Ziua în care am dispărut într-o pagină de carte

Bărbatul de hârtie a fost de vină. Mi-a făcut cu ochiul dintre două epitete cam răsuflate. Citeam un roman de dragoste în după-amiaza acelei duminici, când mi s-a întâmplat să alunec într-una din paginile cărții. Totul s-a petrecut nespus de repede și totuși în ralenti (ciudat paradox). M-am trezit față în față cu un bărbat cu trup subțire și veșminte străvezii, străbătute de șiruri unduitoare de cuvinte.

– Ești real? l-am întrebat sau doar mi-am imaginat că o fac.

Atunci am realizat că eram la fel ca el, o păpușică de hârtie cu rochia pictată în slove. Bărbatul mi-a oferit brațul lui și uite așa ne-am plimbat de-a lungul unor fraze mai mult mai mai puțin lipsite de sens și direcție. La un moment dat, pagina unde ne regăseam a luat sfârșit, iar companionul meu neobișnuit mi-a făcut un semn din vârfurile degetelor abia vizibile și s-a evaporat.

Romanul ăsta de dragoste e ca toate celelalte, mi-am zis. Tipul înalt și frumos își ia tălpășița când ți-e mai mare dragul...

Dintr-o dată, o metaforă a iubirii neîmpărtășite s-a desprins din pagina pe care nu o zăream (dar care știam că există dincolo de prezența mea fantomatică). Era o domnișoară violet, catifelată și cu un gol uriaș în piept – cineva îi decupase inima de acolo și cine știe pe unde o pitise.  De colțul ochiului drept îi atârna o lacrimă lungă, asemeni unui palton uitat într-un șifonier vechi.

– Nu plânge, te rog...

Mi-am foșnit palmele, cam încurcată. Niciodată nu m-am descurcat bine cu scenele siropoase.

Făptura violet a părut că mă observă pentru prima dată. Pupilele ei aveau culoarea sfârșitului de noapte. Am luat loc amândouă pe un cuvânt răsfirat care semăna cu „abracadrabra” și se legăna suav pe un val vorbe scufundate.

–  Nu se mai întoarce... am auzit-o într-un târziu pe domnișoara-Metaforă.

– De unde știi? am intrat eu în joc.

– Așa sunt toți artiștii... pleacă spre alte meleaguri...Iubesc mereu altă femeie...

– Niște netrebnici. Eu zic să-l uiți pe iubitul ăsta al tău. Ai toată viața înainte... am vrut să o încurajez, dar făptura se adâncise într-un gând îndepărtat, iar pupilele ei indigo-nisipos căutau silueta unui bărbat plecat de mult.

Dintr-o dată mi-a venit o idee. Dacă aș rescrie povestea? Nu mai sunt cititoare, am pătruns în miez, înăuntrul Creației Altcuiva. Interacțiunea cu personajele sale nu e decât o confirmare a puterii mele proaspăt dobândite. Nu trebuie decât să mă concentrez, să adun aceste cuvinte, să le dansez cu pașii potriviți, să țes următorul pas cu iscusința unui croitor, să salvez puritatea dragostei, să răstorn arhetipurile și să făuresc întâlnirea perfectă dintre femeie și bărbat, alfa și omega, rațiune și simțire...

– Hei! Ați adormit? Alo! 

Am deschis ochii subit.

–  Am ajuns la capăt de linie. Trebuie să coborâți.

Mi-am băgat cartea în geantă și i-am zâmbit șoferului ca unui bărbat de hârtie de mult dispărut.

Teodora Gheorghe

sursă foto: internet (nu am identificat pictorul)