală, visată doar.

Pendulând între amintire și prezent, între reverie și realitate, Ryoko îl caută și îl regăsește fragmentat pe iubitul mort.

 „Parfum de gheață” este o carte-poezie despre doliu, pierdere și iubire, o invitație aproape filozofică de a cugeta asupra efemerității vieții sub povara unei întrebări chinuitoare: „Putem cunoaște vreodată pe cineva cu ADEVĂRAT?”

⭐⭐⭐⭐⭐ (5 steluțe pe Goodreads)

Cianură pentru un surâs - o lectură... criminală

 Excelent roman polițist! Cel mai bun citit până acum. Rodica Ojog-Brașoveanu o întrece pe Agatha Christie și asta pentru că îi place să se joace și e mult mai nuanțată; șerpuiește, ca și "inocenta" Melania, un soi de alter-ego secret al ei. 🙂 Nu se grăbește, își savurează povestea, îi știe deja finalul, dar jonglează cu posibilitățile. Uneori își invită câte un personaj să zăbovească nostalgic asupra unor amintiri desuete - ador acele pasaje, e multă sensibilitate, mult rafinament psihologic în ele.

Este magistral construită cartea asta și se remarcă nu doar prin inteligența detectivistică a autoarei, dar și printr-un savuros umor negru și atenția ascuțită acordată micilor detalii care alcătuiesc tabloul unui om. "Cianură pentru un surâs" nu este doar un thriller polițist, este și o dramă psihologică de excepție. Cunoaștem tipologii foarte diferite de indivizi și le pătrundem în gânduri - un alt atu al scriiturii doamnei Ojog-Brașoveanu, care îi oferă martorului ei preferat, Cititorul, posibile indicii sub forma monologului interior al suspecților. Le aflăm temerile, nesiguranțele, invidia, ura, speranța...

M-a emoționat fiecare suspect în parte la un moment dat (mai puțin Melania care e înfiorător de perversă aka șireată :)) ). Un boem introvertit, un bătrân obsedat de greșelile și pedepsirea celorlați, un destrăbălat sarcastic, o domnișoară bătrână cu mania curățeniei si cu speranța (deșartă) a măritișului.

Maiorul Cristescu, cel care anchetează crimele, este alt personaj fascinant. Citește oamenii ca prin sticlă și la final deconspiră criminalul - l-am avut pe listă, dar nu a stat mult acolo și prin urmare am fost surprinsă.

Am apreciat că aproape fiecare personaj rămâne cu un secret asupra căruia autoarea trage cortina, ca și când le-ar oferi acestora propria viață, propria intimitate.

Grădina fermecată (vol 1 din „Familia Waverley”)

 Un mix de sensibilitate, magie și scene poetice superbe și clișee telenovelistice, personaje lipsite de substanță (chiar agasante pe alocuri) și stângăcii. Am anticipat un „film Hallmark” pe hârtie (resimțeam nevoia unei atmosfere cozy). Inițial cartea (semnată de Sarah Addison Allen) m-a surprins în sens pozitiv depășindu-mi așteptările, însă pe parcurs m-a plictisit, sâcâit sau dezamăgit pe alocuri deși nu și-a pierdut întrutotul farmecul.

Mi-au plăcut Claire, Evanelle și Bay. Genială ideea cu oferitul obiectelor „random” care ajung să aibă o însemnătate mare în viața celor care le primesc de la Evanelle. Bătrâna nu prevede propriu-zis viitorul, ci doar are o intuiție intensă că anumite lucruri trebuie să ajungă la anumiți oameni. Viețile acestora se schimbă, de regulă, la 180 de grade în urma acceptării darului aparent fără sens.

Tyler e destul de lispit de mister și substanță. E un soi de artist macho cu replici penibile de agățat. Scenele de dragoste, în schimb, mi-au plăcut, purtând amprenta magiei din familia Waverley, una aflată în veșnică legătura cu natura și plantele.

Fred e relativ lispit de contur. Drama lui nu are destulă forță să se remarce sau să emoționeze. Este, ce-i drept, și o carte micuță cu numeroase povești secundare...

Aș fi vrut să fie dezvoltate mult mai mult poveștile femeilor vrăjitoare, ale înzestrărilor lor, să avem o perspectivă mai amplă și clară asupra relației lor cu magia și cu locuința care răspunde emoțiilor lor (scenele alea sunt printre preferatele mele), precum și asupra istoriei pomului psihopat care arată viiorul – de cele mai multe ori ce vezi îți creează o traumă majoră dar deh, el te „iubește”, vezi doamne... Pe bune, nu înțeleg de ce femeile alea nu îl taie. Eu zic că ar face tuturor un bine.

Sydney are și ea niște puteri magice, dar care sunt prezentate mult prea superficial. Alt personaj după care nu m-am omorât. Fostă escroacă (nu am emaptie pentru hoți, sorry), a trăit cu bărbați periculoși, în prezent și-a regăsit fericirea înapoi acăsică.

Avem și niște personaje obsedate de sex și foarte puerile (vezi Emma, veșnica adolescentă răzbunătoare) și în general autoarea pare să încerce să își facă personajele interesante prin prisma apetitului lor sexual (cringy așa treaba asta). O forțare de notă dintr-o nesiguranță de sine ca scriitoare, cam așa am resimțit acest aspect. Overcompensating, cum se spune în engleză... Și chiar nu are de ce, e talentată, dar alternanța asta între proză bună și telenovelă îmi arată că ea nu se percepe așa (just a feeling).

Foarte frumoasă scena în care visul lui Bay devine realitate – de-a dreptul magică. :)

Deși o recomand, datorită minusurilor, nu am curiozitatea de a citi și al doilea volum.

3 steluțe pe Goodreads

Când cerul a coborât pe pământ și bătrânii au redevenit tineri

      L-am descoperit abia recent pe Ștefan Mitroi printr-un basm publicat cam pe când mă nășteam eu. Astfel am ajuns să citesc și alte cărți de-ale autorului teleormănean. În ciuda repertoriului oarecum repetitiv (dar splendid), a devenit unul din autorii mei preferați de pe meleagurile noastre. Se distinge de departe ca stil și mă unge pe suflet cu realismul său magic având adânci rădăcini folclorice.

Pictură: Ștefan Câlția

 Ștefan Mitroi este un mare nostalgic și un scriitor boem, posedând, dincolo de spiritul său ludic, o tulburătoare și frumoasă tristețe. Se întoarce veșnic la protagoniștii trecutului său, la satul unde a copilărit – acolo sădește din semințe de imaginație efervescentă, cum nu am mai întâlnit în proza de pe la noi, povești și personaje dintre cele mai neobișnuite. Inversează anotimpurile, dă timpul înapoi, îi preschimbă pe morți în vii și pe bătrâni în tineri, se joacă exact ca un copil care pictează cu slove și răstălmăcește și deformează realitatea, înlocuind-o cu tot soiul de imposibilități poetice. 

Deși în general nu agreez proza rurală, o ador pe cea a domnului Mitroi, cu fabulosul său, cu atât mai mult cu cât bunica mea a copilărit la sat (Dioști) și în prezent trece prin clipe foarte grele... Astfel că l-am întâlnit pe scriitorul teleormănean la timpul potrivit...un timp al rememorării, al reconstiturii pașilor presărați fantomatic pe drumuri pierdute, al familiei-arbore cu toate ramurile sale de care anină frământări și năzuințe secrete.

Mai jos mă voi referi la patru dintre cărțile lui Ștefan Mitroi:

Jocuri de nenoroc

Preferata mea! În „Jocuri de nenoroc”, Ștefan Mitroi țese povești-vis din fire de lună și lumină, apoi le trece prin sita morții și a renașterii cu grația unui magician. 

O micuță capodoperă literară cusută cu ață de culoarea curcubeului, o grămăjoară de texte-bijuterie de o sensibilitate cu totul și cu totul aparte. Avem de-a face cu o proză poetică presărată cu elemente de fabulos și oniric, una care ți se înfășoară în jurul sufletului ca o icoană prin care privești îngerii zburând (și uneori bând țuică).

Pierderea celor de mult duși doare și acum, însă doare mai puțin când ești zeul propriului univers literar și stăpânul existenței tuturor celor care dăinuie în amintirile tale. Ștefan Mitroi își reconstruiește părinții, buncii și vecinii din bucăți de amintire, țărână și zăpadă de odinioară.

Neobișnuitul umblă fără nicio jenă prin viața sătenilor din copilăria autorului, inversând trecerea timpului, jonglând cu nașterea și moartea pe-nserate, făcând oamenii să meargă prin cer și să doarmă sprijiniți de osia Carului Mare, împletind natura și omul într-o tapiserie delicată, reînviind bunici, făcând părinți să dispară, cusând războaie (cu ace și arme), și aducându-l pe Dumnezeu însuși în podul casei.

Naratorul se joacă de-a moartea și nu câștigă aproape niciodată – decât în vis. Se visează copil, bătrân, copac, pământ, iarbă...

⭐⭐⭐⭐⭐(5 steluțe pe Goodreads)

De ce nu ruginesc peștii

O scurtă antologie de povestiri prea puțin cunoscute din păcate, selectate din volume de proză scurte mai vechi. Splendidul realism magic al lui Ștefan Mitroi este o rara avis în literatura română. Mltă maculatură publicată în zilele noastre și totuși mai găsesc uneori câte o bijuterie, cum este și această carte.

Am o problemă mare cu violența împotriva animalelor care mai apare uneori în scrierile autorului (există și personaje vânători, etc), prefer să nu detaliez, însă per total aceste povestiri, ca și celelalte cărți de Ștefan Mitroi pe care le-am citit, sunt o adevărată comoară, un balsam pentru suflet, de o sensibilitate cum rareori mi-a fost dat să întâlnesc.

În universul neobișnuit din aceste texte, totul este posibil - o uriașă pasăre multicoloră apare în mod misterios pe acoperișul unei case, un bărbat descoperă o lume în oglindă pe fundul unei fântâni, un tren fantomă adăpostește în fiecare compartiment o mamă și fiul ei soldat care doarme (o pauză de la război), în locul sufrageriei unui vecin apare un lac binecunoscut, câțiva soldați se instalează într-un hotel părăsit la finalul războiului, o (h)aralie bizară ia pe sus casele din sat rând pe rând, o noapte se prelungește neașteptat de mult și un bărbat obsedat de un fost munte urcă la cer pe stâncile sale invizibile.

Nu am menționat toate povestirile, dar vă puteți face o idee. :)

Voi reveni cu siguranță la acest volum absolut MAGIC.

⭐⭐⭐⭐(4 steluțe pe Goodreads)

Goarna lui Tuturuz

Un roman foarte sensibil, sub semnul aceluiași superb realism magic de inspirație folclorică întâlnit în majoritatea scrierilor lui Ștefan Mitroi și care mie una îmi place enorm. I-au lipsit niște ingrediente ca să fie „complet” (pe alocuri aduce cu o pictură naivă în proză), însă m-a emoționat nespus călătoria caselor (împreună cu atelierul de tâmplărie, clopotnița și un cocoș de vânt din tablă) din satul natal până la București, în căutarea ultimilor oameni care le-au locuit... O nostalgie aproape dureroasă răzbate din fiecare cuvânt al acestei cărți scrise cu penița înmuiată în amintiri și dor.

Viața secretă a obiectelor, antropomorfizarea sau personificarea lor m-a atras dintotdeuna ca subiect de film/carte, de aceea am întins mâna ca un magnet către acest roman, dar și pentru că sunt deja familiarizată cu farmecul poveștilor țesute de autorul teleormănean.

În „Goarna lui Tuturuz”, o măgură ia forma unui uriaș gânditor pe care prinde rădăcini, casă cu casă, un întreg sătuc. Cu timpul, oamenii care îl locuiesc se împuținează, până ce casele rămân părăsite (alt subiect de interes pentru lumea mea emoțională). Cimitirul are și el ceva de spus pe tema asta, dar și în alte privințe – m-au amuzat unele din dialogurile mormintelor mofluze. Sfinții trăiesc și ei printre săteni (ieșind și reintrând în icoane), iar unul din ei, un fost tânăr deloc înzestrat intelectual, rămâne să vegheze călătoria caselor stinghere pe post de sfânt cu reședința în turla bisericii (care biserică decide să stea pe loc, însă le transmite caselor mesaje pe calea gândurilor).

Pe măsură ce casele și clopotnița înaintează pe drumuri înzăpezite – au ales să plece iarna, prin nămeți înalți, ca să nu fie văzute – aflăm poveștile vechilor oameni, actualmente locatari ai cimitirului abandonat și el. Unele mi-au plăcut mai mult decât altele, iar câteva deloc (implică vânătoarea sau animale chinuite...offf, aici am eu o mare problemă, cam lipsește respectul față de animale).

Magia și imposibilul se nasc adesea în sânul banalului – astfel, unui tâmplar rămas fără un picior își construiește unul din cireș, iar pomul continuă să crească ulterior din mormântul omului; sfântul din turlă se îndrăgostește de umbra unei păsări, iar cerul dispare temporar într-o fântână. Se petrec și alte ciudățenii frumoase, dar vă las pe voi să le descoperiți.

Finalul e superb.

⭐⭐⭐( 3,5 steluțe pe Goodreads)

Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri

      Trei povestiri superbe din acest volum:

* Bâlciul - unde un acrobat merge pe rufele puse la uscat și o femeie se căsătorește cu un bărbat cu cap de porc

* Alb - unde ninge cu grâu

* Ziua recoltei - unde filmele proiectate pe un cearșaf mai că nu devin realitate (și o femeie din sat îl caută pe Florin Piersic alias Șapte Cai pe la casele vecinelor mai focoase)

      Două povestiri frumoase:

* Ararat - unde cenușa părinților călătorește spre țara de origine

* Pisica surdomută - unde moartea mamei capătă dimensiunea unei pisici atașate de casa unde a locuit

Restul povestirilor nu au fost pe gustul meu și datorită trigger-ului meu cu animalele chinuite/nerespectate... Mai avem și o duduie care se laudă că răposatul a bătut-o și a iubit-o.

Dincolo de abrutizarea rurală surprinsă în acest volum presărat, de altfel, cu multă poezie și zugrăvit în anunațe fabuloase și suprarealiste, este, per total, carte sensibilă pe care o recomand.

⭐⭐⭐(3 steluțe pe Goodreads)

MAGNUS - băiat, bărbat, ursuleț de pluș, destin fragmentat

 Tulburător de frumoasă carte! M-a sfărâmat într-o mie de fragmente de suflet, emoție, gând, memorie... În general fug mâncând pământul de romane pe tema nazismului /războiului pentru că mă încarcă prea mult, dar Sylvie Germain e un geniu, iar cartea asta e o CAPODOPERĂ care valsează de-a lungul a doar 200 de pagini de proză poetică, vignette, citate, poezii, ecouri filofozice,  construind o poveste pe cât de tristă, pe atât de înnebunitor de fascinantă, țesută din  magnifice imagini vizuale de un farmec diafan și dureros totodată... o simfonie a morții murmurată pe ritmul vieții veșnic roditoare de renașteri sufletești.

Ce să mai, nu am rezistat chemării și am pătruns în universul acestei cărți, știind că mă va face praf și pulbere emoțional... Am pășit în lumea violet-portocaliu-roșiatică a lui Magnus – băiat, bărbat, ursuleț de pluș, în căutarea identității furate, crescut de o familie de adepți ai nazismului și apoi de rudele acestora care nu le împărtășesc deloc convingerile, călătorind și schimbând țări, orașe, identități, femei, locuințe... iubind, urând, tăcând, observând, încercând să-și amintească...un NUME, o mamă. 

Iar eu am stat în umbră și i-am urmărit parcursul, necuvintele, periplurile, mai exclamând cu voce tare un: „Ce-mi faci, femeie? (=autoarea cărții), mai vărsând o lacrimă.

Cine este Magnus, misteriosul nume inscripționat pe baticul de bumbac de la gâtul ursulețului jerpelit, cu ochi chihlimbarii, care pare a fi fost singurul martor la o tragedie de mult îngropată în cenușa vremii? Va reuși bărbatul să afle răspunsul și să facă pace cu trecutul?

p.s.1 mi-am subliniat zeci de pasaje din carte, voi reveni cu câteva citate măcar

p.s.2 în general nu semnalez greșeli observate prin cărți, nu le acord o mare atenție, însă ediția în română are destul de multicele, lipsesc și unele cuvinte/litere. Poate se va reedita având și o va lua la puricat un corector.

5 steluțe pe Goodreads

„Stranii surate” de Terry Pratchett

 Terry Pratchett are un stil aparte, o împreunare pasională de umor negru, pseudo-ficțiune-istorică, fantastic și satiră. Pe ici, pe colo mai presară niscaiva poezie, filosofie și spiritualitate, condimentându-și opera cu un farmec rar întâlnit în literatura universală.

Nu este un autor prea popular pe la noi, de unde și vântul care suflă peste foile cu ajutorul cărora ar trebui (zic eu) să se reediteze cărțile deja publicate și să se traducă și altele.

Deși fac parte dintr-o maaare serie (și respectiv o sub-serie), cărțile Discworld se pot citi și separat, la fel și „Stranii surate” („Wyrd Sisters”). Este un roman foarte valoros, dar i-am mai scăzut din „punctaj” pe Goodreads pentru că la un moment dat Pratchett devine too much pentru mine... și în cazul acesta s-a lungit cam mult cu partea de piesă de teatru, personaje numeroase (nu mai știai cui aparțin replicile) – cam greu de urmărit per total. Nici cu anumite poante legate de moartea/uciderea animalelor nu mă împac. Însă am râs cu voce tare citind prima jumătate a cărții.

Umorul lui Terry este absolut savuros, tare isteț și atinge o sumedenie de substraturi filosofice, sociale, politice.

Autorul creează microuniversuri și societăți în care îmbină fantezia și realitatea zilelor sale într-un soi de dark fantasy cu accente parodice. Are, astfel, mână liberă să facă haz de narele vremii – foamea de putere, cruzimea și ipocrizia conducătorilor (regilor respectiv), dezumanizarea, corupția.

În „Stranii surate” Pratchett detronează mituri și stereotipuri legate de vrăjitoare. Straniile surate nu sunt nici eroine, nici antagoniști. Sunt undeva... la mijloc. Unii ar spune că sunt eroinele cărții, dar asta e discutabil... la fel ca și alegerile de viață ale Țaței Ogg. :))

Magrat este favorita mea, cu timiditatea și respectul ei pentru reguli, dar și pentru principiile zen, cu iubirea față de animale și inocența sa. Povestea ei de iubire cu Nebunul regelui este tare simpatică – la fel și sărutul lor care devine cel mai lung din istorie printr-o... vrajă. Țața Ogg și Buna Batevreme sunt destul de antipatice sincer (bunul simț și empatia fiind noțiuni necunoscute pentru cele două vrăjitoare), dar amuzante fiecare în felul ei, mai ales Țața Ogg, cu dragostea ei pentru petreceri, beții și bărbați.

Din păcate cartea nu a fost reeditată, însă o puteți găsi online în pdf.

⭐⭐⭐(3 steluțe pe Goodreads)

O librărie invizibilă, un copac ce rodește cărți, trei destine îngemănate

📚 A fost dragoste la prima vedere...a copertei, apoi a celei dintâi pagini din Librăria pierdută de Evie Woods. Am citit-o pe nerăsuflate. O carte pentru bibliofili și nu numai. Un roman magic care-mi amintește întrucâtva de cărțile a doi dintre scriitorii mei preferați, Kate Morton și Carlos Ruiz Zafón. 

Câteva din ingredientele principale ale acestui tort literar multistratificat: o librărie invizibilă (sau care nu se arată decât celor aleși?), un copac ivit în mod enigmatic dintr-un perete și care „rodește” cărți adevărate, o căutare avidă a celui de-al doilea manuscris al lui Emily Brontë, la fel de misterios și de inaccesibil ca și doamna Bowden pentru care lucrează Martha, victimă a unui soț abuziv, la fel de inexplicabil ca și cuvintele pe care aceasta din urmă simte să și le tatueze pe spate, sau ca destinul tragic și fascinant al lui Opaline, care ni se dezvăluie în paralel cu poveștile celorlalți doi protagoniști.

Avem de-a face cu perspective multiple, însă stilul autoarei este accesibil, nu te pierzi în detalii. Poate doar te rătăcești în mod plăcut în labirintul căutărilor unor lucruri pierdute...și regăsite în cele mai neașteptate locuri. 

Librăria pierdută este refugiul visătorilor, al celor care cred că și-au pierdut sensul, speranța, voința, sau chiar pe sine... Nu lipsește nici romantismul – aici am trecut peste unele stângăcii asociate poveștii dintre Martha și Henry (ușor tărăgănată/trasă de păr pe alocuri). Cei doi se comportă uneori infantil deși sunt personaje frumos alcătuite în esență. Parcă autoarea a căutat să tragă de povestea lor de iubire până la elucidarea celorlalte fire narative.

Martha este un personaj feminin deosebit prin complexitatea ascunsă în cutele unei aparente banalități. Și-a înăbușit darul „citirii” oamenilor (cu care sunt și eu familiarizată, ehem, ehem) și nu a fost niciodată o mare cititoare, dar viața ei se schimbă când se angajează ca menajeră în casa doamnei vârstnice Bowden. Un mesaj tainic o cheamă pe Martha de dincolo de negura timpului. Trecutul lui Opaline (anii 1920), care fuge la Paris pentru a scăpa de o căsătorie aranjată și devine negustor de cărți, se împletește într-o manieră atemporală cu prezentul Marthei și al lui Henry.

Evie Woods „atacă”, de asemenea, problema empancipării femeilor la începutul secolului XX, alături de alte nedreptăți mari prin care au trecut acestea. Aflăm despre femei curajoase și avangadiste care au sfidat rigiditatea patriarhatului. Nu absentează din acest roman nici războiul, cu traumele și golul lăsat în urmă.

Autoarea lasă și câteva mistere nedeslușite, rămânând să le oferim noi o interpretare, poate într-o după-amiază când și din peretele nostru va crește un copac roditor de cărți magice. 🙂

Avem de toate, câte ceva pentru fiecare cititor: dragoste, mister, realism magic, imaginație, referințe literare, locuri magice, tragedie, istorie, dramatism, despărțiri, revederi și...vă las pe voi să descoperiți restul.

4,5/5 ⭐⭐⭐ ⭐  pe Goodreads

„Miraculoasa viață uitată a lui Iris Cartier”

 „𝑩𝒖𝒇𝒏𝒊𝒕̦𝒆𝒍𝒆 𝒏𝒖 𝒔𝒖𝒏𝒕 𝒄𝒆 𝒑𝒂𝒓 𝒂 𝒇𝒊” (𝑻𝒘𝒊𝒏 𝑷𝒆𝒂𝒌𝒔)

Mai rar să mă fascineze și să mă frustreze deopotrivă o carte atâââât de mult. Nu pot să nu mă întreb dacă Flavius Ardelean și-a dorit să continuie povestea lui Iris într-o a doua carte dintr-o serie...(totuși au trecut 2 ani de la publicare) pentru că a lăsat întrebări importante fără un răspuns, ceea ce m-a surprins către finalul uneia din cele mai frumoase cărți scrise de un autor român pe care le-am citit în ultimii ani. Sau poate mi-a scăpat mie ceva, deși am citit cartea pe nerăsuflate și destul de atent. Despre ce „pact” este vorba? Ce datorie a plătit Iris mai exact zeiței din adâncuri? Ce legătură este între ea și păpușar și de ce au amândoi inimi din piatră? Oare faptul de a se fi născut speciali le dă automat dreptul să „fure” perle? Noțiunea de „abis” asociată acestora, dar și identității lui Iris, apare din senin, necontextualizată, fără o explicație clară... 

Sunt un om cu multe întrebări, ce să fac. Plus că acest microunivers literar funcționează clar după anumite reguli, fie ele și cu tentă de dark fantasy, ori combinația „traseu logic” și „fluxul conștiinței/vis/absurditate” nu prea se pupă.

Am vrut să îi ofer 5 steluțe cu felicitări (pe Goodreads), dar aceste scăpări (?) (dacă nu cumva mai urmează o carte care să clarifice toate aspectele astea) m-au debusolat. Însă în continuare consider acest roman unul fenomenal, minunat scris, cu multe din ingredientele mele preferate: personaje misterioase, obiecte animate, cămăruțe întunecate, macabru, dar și inocență, magie, bizar. De cum am citit textul descrierii cărții și am văzut coperta m-a vrăjit. Iar ilustrațiile lui Radu Răileanu sunt SUPERBE! Toți ilustratorii ar merita trecuți pe copertă, apropo!

Doamna Kah, o creatură din rugină și pilitură de fier, și domnul Wuh, făcut din praf care poate lua diferite forme/chipuri, mi s-au părut niște personaje absolut fabuloase, de neuitat. Am alergat pe coridoare umbrite cu sufletul la gură alături de Iris și domnul Toth și m-au trecut fiori observând și eu, transpusă în acest univers ciudat, siluetele aproape fantomatice ale oamenilor din orășelul fără nume, mergând în ralenti pe străduțele aparent părăsite, într-o atmosferă victoriană.

Nu recomand această carte unui copil de 9 ani, vârsta minimă menționată de Polirom... E un 14+ din punctul meu de vedere. Are unele scene sumbre, cu iz poetic/filosofic chiar, dar și mai multe scene dure, de abuz (pedepse și jigniri adresate fetiței care trăiește la orfelinat). Nimic foarte violent, dar... destul de intens.

Pe A. R. Deleanu l-am descoperit în 2012 când a debutat cu „Îmblânzitorul apelor”, roman căruia i-am făcut o recenzie apărută în revista Egophobia. Am intuit bine că Flavius (traducător și muzician de asemenea) se va remarca în peisajul literar românesc. Și pe merit. Scrierile lui au ceva aparte, te invită în universuri claustrante, întunecate, bizare, suprarealiste, asemeni unor coșmaruri vii sau a unei plimbări înfiorătoare într-un labirint psihologic presărat cu trucuri fantasmagorice.

Din cer au căzut trei mere

 „Din cer au căzut trei mere” de Narine Abgaryan este un roman-alegorie care privește cu un ochi la trecut și altul la viitor, rămânând ancorat în prezent într-o manieră atemporală. Un roman care se înalță deasupra gândurilor cititorului cu aripi de păun și parfum de veșnică reînviere din gherale morții. 

O carte inedită în care tradiția și fabulosul se împletesc suav, și unde personajele pendulează între agonie și extaz, între blestem și miracol, între credința în imposibil și atașamentul față de superstiții și orânduiri statornicite în stânca vremii și a culturii străvechi.

Realismul magic al autoarei se strecoară în sânul unei realități crude, violente, lipsite de speranță. Dintr-o dată se face lumină. Apoi coboară iar întunericul. Viața din Maran, micul sat armean schingiuit de foamete, război și alte molimi (o trimitere biblică aș zice) este o roată care se învârte și țese fire invizibile ce aduc oamenii împreună. În această lume de basm înnegurat, o femeie de 58 de ani naște un copil, un băiat are darul de a vedea îngerii morții și un păun alb apare de nicăieri aducând cu sine o schimbare neașteptată.

Abrutizarea oamenilor din mediul rural (cu care nu rezonez în general) și unele scene de cruzime îndreptată asupra animalelor m-au făcut să mă depărtez sufletește de această carte într-o anumită măsură și să nu îi ofer rating-ul (pe Goodreads) pe care îl aveam inițial în minte. Autoarea a compensat parțial acest aspect prin scene de o tandrețe minunată ale căror protagoniste sunt diferite vietăți pripășite în biblioteca unde lucrează Anatolia și de care femeia are grijă.

⭐️⭐️⭐️3,5/5 pe Goodreads

Val și Cetatea Sufletelor - o călătorie magică spre regăsirea celor pierduți...🐢

 Absolut superbă poveste! Diafană ca o aripă de libelulă, dulce-acrișoară asemeni unei bobițe de zmeură strecurate în palma unei fetițe curioase și înțesată de o imaginație suprarealistă pe care eu una o ador. Pădurea tăcerilor și Palatul lunii au fost preferatele mele, iar Orașul schimbător s-a simțit ca un coșmar frumos.

Am văzut cu ochii imaginației pitici făurind cu mâinile, în tăcere, cești de ceai și ghetuțe care mai apoi dispar. Am văzut un dragon somnoros prieten care vorbește în versuri, un mic sat pe roți călătorind veșnic în alte ținuturi și vise ascunse în spatele unor camere infinite. Ca să enumăr o mică parte din minunile descoperite în paginile acestei cărți.

Mi-a plăcut ideea de putere a cuvintelor (și responsabilitatea fiecaruia pentru ceea ce creează) regăsită de-a lungul cărții. Cum ar fi ca o discuție în contradictoriu să afecteze însăși arhitectura unui oraș, schimbându-i formele, nuanțele, mărimea, însăși existența? Cam asta se întâmplă în capitolul "Orașul schimbător". Mi-a amintit de "cvartetul anotimpurilor" din "Povestiri fantastice" de Ana Blandiana.

Nu înțeleg cum i-a putut acorda cineva mai puțin de 5 stele pe Goodreads. Poate pentru că este, în aparență, (prea?) tristă și filosofică pentru un copil. Nu este însă și pierderea unei persoane dragi încărcată de tristețe si întrebări fără răspuns? Un fenomen prin care trec mulți copii care poate își caută bunicii în Cetatea Sufletelor...

Recunosc că nu m-au dat pe spate ilustrațiile Anei Alfianu (mă așteptam la ceva puțin mai complex) însă au farmecul lor ușor naiv și delicat.

Straniile și minunatele amărăciuni ale Avei Lavender (impresii)

 O carte care te bântuie....răvășitor de frumoasă, tulburătoare, fascinantă, cu „greutate” și totuși delicată ca o pană... Cupidonul-Cărților-Care-Îți-Rămân-Pe-Veci-În-Suflet m-a săgetat încă de când am auzit de romanul de debut al lui Leslye Walton și de realismul său magic care transpare aproape din fiecare pagină. Are de toate: dramatism, tragedie, umor dulce-amărui (în doze mici), prăjituri (în doze mari), iubire, fantezie, suspans, mister, fantome, secrete, ficțiune istorică, personaje cu totul neobișnuite. Simbolismul este superb presărat în această rețetă literară de excepție, cu o subtilitate de pictor impresionist. 

Ava Lavender s-a născut cu aripi. Nimeni nu știe de ce. Are un frate geamăn care nu vorbește decât foarte rar și cifrat și adoră să deseneze harta cartierului ori de câte ori are ocazia. 

Ava este vocea care ne istorisește poveștile triste ale familiei sale, de la străbunica sa și până la cea care i-a dat naștere. Multe iubiri tragice marchează destinul celor din familia inocentei Ava, care încearcă să-și înțeleagă originea și „anomalia”. În poveștile ei regăsim un frenolog francez care tânjește după Visul American, un Don Juan care le blagoslovește pe numeroasele sale amante câte un copil cu un ochi albastru și celălalt verde, o fată care se preschimbă într-un canar după o dezamăgire în dragoste, o alta care piere cu o gaură în inimă din același motiv, o mamă care dispare până se transformă în cenușă albastră din amărăciune, o femeie care poate mirosi emoțiile oamenilor (și ploile prevestitoare de rele) și o suită de spirite binevoitoare. Mai sunt și alte personaje inedite, dar mă opresc aici. 

Voi face însă o mențiune încercând să nu dezvălui prea multe. Nu mi-a plăcut deloc trecerea de la „înger” la „demon” a lui Nathaniel. Destul de abruptă și nejustificată având în vedere efectul pe care acesta l-a avut dintotdeauna asupra oamenilor care de cum îl vedeau, erau inspirați să-și schimbe viața în bine. Nathanial practic are aproape o aură de sfânt, ala cum reiese din spusele naratoarei. Sigur, poți induce în eroare, dar... de unde și până unde un om cu un asemenea efect magic și serafic asupra altora se „transformă” dintr-o dată într-un monstru? Dacă ar fi fost descris ceva mai ambiguu acest personaj, de exemplu ca un tânăr introvertit căruia îi place să scrie în jurnal, atunci dezvăluirea adevăratei sale personalități dubioase ar fi avut efectul scontat și s-ar fi justificat mai bine urmările nefericite ale respectivei întâlniri... Mi s-a părut stângaci executată partea asta și am oftat cu dezamăgire, dar mi-am revenit pentru că romanul compensează cu numeroase  elementele minunate și se încheie frumos și neașteptat.

Traducerea în română (și corectura, dacă a fost...) puteau fi mai reușite (pe alocuri unele frazări/exprimări sună tare ciudățel), însă farmecul cărții s-a făcut simțit oricum și eu îi sunt recunoscătoare traducătorului că a făcut cunoscută și românilor această micuță capodoperă.

4,5/5 steluțe pe Goodreads

„Povestiri fantastice” de Ana Blandiana - delicatețea care doare frumos

O proză pe cât de diafană, pe atât de plină de „greutate”, un periplu de-a lungul memoriei veșnic translucide și iluzorii, un dans pe buzele invizibile ale timpului, o ușă deschisă către altă ușă deschisă către un vis... mereu altul, de-a pururi transfigurat și metamorfoza(n)t. 

Ana Blandiana scrie superb, însă aceastea nu sunt proze de consum larg, care se digeră ușor sau grăbit între două activități casnice. Din contră, recomand să fie parcurse lent, cu răbdare și stare de reverie. Au nevoie de timp ca să se „așeze” în tine. 

Avem de-a face cu cel mai înalt grad de „lirism epic”, ridicat la rang de magie spectrală a cuvintelor și sensurilor.  Frazele și istorisirile se contorsionează, se unduiesc, dispar și reapar, se despart într-o serie de ramificații de idei, ca mai apoi să se închidă ermetic asemeni unui ochi adormit de pește (care poate privește spre moarte).

Povestiri și nuvele din ere diferite, cu tentă autobiografică, acestea reunesc teme și leitmotive comune: rătăcire și regăsire, memoria instabilă (un soi de flux al conștiinței), durerea pierderii, dorința de a da un sens trecutului, dorul nemărginit de timpurile apuse, sacrificiul, moartea (însă văzută destul de filosofic). 

Fantasticul Anei Blandiana îmbracă nuanțe de realism magic și suprarealism. El izvorăște nu din întâmplări extraordinare, ci din prelungiri ale imaginației naratoarei (uneori a naratorului). Prozele par mai curând niște mărturisiri intime ale unor vise în care absurdul este primit inițial cu șoc, apoi îmbrățișat ca atare de protagonist(ă). În mod paradoxal, acesta ajunge să se raporteze la bizar cu nonșalanță și chiar plictiseală sau curiozitate, cum se întâmplă, de altfel, în multe vise în care nu ești conștient de vălul care te desparte de realitate și logică. 

Preferatele mele:

🍂 „Iarna – Capela cu fluturi” – una din cele mai frumoase și enigmatice povestiri citite vreodată. Roiul înspăimântător și fascinant de fluturi din biserica aparent părăsită, ninsoarea misterioasă apărută din senin, imaginile pictate care prind viață, sfinții împodobiți de fluturi, jocul de lumini și umbre...

🍂 „Primăvara – Dragi sperietori” – Fragment dintr-una din pasajele mele preferate din povestire:

„La picioarele mele în iarbă și flori, chiar lângă pantofii mei și mai departe, și pe alte morminte, și pe toate mormintele, și în tot cimitirul, din iarbă creșteau pe tulpine subțir, ascunse bine în sepale grijulii și-n petale ocrotitoare, capete de copii vii, capete vii și vorbitoare, sau plângătoare, sau zâmbitoare, capete de copii abia născuți (nu, nu cred că e bună expresia), dar și capete de copii mai măricei, cu ochi inteligenți și gata să înțeleagă totul, capete de fetițe cu părul mai lung și buclat sau strâns în codițe și capete de băieți mișcând neastâmpărați buzele și pleoapele”. 

🍂 „Toamna – Amintiri din copilărie” – m-am plimbat împreună cu protagonista în depozitul/casă, am rătăcit printre cărți vechi de-a lungul unui coridor interminabil, am simțit aroma gutuilor (mirosind a viață și moarte deopotrivă), am stat de vorbă cu bătrâna misterioasă care nu pare a mă auzi și l-am căutat în zadar pe administratorul care deși se aude vorbind de la etaj, e de negăsit odată ce urci acolo...

🍂„Lecția de teatru” – o invitație ciudată, un sat fantomatic, un joc de-a teatrul inedit, al cărui protagonist pare a fi mort și în care imitația se preschimbă în autenticitate printr-un truc inexplicabil. O să-mi rămână mult timp întipărite în minte unele imagini/scene din povestirea asta fabuloasă... Pff, m-au trecut fiori.

🍂 „Rochia de înger” – Ahh! Imaginea casei singuratice/visate în care naratoarea se tot întoarce și rochița de hârtie purtată în copilărie care apare dintr-o dată într-un dulap până atunci gol și readuce cu ea amintiri de demult. S-p-l-e-n-d-i-d-ă!

În „Povestiri fantastice” viața și moartea, frumusețea și grotescul, primăvara și iarna nu reprezintă polarități, ci ramificații ale aceluiași arbore care întinerește sau îmbătrânește în funcție de cum îl privești.

Vin de păpădie... unde ești, copilărie?

„Dandelion Wine” de Ray Bradbury este capodoperă literară cu parfum de păpădie care m-a făcut praf (de stele)... Poate cea mai frumoasă, sensibilă, nostalgică și răvășitoare carte despre copilărie (și maturizare) scrisă vreodată. Doar vag biografică, profund poetică, revelatoare, sfâșietoare, delicată ca o aripă de libelulă și zgrunțuroasă ca un pumn de pietriș călcat de o pereche de teniși în amiaza verii. Dulce ca o limonadă și răcoroasă ca teama de îmbătrânire. 

Când ești copil verile sunt un univers feeric, nesfârșit, chiar și când umbrele vieții de adult se strecoară uneori printre piciorușele lor sprintene. Când ești copil până și tramvaiul îți pare un animal miraculos. Îl iubești așa cum îți iubești cei mai buni prieteni, fleacurile aruncate de alții (comorile tale) și jocurile de-a lumile magice. Cauți mistere la tot pasul și privești la viață prin ochii infiniți ai inocenței.

Personajele din "Vin de păpădie" sunt absolut încântătoare, desprinse parcă dintr-un basm... Te farmecă și te îmbie la un periplu dantelat în lumea amintirilor, a visurilor și a imaginației...de la bărbatul care visează să construiască Mașina Fericirii (și poate reușește) și până la bătrâna acuzată de copii că nu a fost niciodată tânără sau vrăjitoarea mecanică (și vie?) care oferă mesaje enigmatice scrise pe cărți de tarot. 

Protagoniștii, Douglas și fratele lui, Tom, vorbesc cu vocea adultului-copil Ray, descriind uneori naiv, alteori filosofic, crâmpeie din ceea ce a fost copilăria lor din vara anului 1928. 

Vinul de păpădie este laitmotivul ce leagă firele invizibile ale tuturor întâmplărilor din Green Town și totodată un simbol al copilăriei imposibil de șters din calendarul memoriei colective. Este pretextul care îi reunește pe toți membrii familiei într-un ritual aproape magic. Fiecare sticlă de vin corespunde unei zile a verii, marcând încercarea ludică de a încetini timpul închizându-l într-un recipient. Astfel, bunicul și nepoții se asigură că în iernile care urmează, gustul verii le va dansa pe limbă retrezind amintirea verii.

Cuvintele de care dispun în aceste clipe sunt mult prea sărace pentru a descrie această bijuterie de carte care a intrat cu siguranță în topul favoritelor mele. Extrem de rar mă refer la o carte ca la o "capodoperă". Sunt ultra pretențioasă (fără să vreau) la cărți și foarte puține îmi fură "inima" și îmi întorc sufletul pe toate părțile, cum au făcut cele 260 de pagini izvorâte din penița lui Ray Bradbury.

5 ⭐⭐⭐⭐⭐ pe Goodreads

- Fragment lectură -

De veghe în lanul de secară și un cititor de excepție

 3,5/5 steluțe (pe Goodreads)

Nu mă așteptam să îmi placă și să râd atât de mult...(la) prima jumătate a acestei cărți pe care de altfel am ocolit-o cu brio toată viața, fiind aproape convinsă că nu e pe gustul meu. Din păcate pe parcurs m-a cam pierdut, poate pentru că protagonistul nu pare a evolua în niciun fel, nu se îndreaptă în nicio „direcție”. Deși înțeleg că asta a fost intenția autorului, cumva discursul lui jemanfișist și nihilist devine cam repetitiv și monoton și pe alocuri enervant (deh, sunt oarecum feministă și mă sâcâie unele remarci ale derbedeului, alături de asocierea dintre perversitate și homosexualitate).

Recunosc, parte din motivul pentru care aproape am adorat prima parte a cărții este maniera absolut delicioasă în care domnul de la Fir de poveste a lecturat acest roman (puteți asculta gratuit prima parte, link mai jos). A dat un farmec incomparabil romanului lui Salinger și a însuflețit personajele și întâmplările prin adoptarea de voci și inflexiuni dintre cele mai diverse.

Acesta nu e un „coming-of-age”, ci mai degrabă un „staying-of-age”. :) E o ședere plăcută, ca o tolănire într-un lan de secară într-o după-amiază de vară. Holden nu e pe cât de prost pare și nici pe cât de insensibil îl arată (în aparență) monologul lui în fața audienței numite Cititorul. Dincolo de plictisul existențial și supărarea eternă pe viață ascunde (la vedere) sclipiri de sensibilitate și chiar o înclinație filosofică de care poate nici el nu este perfect conștient.

M-a emoționat și amuzat deopotrivă întrebarea care îi dă târcoale adolescentului ca o fantomă când și când: Ce se întâmplă cu rațele din parc iarna? Sunt duse în altă parte la adăpost? Cu ecou în propria sensibilitate a lui Salinger vizavi de animale (a fost vegetarian).

Holden este ciufut pentru că este profund de trist. Nu-și găsește locul printre oameni. Pentru că așa sunt toți adolescenții? Sau poate pentru că aspirațiile lui îi depășesc resursele interioare „și mai știu eu ce”? Cine d***u știe? Ar zice Holden dacă ar vorbi româna.

Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă (păreri)

Deși îmi place mult cum scrie Vișniec, la un moment dat, spre a doua jumătate a cărții, m-a cam pierdut, poate pentru că pe undeva doream să întrezăresc mai repede o finalitate și periplul printre amintiri teatrale și cugetări ludico-filozofice m-a cam obosit...

M-a râcâit oarecum și cultul personalității autorului, așa cum s-a resimțit, poate, în partea memoriei mele de tip pantof. Pe măsură ce lecturam, un soi de redundanță existențialistă s-a instalat peste așteptările mele de tip umbrelă (aluzii la cele două categorii foarte nostime în care își împarte autorul elementele micouniversului literar-biografic). Așadar mi s-a părut „too much” de la un punct încolo, chit că nu îmi doream un roman închegat. De altfel, această scriere nu se poate încadra realmente într-un gen. Se gustă pur și simplu, pe stomacul literar gol. Al meu poate era deja plin cu altele și nu a mai încăput tot romanul lui Vișniec.

Sunt și multe lucruri care mi-au priit, de la aventurile prin „lumea civiilzată” ale Animalului care seamănă perfect cu omul și până la definițiile care mai de care mai deosebite ale teatrului și poveștile cu parfum de realism magic și suprarealism. 

Am apreciat însuflețirea noțiunilor abstracte și a obiectelor care capătă o viață a lor sub magia imaginației lui Mihai Vișniec. Avem o mărturie a cuțitului care a intrat din greșeală în ochiul unei femei (aruncat de iubitul ei de altfel priceput la această îndeletnicire) și o descriere aproape erotică a ritualului micului-dejun, a dansului senzual dintre cafea și croissant. Ce m-a deranjat la acest pasaj (dată fiind marea mea sensibilitate vizavi de animale) a fost comparația dintre finalul micului-dejun și un taur ucis într-o coridă. În rest, un adevărat deliciu poetic.

Bulevardul visurilor - o carte-aripă-de-fluture superb ilustrată de Ana Cioclov

O carte delicată, ca o aripă de fluture, însoțită de picturile absolut superbe ale autoarei (le ADOR), o proză poetică ce surprinde crâmpeie din viața mai multor personaje prinse în vâltoarea vieții "de bulevard" newyorkez, de la cerșetorul îndrăgostit de o femeie a străzii și până la cuplul de nevăzători care tânjește după o iubire mai "vizibilă".

Muuultă sensibilitate și nostalgie presărate în paginile acestei cărți subțirele. Ana Cioclov ne invită la un periplu introspectiv și suav în lumea interioară a personajelor sale. Majoritatea tânjesc după trecut, visând totodată la un prezent idilic și la o plăcere pasageră, dar a cărei intensitate le poate smulge, fie și preț de câteva clipe, din atmosfera sufocantă a orașului și a realității curente.

Culorile au un rol important în ilustrarea emoțiilor personajelor - adevărate fresce umane. Există aici însă prea puțină variație. Mi-ar fi plăcut multe nuanțe (și la propriu și la figurat), descrieri o idee mai complexe. Laitmotivul soarelui devine la un moment dat redundant, cartea abundând în imagini ce implică lumina /prezența soarelui. Există și unele clișee și exprimări mai dulcege (deși nu fără un anumit farmec).

Dacă veți citi cartea cu mai multă emoție decât minte, o veți îndrăgi, ca și mine. :)

Exuvii - un amalgam de vise (și visuri) aproape frumos, dar prea puțin închegat

 ⭐⭐( 2,5/5)

Aș fi vrut să îmi placă mai mult „Exuviile” Simonei Popescu, să nu mă opresc din citit, mai ales că autoarea are niște jocuri de cuvinte și unele imagini suprarealiste superbe, în ton cu preferințele mele. Avem de-a face cu o proză poetică cu parfum autobiografic, un periplu neobișnuit printre amintiri din copilărie, dar și în viitoruri și trecuturi posibile, un joc de-a v-ați ascunselea cu propriile identități volatile.

Cu toate astea, stilul în care este scrisă cartea este tare obositor... Enumerațiile în exces m-au făcut să respir greu, ca o babă Dochia dornică să-și arunce cojoacele de sensuri alambicate și să se bucure din nou de simplitatea unor veșminte subțiri. Am ajuns să-mi caut centrul într-un punct de fugă imaginar din acest peisaj literar zbuciumat.

De la un anumit punct încolo abundența de înșirări frenetice de cuvinte face anevoioasă navigarea acestei cărți. Parcă și-ar fi dorit să epateze prin elitism și cultură generală Simona Popescu. Nu că nu ar poseda o inteligență vie, cu adâncimi nebănuite și un condei care învârte frazele și cuvintele cu îndemânarea unui prestidigitator. Însă pe cititorul de ficțiune îl ademenești mai curând prin emoție decât prin jonglerii semnatice și filozofice.

„Ieșirile violente” alternând cu delicatețurile lirice nu mi-au priit nici ele. M-am simțit pe alocuri de parcă cineva mi-ar ars o scatoalcă apoi imediat m-a scuturat amical și m-a bătut pe umăr arătându-mi în câte nuanțe e pictat cerul de vară. În cazul de față autoarea ne „delectează” (unora le-o plăcea, nu zic nu) cu scene de păruială și mențiunea repetată a plăcerii masochiste a micuței Simona de a suferi în diferite feluri (zgârieturi, bumbăceli din partea altor copii, etc), cuvinte vulgare folosite gratuit și des la adresa unor copii aka prieteni din copilărie, aproape caricaturizați într-o manieră monstroasă. Nu, mulțumesc. Rămân la viziunea mea semi-idilică asupra copilăriei. 🙂

„Exuvii” mi-a dat senzația de „Offf, ar fi putut fi o carte atât de reușită DACĂ...” Însă nu am fost co-autor, doar co-cititor și ce las aici, în acest spațiu virtual, este o simplă părere personală.