Cartea cu himere – 19 maeștri ai prozei fantastice (recenzie)

 „Cartea cu himere – 19 maeștri ai prozei fantastice” este o colecție valoroasă de nuvele și povestiri fantasy/horror/realism magic selectate de Diana Crupenschi. 

M-am bucurat să descopăr autori și povestiri inedite pe care nu le voi uita prea curând.

Am râs copios la „Nasul” lui Gogol, dar și la „Micromegas”-ul lui Voltaire. M-au trecut fiori descoperind-o pe „Vera”lui Villiers (absolut superbă scriere gotică, delicată ca un fluture...al morții) și pe diabolica „Venus din Ille” (Mérimée) – statuia ucigașă.

M-am delectat cu macabrul poetic al lui Poe din „Masca Morții Roșii”, i-am mai dat o șansă „Metamorfozei” lui Kafka.

Pe „Moș Ene” (Sandman) îl știam, ca și „Partenerul de dans” al lui Jerome K. Jerome - alte proze bune.

 Surpriza cea mai mare a fost „Funigeii” lui Cortázar, prima povestire a acestui autor care mi-a plăcut (am mai avut tentative eșuate cu el).

Povestea unui NAS cu personalitate (Gogol)

sursă: moonshakebooks.com

Nasul care și-a luat nasul la purtare...dar și-a găsit până la urmă nașul? :))) Genială nuvela asta cu iz suprarealist. De mult nu am mai râs efectiv citind literatură. Nu mulți scriitori, mai ales din secolele trecute, reușesc să aibă efectul ăsta asupra mea. Îmi place umorul absurd care are ceva rădăcini și în realitate.

Deși nu cunosc prea multe despre politică în general și despre lumea contemporană lui Gogol, ideea principală răsare oricum dintre rândurile acestei nuvele - dorința superficială de statut social ca unică marcă a valorii unui om. Gogol ne povestește într-o manieră savuroasă despre cum haina și titlurile NU îl fac pe om... Faptul că a ales nasul ca protagonist al istoriei absurde mă duce cu gândul la imaginea unui individ cu nasul pe sus, arogant și obsedat de propria importanță.

  Metamorfoza lui Kafka – un gândac-fost-funcționar și o familie foarte toxică

Una din cele mai înnegurate lecturi citite vreodată... Inițial când m-am apucat de nuvela asta acum niște ani, nu m-a prins deloc, poate și pentru că mi-a fost greu să o diger. I-am dat o șansă recent și nu am regretat, decât puțin :)))

E genială. Kafka te îmbie cu umor negru înfășurat într-o îmbietoare felie de absurd încă de la primul rând, ca mai apoi să te țină în suspans și pe parcurs să te bage în depresie total.

O poveste tristă (și presărată cu unele detalii scabroase) despre dezumanizare - o dată din perspectiva care l-a obsedat pe Kafka, a funcționarului copleșit de responsbailități și pierdut într-o „corporație” care tratează oamenii ca niște...insecte. A doua oară din perspectiva unei familii care se raportează la el ca la o sursă de venit. Odată ce Gregor nu mai poate produce bani, devine o povară, un gândac (la propriu) zăvorât în propria cameră. Atmosfera claustrantă nu e pentru cititorii „slabi de înger” (și eu mă număr uneori printre ei, depinde de metamorfoza mea sufletească).

„Funigeii” lui Cortázar – fotografia unui secret

Am înțeles că a inspirat filmul "Blow up" (am auzit de el, nu l-am văzut). O scriere scurtă, dar "încărcată", o fascinantă pendulare între perspective - artă/artist, realitate/închipuire, narațiune la persoana I și narațiune la persoana a treia... 

O fotografie care surprinde o tragedie în desfășurare? Un secret voluptos, un tabu ferit de privirile curioșilor și totuși expus lor? Sau poate doar o interpretare eronată și fantezistă...Fotograful devine obsedat de acest cadru din care iese și intră făcând "zoom out" amintirilor sale, adăugând și scăzând detalii, intervenind în povestea celor două personaje imortalizate în fotografie ca un regizor, ca un salvator, poate ca un personaj secundar.

Micromegas – hazul lui Voltaire

Absolut genial! Am râs cu voce tare. Uneori nu-mi vine să cred... Țin în mână cărți al căror conținut a fost conceput în urmă cu sute de ani...Sunt adevărate documente istorice, iar această povestire SF cu tentă filosofică scrisă în secolul al XVII-lea demonstrează din plin o istețimie vie, un umor excelent și o neașteptată și „avangardistă” originalitate. Ar fi putut foarte bine să fie scrisă în secolul XXI.

Oamenii... ego-uri mari, minți... mici – cel puțin în ochii (la propriu) celor doi călători intergalactici de dimensiuni gigantice care au „onoarea” de a schimba idei cu câțiva dintre ei. :) La rândul lor, înțelepții de pe alte planete dovedesc, în mod ironic, o la fel de mare aroganță și un ego gargantuesc.

Masca Roșie – extazul morții și voluptatea ignoranței

Prospero este un prinț cu o lipsă acută de empatie pentru semenii lui care cad ca muștele secerați de „moartea roșie” și posedând un gust aparte pentru lux și petreceri a la „Eyes Wide Shut” varianta vintage. Prințul se retrage într-o mănăstire fortificată, în compania selectă a o mie de curteni cu aceeași ignorață față de epidemia de afară și mari amatori de voie bună.

Cu ocazia balului mascat organizat de  Prospero, m-am delectat și eu, în calitate de musafir invizibil, plimbându-mă prin cele șapte săli de culori diferite (albastru, purpuriu, verde, portocaliu, alb, violet, negru) unde se desfășoară sompuoasa petrecere imaginată de Edgar Allan Poe.  Ultima sală, de culoarea abanosului, având ferestre roșii, este evitată de oaspeți în care trezește fiori neînțeleși. Un vechi orologiu reamintește sumbru de trecerea timpului și de inevitabilitatea Morții.

sursă: scalar.usc.edu

În punctul culminant al povestirii, la miezul nopții, își face apariția un individ bizar, înalt și slab, cu chipul acoperit de o mască cadaverică și hainele purtând pecetea înspăimântătoare a unor pete de sânge (semne aparente ale bolii necruțătoare). Prospero și oaspeții săi vor avea parte de o mare supriză încercând să afle identitatea din spatele măștii...

Superb zugrăvite atmosfera de mister și teroare, dar și periplul oniric pe coridoarele aparent nesfârșite ale palatului. Simbolismul morții cu implicațiile sale umane și filosofice face deliciul acestei povestiri macabre.

                         **** 

În prezent „Cartea cu himere”, apăruta în colecția Cotidianul (ed. Univers), se mai găsește la anticariate.

„Păpușa de porțelan” - un suflet ciobit și o călătorie spre maturitate...

 Cartea asta m-a emoționat până în străfundurile sufletului... cam cum a făcut-o și filmul „Stand By Me”, și a intrat în topul preferatelor mele. Mi-a atins un punct nevralgic („pierderea” copilăriei sub povara maturității) și chiar am vărsat câteva lacrimi către final, ceea ce foarte rar mi se întâmplă cu o carte. Un coming-of-age straniu și extrem de sensibil cum nu am mai citit până acum, poate cu excepția superbului „Vin de păpădie” de Ray Bradbury.

Am ezitat înainte să o cumpăr (și nu doar pentru că bugetul mi-e subțire), temându-mă că o s-o dea în chestii penibile de tipul „Chucky”. Nici gând!! În ciuda elementului de supranatural (ambiguu și el într-o oarecare măsură), „Păpușa de porțelan” de Holly Black își păstrează până la ultima pagină grația, inocența și sensibilitatea cu parfum de copilărie pârguită, peste care se lasă catifeaua grea a următoarei vârste.

Mi-a dat fiori pe ici, pe colo, suspansul este excelent țesut de-a lungul peripețiilor, iar către final am citit în slow-motion, cu sufletul la gură, abia respirând.

Îmi găsesc cu greu cuvintele ca să vorbesc despre cartea asta... aproape că nu pot, nu îndrăznesc... de parcă i-aș spulbera farmecul. Deocamdată voi mi spune doar atât – dacă visați la o aventură inițiatică și misterioasă ai cărei protagoniști sunt trei copii de 12 ani cărora încă le mai place să se joace cu figurine și care se îmbarcă într-o ultimă „misiune” (de a salva sufletul unei fetițe ucise și transformate într-o păpușă de porțelan), atunci ar putea fi o carte pentru voi.

⭐⭐⭐⭐⭐(5 steluțe pe Goodreads)

„Miraculoasa viață uitată a lui Iris Cartier”

 „𝑩𝒖𝒇𝒏𝒊𝒕̦𝒆𝒍𝒆 𝒏𝒖 𝒔𝒖𝒏𝒕 𝒄𝒆 𝒑𝒂𝒓 𝒂 𝒇𝒊” (𝑻𝒘𝒊𝒏 𝑷𝒆𝒂𝒌𝒔)

Mai rar să mă fascineze și să mă frustreze deopotrivă o carte atâââât de mult. Nu pot să nu mă întreb dacă Flavius Ardelean și-a dorit să continuie povestea lui Iris într-o a doua carte dintr-o serie...(totuși au trecut 2 ani de la publicare) pentru că a lăsat întrebări importante fără un răspuns, ceea ce m-a surprins către finalul uneia din cele mai frumoase cărți scrise de un autor român pe care le-am citit în ultimii ani. Sau poate mi-a scăpat mie ceva, deși am citit cartea pe nerăsuflate și destul de atent. Despre ce „pact” este vorba? Ce datorie a plătit Iris mai exact zeiței din adâncuri? Ce legătură este între ea și păpușar și de ce au amândoi inimi din piatră? Oare faptul de a se fi născut speciali le dă automat dreptul să „fure” perle? Noțiunea de „abis” asociată acestora, dar și identității lui Iris, apare din senin, necontextualizată, fără o explicație clară... 

Sunt un om cu multe întrebări, ce să fac. Plus că acest microunivers literar funcționează clar după anumite reguli, fie ele și cu tentă de dark fantasy, ori combinația „traseu logic” și „fluxul conștiinței/vis/absurditate” nu prea se pupă.

Am vrut să îi ofer 5 steluțe cu felicitări (pe Goodreads), dar aceste scăpări (?) (dacă nu cumva mai urmează o carte care să clarifice toate aspectele astea) m-au debusolat. Însă în continuare consider acest roman unul fenomenal, minunat scris, cu multe din ingredientele mele preferate: personaje misterioase, obiecte animate, cămăruțe întunecate, macabru, dar și inocență, magie, bizar. De cum am citit textul descrierii cărții și am văzut coperta m-a vrăjit. Iar ilustrațiile lui Radu Răileanu sunt SUPERBE! Toți ilustratorii ar merita trecuți pe copertă, apropo!

Doamna Kah, o creatură din rugină și pilitură de fier, și domnul Wuh, făcut din praf care poate lua diferite forme/chipuri, mi s-au părut niște personaje absolut fabuloase, de neuitat. Am alergat pe coridoare umbrite cu sufletul la gură alături de Iris și domnul Toth și m-au trecut fiori observând și eu, transpusă în acest univers ciudat, siluetele aproape fantomatice ale oamenilor din orășelul fără nume, mergând în ralenti pe străduțele aparent părăsite, într-o atmosferă victoriană.

Nu recomand această carte unui copil de 9 ani, vârsta minimă menționată de Polirom... E un 14+ din punctul meu de vedere. Are unele scene sumbre, cu iz poetic/filosofic chiar, dar și mai multe scene dure, de abuz (pedepse și jigniri adresate fetiței care trăiește la orfelinat). Nimic foarte violent, dar... destul de intens.

Pe A. R. Deleanu l-am descoperit în 2012 când a debutat cu „Îmblânzitorul apelor”, roman căruia i-am făcut o recenzie apărută în revista Egophobia. Am intuit bine că Flavius (traducător și muzician de asemenea) se va remarca în peisajul literar românesc. Și pe merit. Scrierile lui au ceva aparte, te invită în universuri claustrante, întunecate, bizare, suprarealiste, asemeni unor coșmaruri vii sau a unei plimbări înfiorătoare într-un labirint psihologic presărat cu trucuri fantasmagorice.

„Poartă-ți plugul peste oasele morților” (impresii)

 „𝑀𝑎̆ 𝑖̂𝑛𝑐𝑒𝑎𝑟𝑐𝑎̆ 𝑜 𝑗𝑎𝑙𝑒 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑢𝑛𝑑𝑎̆, 𝑜 𝑑𝑢𝑟𝑒𝑟𝑒 𝑒𝑛𝑜𝑟𝑚𝑎̆ 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑓𝑖𝑒𝑐𝑎𝑟𝑒 𝐴𝑛𝑖𝑚𝑎𝑙 𝑚𝑜𝑟𝑡.”

„𝐴𝑠̦ 𝑣𝑟𝑒𝑎 𝑠𝑎̆ 𝑐𝑢𝑛𝑜𝑠𝑐 𝑠𝑐𝑟𝑖𝑒𝑟𝑒𝑎 𝐴𝑛𝑖𝑚𝑎𝑙𝑒𝑙𝑜𝑟, 𝑎𝑚 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑖𝑛𝑢𝑎𝑡, 𝑠𝑒𝑚𝑛𝑒𝑙𝑒 𝑐𝑢 𝑎𝑗𝑢𝑡𝑜𝑟𝑢𝑙 𝑐𝑎̆𝑟𝑜𝑟𝑎 𝑎𝑠̦ 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑎 𝑠𝑎̆ 𝑙𝑒 𝑠𝑐𝑟𝑖𝑢 𝑎𝑣𝑒𝑟𝑖𝑠𝑚𝑒𝑛𝑡𝑒: 𝑁𝑢 𝑣𝑎̆ 𝑑𝑢𝑐𝑒𝑡̦𝑖 𝑎𝑐𝑜𝑙𝑜. 𝑁𝑢𝑡𝑟𝑒𝑡̦𝑢𝑙 𝑎𝑐𝑒𝑙𝑎 𝑒 𝑎𝑑𝑢𝑐𝑎̆𝑡𝑜𝑟 𝑑𝑒 𝑚𝑜𝑎𝑟𝑡𝑒. (...) 𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑡𝑟𝑒𝑐𝑒𝑡̦𝑖 𝑝𝑒 𝑙𝑎̂𝑛𝑔𝑎̆ 𝑔𝑎𝑙𝑎𝑛𝑡𝑎𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑚𝑎𝑔𝑎𝑧𝑖𝑛𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑢𝑛𝑑𝑒 𝑎𝑡𝑎̂𝑟𝑛𝑎̆ ℎ𝑎̆𝑙𝑐𝑖 𝑟𝑜𝑠̦𝑖𝑖, 𝑡𝑖̂𝑖𝑎𝑡𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑐𝑜𝑟𝑝𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑚𝑎̆𝑐𝑒𝑙𝑎̆𝑟𝑖𝑡𝑒, 𝑣𝑎̆ 𝑔𝑎̂𝑛𝑑𝑖𝑡̦𝑖 𝑐𝑒 𝑖̂𝑛𝑠𝑒𝑎𝑚𝑛𝑎̆ 𝑎𝑠𝑡𝑎? 𝑁𝑢 𝑣𝑎̆ 𝑔𝑎̂𝑛𝑑𝑖𝑡̦𝑖 𝑑𝑒𝑙𝑜𝑐, 𝑛𝑢-𝑖 𝑎𝑠̦𝑎? 𝑆𝑎𝑢 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑐𝑜𝑚𝑎𝑛𝑑𝑎𝑡̦𝑖 𝑜 𝑓𝑟𝑖𝑔𝑎̆𝑟𝑢𝑖𝑒 𝑠𝑎𝑢 𝑢𝑛 𝑎𝑛𝑡𝑟𝑖𝑐𝑜𝑡, - 𝑐𝑒 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑖𝑡̦𝑖? 𝑁𝑢 𝑒 𝑛𝑖𝑚𝑖𝑐 𝑟𝑎̆𝑢 𝑖̂𝑛 𝑎𝑠𝑡𝑎. 𝐶𝑟𝑖𝑚𝑎 𝑎 𝑎𝑗𝑢𝑛𝑠 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑖𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑖𝑑𝑒𝑟𝑎𝑡𝑎̆ 𝑐𝑒𝑣𝑎 𝑛𝑜𝑟𝑚𝑎𝑙, 𝑎 𝑑𝑒𝑣𝑒𝑛𝑖𝑡 𝑢𝑛 𝑓𝑎𝑝𝑡 𝑐𝑜𝑡𝑖𝑑𝑖𝑎𝑛.”

Am rezonat profund cu mesajul romanului tulburător al Olgăi Tokarczuk... Și eu fantazez la hăcuirea unor vânători. M-a emoționat enorm militantismul, însă deși am apreciat scriitura, m-am cam pierdut în numeroasele „hățișuri” filozofice care mi-au părut mai degrabă intermezzo-uri anoste presărate cu personaje, dialoguri și detalii care ar fi putut lipsi cu succes. 

Olga scrie foarte frumos, poetic, sarcastic, taie în carne vie (știți ce zic...), iar eu sunt și poetă, și astrolog și susținătoare a drepturilor animalelor. Așadar, aș fi vrut să îmi placă mai mult această carte...Cred că asta s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost concepută ca o nuvelă de vreo 80-100 de pagini, mai concentrată pe acțiune (însă nu lispită de sensibilitatea unor cugetări meditative).

Este realmente nevoie să posezi cunoștințe peste nivelul basic de astrologie ca să pricepi înțelesurile profunde ale pasajelor cu referiri la planete, case, tranzite, semne, efemeride, aspecte. M-a surprins plăcut să văd astrologia combinată cu literatura, și totuși... chiar și unele din acele pasaje m-au cam plictisit deși le-am înțeles rostul. Știu că acest roman se vrea a fi un slow-burn thriller cu accente poetico-filozofico-sociale pe tema (de)căderii umane și a sensurilor care palpită dincolo de suprafața zgrunțuroasă a realității. Și din acest punct de vedere și-a atins ținta.

Despre personajul principal nararor nu voi spune prea multe... Janina este o femeie complexă, ciudată, în aparență o bătrânică obsedată de astre și dreptate pentru animalele ucise fără milă de vânători. Pare ușor naivă și fragilă, dar pe parcurs realizăm că este o luptătoare determinată și nu se lasă cu una, cu două. În descrierea „beteșugurilor” ei strecoară indicii subtile legate de o posibilă dedublare – poate o scindare a personalității de bază? Sau o dorință inconștientă de a fugi de sine?

Pentru mine rămâne o eroină (deși părerea aceasta poate fi supusă unor dezbateri aprinse pe tema moralității).

3 steluțe pe Goodreads

Un oraș al gunoaielor, un minunat coșmar gotic cu oameni-obiecte

 „Casa Heap”, prima carte dintr-o trilogie, este unul din cele mai bizare, sumbre și fascinante romane pe care le-am citit vreodată. 

Serios, Polirom și alte edituri, NU mai categorisiți cartea asta ca fiind pentru copii! Pot rămâne traumatizați... Dincolo de numeroase substraturi și tematici mature, sunt mai multe scene de abuz/violență (asta nu mi-a plăcut deloc, deși în contextul de față au sens...se putea totuși dat „volumul” mai mic la bușeală). Un 16+ ar fi indicat pentru „Casa Heap”. Este destul de greu de digerat și pentru mulți adulți. Nu recomand citit noaptea...decât cu toate luminile aprinse. :))

O rara avis cu ecou în scrierile gotice din era victoriană, un „Charles Dickens on crack”, o lectură mirosind a disperare și groază, a mormane de gunoi și a obiecte vorbitoare, a castel construit din fragmente de deșeuri (fragmente din foste uzine, gări, burlane, etc), a obiceiuri și tradiții aiuristice (exemplu: băieții Iremongeri își schimbă tipul de pantaloni la 15 ani când se și căsătoresc).

Este un roman tare ciudățel, înțesat cu umor negru delicios și imaginație elucubrantă, cu imagini de neuitat, idei trăznite și fantastice. Un roman genial despre dezumanizare și nedreptate socială tradusă într-un decor terifiant, suprarealist și cu ceva accente streampunk.

Mi-a plăcut să descopăr diferite obiecte din perioade de mult apuse, despre care nici nu știam că există, de exemplu stricla de încălzit patul sau grătarul de pantofi. Există un element de antropomofizare în legătură cu numeroasele obiecte amintite în carte, dar vă las pe voi să descoperiți despre ce e vorba.

Edward Carey a mărturisit că s-a inspirat din scrierile lui Dickens și din poveștile de viață adevărate, documentate, ale unor oameni aparținând claselor sociale socotite „inferioare”din era victoriană. Din păcate muncitorii erau tratați cumplit, copiii erau puși să lucreze în condiții inumane, etc.

Am mai citit, de asemenea, volumul doi din serie („Orașul gunoaielor”) care mi-a plăcut chiar mai mult decât acesta. Probabil că trilogia nu a prins pe la noi, pentru că din păcate nu a fost tradus și al treilea roman care leagă fire și aduce concluzii/rezolvări. Engleza britanică este, pentru mine cel puțin, destul de greoaie, așa că nu mă încumet prea curând să parcurg volumul în original, plus că se cam lungește Carey și nu sutn deloc o fană a seriilor.

Ambele volume sunt însoțite de ilustrațiile autorului, superbe și...creepy. :) Enjoy! Muhaha.