Cartea cu himere – 19 maeștri ai prozei fantastice (recenzie)

 „Cartea cu himere – 19 maeștri ai prozei fantastice” este o colecție valoroasă de nuvele și povestiri fantasy/horror/realism magic selectate de Diana Crupenschi. 

M-am bucurat să descopăr autori și povestiri inedite pe care nu le voi uita prea curând.

Am râs copios la „Nasul” lui Gogol, dar și la „Micromegas”-ul lui Voltaire. M-au trecut fiori descoperind-o pe „Vera”lui Villiers (absolut superbă scriere gotică, delicată ca un fluture...al morții) și pe diabolica „Venus din Ille” (Mérimée) – statuia ucigașă.

M-am delectat cu macabrul poetic al lui Poe din „Masca Morții Roșii”, i-am mai dat o șansă „Metamorfozei” lui Kafka.

Pe „Moș Ene” (Sandman) îl știam, ca și „Partenerul de dans” al lui Jerome K. Jerome - alte proze bune.

 Surpriza cea mai mare a fost „Funigeii” lui Cortázar, prima povestire a acestui autor care mi-a plăcut (am mai avut tentative eșuate cu el).

Povestea unui NAS cu personalitate (Gogol)

sursă: moonshakebooks.com

Nasul care și-a luat nasul la purtare...dar și-a găsit până la urmă nașul? :))) Genială nuvela asta cu iz suprarealist. De mult nu am mai râs efectiv citind literatură. Nu mulți scriitori, mai ales din secolele trecute, reușesc să aibă efectul ăsta asupra mea. Îmi place umorul absurd care are ceva rădăcini și în realitate.

Deși nu cunosc prea multe despre politică în general și despre lumea contemporană lui Gogol, ideea principală răsare oricum dintre rândurile acestei nuvele - dorința superficială de statut social ca unică marcă a valorii unui om. Gogol ne povestește într-o manieră savuroasă despre cum haina și titlurile NU îl fac pe om... Faptul că a ales nasul ca protagonist al istoriei absurde mă duce cu gândul la imaginea unui individ cu nasul pe sus, arogant și obsedat de propria importanță.

  Metamorfoza lui Kafka – un gândac-fost-funcționar și o familie foarte toxică

Una din cele mai înnegurate lecturi citite vreodată... Inițial când m-am apucat de nuvela asta acum niște ani, nu m-a prins deloc, poate și pentru că mi-a fost greu să o diger. I-am dat o șansă recent și nu am regretat, decât puțin :)))

E genială. Kafka te îmbie cu umor negru înfășurat într-o îmbietoare felie de absurd încă de la primul rând, ca mai apoi să te țină în suspans și pe parcurs să te bage în depresie total.

O poveste tristă (și presărată cu unele detalii scabroase) despre dezumanizare - o dată din perspectiva care l-a obsedat pe Kafka, a funcționarului copleșit de responsbailități și pierdut într-o „corporație” care tratează oamenii ca niște...insecte. A doua oară din perspectiva unei familii care se raportează la el ca la o sursă de venit. Odată ce Gregor nu mai poate produce bani, devine o povară, un gândac (la propriu) zăvorât în propria cameră. Atmosfera claustrantă nu e pentru cititorii „slabi de înger” (și eu mă număr uneori printre ei, depinde de metamorfoza mea sufletească).

„Funigeii” lui Cortázar – fotografia unui secret

Am înțeles că a inspirat filmul "Blow up" (am auzit de el, nu l-am văzut). O scriere scurtă, dar "încărcată", o fascinantă pendulare între perspective - artă/artist, realitate/închipuire, narațiune la persoana I și narațiune la persoana a treia... 

O fotografie care surprinde o tragedie în desfășurare? Un secret voluptos, un tabu ferit de privirile curioșilor și totuși expus lor? Sau poate doar o interpretare eronată și fantezistă...Fotograful devine obsedat de acest cadru din care iese și intră făcând "zoom out" amintirilor sale, adăugând și scăzând detalii, intervenind în povestea celor două personaje imortalizate în fotografie ca un regizor, ca un salvator, poate ca un personaj secundar.

Micromegas – hazul lui Voltaire

Absolut genial! Am râs cu voce tare. Uneori nu-mi vine să cred... Țin în mână cărți al căror conținut a fost conceput în urmă cu sute de ani...Sunt adevărate documente istorice, iar această povestire SF cu tentă filosofică scrisă în secolul al XVII-lea demonstrează din plin o istețimie vie, un umor excelent și o neașteptată și „avangardistă” originalitate. Ar fi putut foarte bine să fie scrisă în secolul XXI.

Oamenii... ego-uri mari, minți... mici – cel puțin în ochii (la propriu) celor doi călători intergalactici de dimensiuni gigantice care au „onoarea” de a schimba idei cu câțiva dintre ei. :) La rândul lor, înțelepții de pe alte planete dovedesc, în mod ironic, o la fel de mare aroganță și un ego gargantuesc.

Masca Roșie – extazul morții și voluptatea ignoranței

Prospero este un prinț cu o lipsă acută de empatie pentru semenii lui care cad ca muștele secerați de „moartea roșie” și posedând un gust aparte pentru lux și petreceri a la „Eyes Wide Shut” varianta vintage. Prințul se retrage într-o mănăstire fortificată, în compania selectă a o mie de curteni cu aceeași ignorață față de epidemia de afară și mari amatori de voie bună.

Cu ocazia balului mascat organizat de  Prospero, m-am delectat și eu, în calitate de musafir invizibil, plimbându-mă prin cele șapte săli de culori diferite (albastru, purpuriu, verde, portocaliu, alb, violet, negru) unde se desfășoară sompuoasa petrecere imaginată de Edgar Allan Poe.  Ultima sală, de culoarea abanosului, având ferestre roșii, este evitată de oaspeți în care trezește fiori neînțeleși. Un vechi orologiu reamintește sumbru de trecerea timpului și de inevitabilitatea Morții.

sursă: scalar.usc.edu

În punctul culminant al povestirii, la miezul nopții, își face apariția un individ bizar, înalt și slab, cu chipul acoperit de o mască cadaverică și hainele purtând pecetea înspăimântătoare a unor pete de sânge (semne aparente ale bolii necruțătoare). Prospero și oaspeții săi vor avea parte de o mare supriză încercând să afle identitatea din spatele măștii...

Superb zugrăvite atmosfera de mister și teroare, dar și periplul oniric pe coridoarele aparent nesfârșite ale palatului. Simbolismul morții cu implicațiile sale umane și filosofice face deliciul acestei povestiri macabre.

                         **** 

În prezent „Cartea cu himere”, apăruta în colecția Cotidianul (ed. Univers), se mai găsește la anticariate.

Când cerul a coborât pe pământ și bătrânii au redevenit tineri

      L-am descoperit abia recent pe Ștefan Mitroi printr-un basm publicat cam pe când mă nășteam eu. Astfel am ajuns să citesc și alte cărți de-ale autorului teleormănean. În ciuda repertoriului oarecum repetitiv (dar splendid), a devenit unul din autorii mei preferați de pe meleagurile noastre. Se distinge de departe ca stil și mă unge pe suflet cu realismul său magic având adânci rădăcini folclorice.

Pictură: Ștefan Câlția

 Ștefan Mitroi este un mare nostalgic și un scriitor boem, posedând, dincolo de spiritul său ludic, o tulburătoare și frumoasă tristețe. Se întoarce veșnic la protagoniștii trecutului său, la satul unde a copilărit – acolo sădește din semințe de imaginație efervescentă, cum nu am mai întâlnit în proza de pe la noi, povești și personaje dintre cele mai neobișnuite. Inversează anotimpurile, dă timpul înapoi, îi preschimbă pe morți în vii și pe bătrâni în tineri, se joacă exact ca un copil care pictează cu slove și răstălmăcește și deformează realitatea, înlocuind-o cu tot soiul de imposibilități poetice. 

Deși în general nu agreez proza rurală, o ador pe cea a domnului Mitroi, cu fabulosul său, cu atât mai mult cu cât bunica mea a copilărit la sat (Dioști) și în prezent trece prin clipe foarte grele... Astfel că l-am întâlnit pe scriitorul teleormănean la timpul potrivit...un timp al rememorării, al reconstiturii pașilor presărați fantomatic pe drumuri pierdute, al familiei-arbore cu toate ramurile sale de care anină frământări și năzuințe secrete.

Mai jos mă voi referi la patru dintre cărțile lui Ștefan Mitroi:

Jocuri de nenoroc

Preferata mea! În „Jocuri de nenoroc”, Ștefan Mitroi țese povești-vis din fire de lună și lumină, apoi le trece prin sita morții și a renașterii cu grația unui magician. 

O micuță capodoperă literară cusută cu ață de culoarea curcubeului, o grămăjoară de texte-bijuterie de o sensibilitate cu totul și cu totul aparte. Avem de-a face cu o proză poetică presărată cu elemente de fabulos și oniric, una care ți se înfășoară în jurul sufletului ca o icoană prin care privești îngerii zburând (și uneori bând țuică).

Pierderea celor de mult duși doare și acum, însă doare mai puțin când ești zeul propriului univers literar și stăpânul existenței tuturor celor care dăinuie în amintirile tale. Ștefan Mitroi își reconstruiește părinții, buncii și vecinii din bucăți de amintire, țărână și zăpadă de odinioară.

Neobișnuitul umblă fără nicio jenă prin viața sătenilor din copilăria autorului, inversând trecerea timpului, jonglând cu nașterea și moartea pe-nserate, făcând oamenii să meargă prin cer și să doarmă sprijiniți de osia Carului Mare, împletind natura și omul într-o tapiserie delicată, reînviind bunici, făcând părinți să dispară, cusând războaie (cu ace și arme), și aducându-l pe Dumnezeu însuși în podul casei.

Naratorul se joacă de-a moartea și nu câștigă aproape niciodată – decât în vis. Se visează copil, bătrân, copac, pământ, iarbă...

⭐⭐⭐⭐⭐(5 steluțe pe Goodreads)

De ce nu ruginesc peștii

O scurtă antologie de povestiri prea puțin cunoscute din păcate, selectate din volume de proză scurte mai vechi. Splendidul realism magic al lui Ștefan Mitroi este o rara avis în literatura română. Mltă maculatură publicată în zilele noastre și totuși mai găsesc uneori câte o bijuterie, cum este și această carte.

Am o problemă mare cu violența împotriva animalelor care mai apare uneori în scrierile autorului (există și personaje vânători, etc), prefer să nu detaliez, însă per total aceste povestiri, ca și celelalte cărți de Ștefan Mitroi pe care le-am citit, sunt o adevărată comoară, un balsam pentru suflet, de o sensibilitate cum rareori mi-a fost dat să întâlnesc.

În universul neobișnuit din aceste texte, totul este posibil - o uriașă pasăre multicoloră apare în mod misterios pe acoperișul unei case, un bărbat descoperă o lume în oglindă pe fundul unei fântâni, un tren fantomă adăpostește în fiecare compartiment o mamă și fiul ei soldat care doarme (o pauză de la război), în locul sufrageriei unui vecin apare un lac binecunoscut, câțiva soldați se instalează într-un hotel părăsit la finalul războiului, o (h)aralie bizară ia pe sus casele din sat rând pe rând, o noapte se prelungește neașteptat de mult și un bărbat obsedat de un fost munte urcă la cer pe stâncile sale invizibile.

Nu am menționat toate povestirile, dar vă puteți face o idee. :)

Voi reveni cu siguranță la acest volum absolut MAGIC.

⭐⭐⭐⭐(4 steluțe pe Goodreads)

Goarna lui Tuturuz

Un roman foarte sensibil, sub semnul aceluiași superb realism magic de inspirație folclorică întâlnit în majoritatea scrierilor lui Ștefan Mitroi și care mie una îmi place enorm. I-au lipsit niște ingrediente ca să fie „complet” (pe alocuri aduce cu o pictură naivă în proză), însă m-a emoționat nespus călătoria caselor (împreună cu atelierul de tâmplărie, clopotnița și un cocoș de vânt din tablă) din satul natal până la București, în căutarea ultimilor oameni care le-au locuit... O nostalgie aproape dureroasă răzbate din fiecare cuvânt al acestei cărți scrise cu penița înmuiată în amintiri și dor.

Viața secretă a obiectelor, antropomorfizarea sau personificarea lor m-a atras dintotdeuna ca subiect de film/carte, de aceea am întins mâna ca un magnet către acest roman, dar și pentru că sunt deja familiarizată cu farmecul poveștilor țesute de autorul teleormănean.

În „Goarna lui Tuturuz”, o măgură ia forma unui uriaș gânditor pe care prinde rădăcini, casă cu casă, un întreg sătuc. Cu timpul, oamenii care îl locuiesc se împuținează, până ce casele rămân părăsite (alt subiect de interes pentru lumea mea emoțională). Cimitirul are și el ceva de spus pe tema asta, dar și în alte privințe – m-au amuzat unele din dialogurile mormintelor mofluze. Sfinții trăiesc și ei printre săteni (ieșind și reintrând în icoane), iar unul din ei, un fost tânăr deloc înzestrat intelectual, rămâne să vegheze călătoria caselor stinghere pe post de sfânt cu reședința în turla bisericii (care biserică decide să stea pe loc, însă le transmite caselor mesaje pe calea gândurilor).

Pe măsură ce casele și clopotnița înaintează pe drumuri înzăpezite – au ales să plece iarna, prin nămeți înalți, ca să nu fie văzute – aflăm poveștile vechilor oameni, actualmente locatari ai cimitirului abandonat și el. Unele mi-au plăcut mai mult decât altele, iar câteva deloc (implică vânătoarea sau animale chinuite...offf, aici am eu o mare problemă, cam lipsește respectul față de animale).

Magia și imposibilul se nasc adesea în sânul banalului – astfel, unui tâmplar rămas fără un picior își construiește unul din cireș, iar pomul continuă să crească ulterior din mormântul omului; sfântul din turlă se îndrăgostește de umbra unei păsări, iar cerul dispare temporar într-o fântână. Se petrec și alte ciudățenii frumoase, dar vă las pe voi să le descoperiți.

Finalul e superb.

⭐⭐⭐( 3,5 steluțe pe Goodreads)

Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri

      Trei povestiri superbe din acest volum:

* Bâlciul - unde un acrobat merge pe rufele puse la uscat și o femeie se căsătorește cu un bărbat cu cap de porc

* Alb - unde ninge cu grâu

* Ziua recoltei - unde filmele proiectate pe un cearșaf mai că nu devin realitate (și o femeie din sat îl caută pe Florin Piersic alias Șapte Cai pe la casele vecinelor mai focoase)

      Două povestiri frumoase:

* Ararat - unde cenușa părinților călătorește spre țara de origine

* Pisica surdomută - unde moartea mamei capătă dimensiunea unei pisici atașate de casa unde a locuit

Restul povestirilor nu au fost pe gustul meu și datorită trigger-ului meu cu animalele chinuite/nerespectate... Mai avem și o duduie care se laudă că răposatul a bătut-o și a iubit-o.

Dincolo de abrutizarea rurală surprinsă în acest volum presărat, de altfel, cu multă poezie și zugrăvit în anunațe fabuloase și suprarealiste, este, per total, carte sensibilă pe care o recomand.

⭐⭐⭐(3 steluțe pe Goodreads)

Prăvăliile de scorțișoară și Sanatoriul sub semnul clepsidrei (impresii)

Câte nuanțe de Întuneric există? În câte ființe și lucruri se poate metamorfoza un Tată? Prin câte faceri și desfaceri ale Timpului se poate strecura o conștiință umană care se dezice de orice regulă a realității?

Aceste povestiri și nuvele, singurele pe care Bruno Schulz a apucat să le scrie înainte de a fi ucis cu sânge rece de un nazist, sunt fabricate din țesături scriitoricești de calitate incontestabilă, de culoarea catifelei negre... Deși s-a inspirat de la Kafka și poate și de la alții, stilul lui Schulz posedă o trăsătură transcedentală aparte. Unii l-ar numi pompos. Eu l-aș numi mai degrabă încărcat, minunat de dureros și metafizic. Nu se citește lin, între două mese, asta e cert. Poți fi un cititor rapid și totuși să nu reușești să-l guști pe Schulz decât dacă zăbovești pe fiecare pagină asemeni unui călător nomad fără țintă, adulmecând fiecare propoziție și îngăduindu-i să se decanteze în pivnița gândurilor tale cu răbdare.

Bruno a fost un erudit, un artist ciudățel, un profesor timid de care se făcea haz. Din erudiția sa a strecurat și în aceste scrieri. Am stat cu dicționarul lângă mine în timp ce îi navigam universurile sordide și fabuloase, însă nu am simțit nicio clipă că s-a vrut intenționat a fi obscur sau inaccesibil. Bruno a fost un tip complicat, chinuit de angoase existențiale cărora nu le putea da decât o formă șerpuitoare și alambicată, aproape labirintică.

În „Prăvăliile de scorțișoară” și „Sanatoriul sub semnul clepsidrei”, autorul polonez a luat crâmpeie din viața reală, amintiri dominate de figura tatălui (și adiacent de alți membri ai familiei și comunității sale) și le-a preschimbat în adevărate lumi fantastice, unde grotescul dansează cu erotismul într-un vals atemporal; unde obiectele prind viață în acordurile unei simfonii infernale a vieții nevăzute și unde un tată poate muri și învia de neumărate ori (asta când nu se preschimbă în păsări sau gândaci).

Povestirile astea au atins niște corzi teribil de sensibile în mine (temeri, traume, chestii, socoteli) și sincer pentru o recenzie care să le facă realmente cinste mi-ar trebui zeci de pagini.

Printre prăvăliile de scorțișoară (este și titlul uneia din povestirile mele preferate) se strecoară, ca o damă a nopții eterne, poezia mizeriei – din ea se multiplică brațe, ochi și urechi la nesfârșit. Cu ajutorul lor naratorul își extrage nectarul inspirației.

Schulz este complicat fără să fie pretențios. Este extrem de senzual fără niciun iz de vulgaritate. Numeroase referiri la fecunditatea vieții, a nopții și a altor elemente din microuniversurile sale generează stări antagonistice – moartea și dragostea fac parte din același totem al existenței plurivalente în care plutesc, pier, renasc și visează personajele sale ciudate. În aceste locuri invizibile, dar cât se poate de insinuante, frumusețea unei femei de stradă constă în defectele ei adorabile – o buză de iepure, o privire „încrucișată”. Stofele din prăvălia tatălui sunt vii și se preschimbă în munți, văi și alte peisaje. Regnul animal și regnul uman se îngemănează în mod suspect (dar asta nu deranjează pe nimeni). Mătușa Perazja se metamorfozează (în urma unei crize de nervi) într-o coajă de cenușă, iar străzile își schimbă total forma și dimensiunea (unele dispar cu totul) astfel încât e greu să-ți găsești drumul înapoi acasă.

Deși nu te-ai aștepta, Schulz are umor – unul negru, subtil, un soi de ironie la adresa instabilității și a bizareriei propriului univers literar.

„Poate fi ceva mai trist decât decât un om metamorfozat într-un furtun de clismă? Ce dezamăgire pentru părinți, ce confuzie a sentimentelor, ce spulberare a speranțelor puse într-un tânăr promițător!”

Apropo, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva Edward Casey s-a inspirat de la Schulz pentru trilogia sa „Iremonger”.

***Câteva citate (o miiiiiiică parte dintr-o multitudine de pasaje preferate):***

„Dormea așa până aproape de amiază, în timp ce pernele se aranjau într-un șes întins, alb și neted, pe care rătăcea acum în somnul lui mai liniștit. (...) Domnul Karol căsca de-i pocneau fălcile, scoțând din genunea trupului său rămășițele zilei precedente.”

„Oricine știe că într-un șir de ani normali, obișnuiți, timpul excentric zămislește uneori din pântecul său alți ani, ani deosebiți, denaturați, cărora într-o bună zi o să le crească – ca un al șaselea deget la mână – o a treisprezecea lună, falsă.”

„Polda și Paulina, cele două croitorese, se făceau comode acolo cu recuzita meseriei lor. Purtată pe brațele lor, în cameră intra o doamnă tăcută, o damă din câlți și din pânză, cu o bilă neagră de lemn în loc de cap. Instalată în colțul camerei, doamna aceea mută devenea stăpâna încăperii”.

„Una dintre curiozitățile acestui cartier sunt birjele fără vizitii care gonesc singure pe străzi. Nu e ca și cum nu ar exista birjari, dar, amestecați în mulțime și preocupați de numeroase alte treburi, nu se sinchisesc de birjele lor”.

„Acolo ședea tata, într-o colivie de păsări, cocoțat pe un taburet înalt, iar porumbarele registrelor foșneau din vrafurile de hârtii și toate cuiburile și scorburile erau pline de ciripitul cifrelor”.

„Acolo, în pădurile de grinzi afumate ale podurilor și acoperișurilor, întunericul începuse să se strice și să fermenteze sălbatic. Acolo începuseră să se întrunească seismurile negre ale oalelor, manifestațiile guralive și zadarnice, bolboroselile sticlelor, gâlgâiturile damigenelor și bidoanelor. Până când, într-o noapte, falangele de oale și sticle umplură spațiul până sub șindrile și se revărsară în formațiune compactă asupra orașului”.

⭐⭐⭐⭐(4 steluțe pe Goodreads)

Straniile și minunatele amărăciuni ale Avei Lavender (impresii)

 O carte care te bântuie....răvășitor de frumoasă, tulburătoare, fascinantă, cu „greutate” și totuși delicată ca o pană... Cupidonul-Cărților-Care-Îți-Rămân-Pe-Veci-În-Suflet m-a săgetat încă de când am auzit de romanul de debut al lui Leslye Walton și de realismul său magic care transpare aproape din fiecare pagină. Are de toate: dramatism, tragedie, umor dulce-amărui (în doze mici), prăjituri (în doze mari), iubire, fantezie, suspans, mister, fantome, secrete, ficțiune istorică, personaje cu totul neobișnuite. Simbolismul este superb presărat în această rețetă literară de excepție, cu o subtilitate de pictor impresionist. 

Ava Lavender s-a născut cu aripi. Nimeni nu știe de ce. Are un frate geamăn care nu vorbește decât foarte rar și cifrat și adoră să deseneze harta cartierului ori de câte ori are ocazia. 

Ava este vocea care ne istorisește poveștile triste ale familiei sale, de la străbunica sa și până la cea care i-a dat naștere. Multe iubiri tragice marchează destinul celor din familia inocentei Ava, care încearcă să-și înțeleagă originea și „anomalia”. În poveștile ei regăsim un frenolog francez care tânjește după Visul American, un Don Juan care le blagoslovește pe numeroasele sale amante câte un copil cu un ochi albastru și celălalt verde, o fată care se preschimbă într-un canar după o dezamăgire în dragoste, o alta care piere cu o gaură în inimă din același motiv, o mamă care dispare până se transformă în cenușă albastră din amărăciune, o femeie care poate mirosi emoțiile oamenilor (și ploile prevestitoare de rele) și o suită de spirite binevoitoare. Mai sunt și alte personaje inedite, dar mă opresc aici. 

Voi face însă o mențiune încercând să nu dezvălui prea multe. Nu mi-a plăcut deloc trecerea de la „înger” la „demon” a lui Nathaniel. Destul de abruptă și nejustificată având în vedere efectul pe care acesta l-a avut dintotdeauna asupra oamenilor care de cum îl vedeau, erau inspirați să-și schimbe viața în bine. Nathanial practic are aproape o aură de sfânt, ala cum reiese din spusele naratoarei. Sigur, poți induce în eroare, dar... de unde și până unde un om cu un asemenea efect magic și serafic asupra altora se „transformă” dintr-o dată într-un monstru? Dacă ar fi fost descris ceva mai ambiguu acest personaj, de exemplu ca un tânăr introvertit căruia îi place să scrie în jurnal, atunci dezvăluirea adevăratei sale personalități dubioase ar fi avut efectul scontat și s-ar fi justificat mai bine urmările nefericite ale respectivei întâlniri... Mi s-a părut stângaci executată partea asta și am oftat cu dezamăgire, dar mi-am revenit pentru că romanul compensează cu numeroase  elementele minunate și se încheie frumos și neașteptat.

Traducerea în română (și corectura, dacă a fost...) puteau fi mai reușite (pe alocuri unele frazări/exprimări sună tare ciudățel), însă farmecul cărții s-a făcut simțit oricum și eu îi sunt recunoscătoare traducătorului că a făcut cunoscută și românilor această micuță capodoperă.

4,5/5 steluțe pe Goodreads

Ziua în care am dispărut într-o pagină de carte

Bărbatul de hârtie a fost de vină. Mi-a făcut cu ochiul dintre două epitete cam răsuflate. Citeam un roman de dragoste în după-amiaza acelei duminici, când mi s-a întâmplat să alunec într-una din paginile cărții. Totul s-a petrecut nespus de repede și totuși în ralenti (ciudat paradox). M-am trezit față în față cu un bărbat cu trup subțire și veșminte străvezii, străbătute de șiruri unduitoare de cuvinte.

– Ești real? l-am întrebat sau doar mi-am imaginat că o fac.

Atunci am realizat că eram la fel ca el, o păpușică de hârtie cu rochia pictată în slove. Bărbatul mi-a oferit brațul lui și uite așa ne-am plimbat de-a lungul unor fraze mai mult mai mai puțin lipsite de sens și direcție. La un moment dat, pagina unde ne regăseam a luat sfârșit, iar companionul meu neobișnuit mi-a făcut un semn din vârfurile degetelor abia vizibile și s-a evaporat.

Romanul ăsta de dragoste e ca toate celelalte, mi-am zis. Tipul înalt și frumos își ia tălpășița când ți-e mai mare dragul...

Dintr-o dată, o metaforă a iubirii neîmpărtășite s-a desprins din pagina pe care nu o zăream (dar care știam că există dincolo de prezența mea fantomatică). Era o domnișoară violet, catifelată și cu un gol uriaș în piept – cineva îi decupase inima de acolo și cine știe pe unde o pitise.  De colțul ochiului drept îi atârna o lacrimă lungă, asemeni unui palton uitat într-un șifonier vechi.

– Nu plânge, te rog...

Mi-am foșnit palmele, cam încurcată. Niciodată nu m-am descurcat bine cu scenele siropoase.

Făptura violet a părut că mă observă pentru prima dată. Pupilele ei aveau culoarea sfârșitului de noapte. Am luat loc amândouă pe un cuvânt răsfirat care semăna cu „abracadrabra” și se legăna suav pe un val vorbe scufundate.

–  Nu se mai întoarce... am auzit-o într-un târziu pe domnișoara-Metaforă.

– De unde știi? am intrat eu în joc.

– Așa sunt toți artiștii... pleacă spre alte meleaguri...Iubesc mereu altă femeie...

– Niște netrebnici. Eu zic să-l uiți pe iubitul ăsta al tău. Ai toată viața înainte... am vrut să o încurajez, dar făptura se adâncise într-un gând îndepărtat, iar pupilele ei indigo-nisipos căutau silueta unui bărbat plecat de mult.

Dintr-o dată mi-a venit o idee. Dacă aș rescrie povestea? Nu mai sunt cititoare, am pătruns în miez, înăuntrul Creației Altcuiva. Interacțiunea cu personajele sale nu e decât o confirmare a puterii mele proaspăt dobândite. Nu trebuie decât să mă concentrez, să adun aceste cuvinte, să le dansez cu pașii potriviți, să țes următorul pas cu iscusința unui croitor, să salvez puritatea dragostei, să răstorn arhetipurile și să făuresc întâlnirea perfectă dintre femeie și bărbat, alfa și omega, rațiune și simțire...

– Hei! Ați adormit? Alo! 

Am deschis ochii subit.

–  Am ajuns la capăt de linie. Trebuie să coborâți.

Mi-am băgat cartea în geantă și i-am zâmbit șoferului ca unui bărbat de hârtie de mult dispărut.

Teodora Gheorghe

sursă foto: internet (nu am identificat pictorul)

Exuvii - un amalgam de vise (și visuri) aproape frumos, dar prea puțin închegat

 ⭐⭐( 2,5/5)

Aș fi vrut să îmi placă mai mult „Exuviile” Simonei Popescu, să nu mă opresc din citit, mai ales că autoarea are niște jocuri de cuvinte și unele imagini suprarealiste superbe, în ton cu preferințele mele. Avem de-a face cu o proză poetică cu parfum autobiografic, un periplu neobișnuit printre amintiri din copilărie, dar și în viitoruri și trecuturi posibile, un joc de-a v-ați ascunselea cu propriile identități volatile.

Cu toate astea, stilul în care este scrisă cartea este tare obositor... Enumerațiile în exces m-au făcut să respir greu, ca o babă Dochia dornică să-și arunce cojoacele de sensuri alambicate și să se bucure din nou de simplitatea unor veșminte subțiri. Am ajuns să-mi caut centrul într-un punct de fugă imaginar din acest peisaj literar zbuciumat.

De la un anumit punct încolo abundența de înșirări frenetice de cuvinte face anevoioasă navigarea acestei cărți. Parcă și-ar fi dorit să epateze prin elitism și cultură generală Simona Popescu. Nu că nu ar poseda o inteligență vie, cu adâncimi nebănuite și un condei care învârte frazele și cuvintele cu îndemânarea unui prestidigitator. Însă pe cititorul de ficțiune îl ademenești mai curând prin emoție decât prin jonglerii semnatice și filozofice.

„Ieșirile violente” alternând cu delicatețurile lirice nu mi-au priit nici ele. M-am simțit pe alocuri de parcă cineva mi-ar ars o scatoalcă apoi imediat m-a scuturat amical și m-a bătut pe umăr arătându-mi în câte nuanțe e pictat cerul de vară. În cazul de față autoarea ne „delectează” (unora le-o plăcea, nu zic nu) cu scene de păruială și mențiunea repetată a plăcerii masochiste a micuței Simona de a suferi în diferite feluri (zgârieturi, bumbăceli din partea altor copii, etc), cuvinte vulgare folosite gratuit și des la adresa unor copii aka prieteni din copilărie, aproape caricaturizați într-o manieră monstroasă. Nu, mulțumesc. Rămân la viziunea mea semi-idilică asupra copilăriei. 🙂

„Exuvii” mi-a dat senzația de „Offf, ar fi putut fi o carte atât de reușită DACĂ...” Însă nu am fost co-autor, doar co-cititor și ce las aici, în acest spațiu virtual, este o simplă părere personală.

CARUL - o misterioasă și incredibilă poveste care mă tulbură și acum...

  CARUL („The Wagon”) a fost dragoste de la primele rânduri, încă din vremea liceului... Astfel am descoperit-o pe Khalida Asghar de care probabil nu a auzit mai nimeni pe meleagurile noastre (mai rar ajung la urechile și ochii noștri scriitori de urdu/hindi). Am căutat-o acerb, hipnotic...i-am vânat foarte puținele texte traduse în engleză. M-au ajutat în acest sens un profesor universitar și un conferențiar din Pakistan cărora le sunt tare recunoscătoare.

     Am tradus cu drag în română această povestire a ei - pe care o puteți citi mai jos - și totodată cu dorința ca splendidul și neobișnuitul său realism magic să ajungă și la cititorul român.  Am înțeles că stilul ei a fost încadrat într-un sub-curent numit „weirdism” (weird = ciudat în lb. engl.).

    Protagonistul povestirii „Carul” devine intrigat și fascinat de trei bărbați misterioși care se aseamănă în mod bizar între ei (și totuși sunt diferiți). Aceștia, părând țărani din satele învecinate, poposesc în fiecare seară pe podul Ravi, în același loc, și privesc apusul soarelui într-o tăcere absolută. Nu răspund nimic atunci când sunt întrebați ce anume le-a atras atenția. Prezența lor fantomatică pare a prevesti o schimbare uriașă care se va abate asupra orașului. Într-adevăr, curând apare primul semn - cerul începe să se îmbrace în roșu aprins chiar și noaptea, în mod inexplicabil...                                       

                                                      CARUL

                                                     de KHALIDA ASGHAR

                                           traducere de Teodora Gheorghe

               după traducerea în engleză (din urdu) semnată de Muhammad Umar Memon

Grăbindu-mă să mă înapoiez în oraş, am traversat în fugă drumul de ţară şi am trecut podul Ravi, uitându-mă indiferent la conturul strălucitor al soarelui ce se scufunda hotărât în mlaştină. Aveam un sentiment ciudat, ca şi când aş fi văzut ceva. M-am întors împrejur. Și i-am zărit – erau trei, aplecaţi peste balustrada podului, fixând cu privirea apusul soarelui. Concentrarea lor ucigătoare m-a făcut să privesc eu însumi către apus, însă perisajul nu mi-a spus nimic deosebit; în schimb, m-am uitat la ei. Chipurile lor, deşi diferite întru totul, se asemănau totuşi în mod curios. După veşminte păreau săteni înstăriţi, iar după încălţările ninse de praf s-ar fi zis că străbătuseră din greu sute de mile, doar pentru a urmări soarele apunând peste mlaştinile râului Ravi ce se retrăgea. Total impasibili la îmbulzeala de pe pod, au continuat să sfredelească din priviri mlaştinile ce căpătau o nuanţă anostă şi adâncă de roşu sub lumina ultimelor raze de soare. 

M-am apropiat de ei. Soarele dispăruse complet; rămăsese din el doar o fâşie purpurie în zarea îndepărtată. Dintr-o dată, cei trei s-au uitat unul la altul, și-au plecat capetele şi s-au îndreptat tăcuţi către satele din afara oraşului. Preţ de o vreme le-am urmărit siluetele ostenite pierzându-se în depărtări. Curând, freamătul nopţii, animând oraşul, mi-a amintit că se făcuse târziu şi trebuia să mă întorc degrabă acasă. Am zorit pasul, trecând pe sub ceaţa albăstruie a cerului de noapte, străpuns ici şi colo de de luminile intermitente ale oraşului dinaintea mea. 

În următoarea seară, când am ajuns pe pod, apusul soarelui se afla la câteva minute distanţă. Mi-am amintit subit de cei trei bărbaţi şi m-am oprit să privesc apusul, deşi ştiam că Munna avea să mă aştepte pe veranda din faţă să vin cu dulciuri, iar Zakiya, soţia mea, avea să se pregătească să mergem cu toţii la film. Nu mă puteam mişca. O forţă implacabilă părea că mă ţintuieşte la pământ. Mai toată noaptea trecută mă întrebasem ce aveau atât de special mlaştina şi apusul, de îi vrăjiseră într-atât pe acei oameni ciudaţi.

Și chiar atunci, când discul portocaliu aprins al soarelui se rostogolea în mlaștină, i-am văzut pe cei trei înaintând pe drum. Veneau din satele de dincolo de marginea orașului. Purtau veșminte identice și semănau mult unul cu altul la înălțime și la felul de a păși. Au urcat din nou pe pod, s-au așezat în același loc în care stătuseră și noaptea trecută și au privit nestrămutat apusul cu ochii lor înflăcărați, plini de tăcere mută. I-am urmărit și m-am întrebat de ce, în ciuda trăsăturilor diferite, se asemănau atât de mult. Unul din ei, care era foarte bătrân, avea o barbă lungă și stufoasă, albă ca zăpada. Al doilea, cu pielea ceva mai deschisă decât ceilalți, avea un chip ce strălucea ca aurul în lumina portocalie a amurgului. Părul îi atârna până la umeri ca un breton și avea o cicatrice pe frunte. Al treilea era închis la ten și avea nasul cârn. 

Soarele s-a scufundat în întregime în mlaștină. Ca și în ziua precedentă, bărbații s-au uitat unul la altul, și-au plecat capetele și, fără să spună un cuvânt, și-au văzut de drum. În acea seară m-am simțit foarte neliniștit. Ȋntr-un fel regretam că nu i-am iscodit cu privire la fascinația lor pentru apus. Mă întrebam ce anume căutau în lumina soarelui aflat pe sfârșite. I-am povestit Zakiyei despre trio-ul neobișnuit. Ea doar a râs și mi-a spus:

— Probabil sunt țărani care se îndreaptă spre oraș să se distreze. 

Un aer de mister plutea în jurul acestor bărbați. Zakiya, desigur, nu avea cum să știe asta. Trebuia să îi privești cu atenție ca să-ți dai seama. 

În ziua următoare am așteptat cu sufletul la gură lăsarea serii. Am mers până la pod și    i-am așteptat să apară. S-au arătat tocmai când lumina zilei începea să se stingă. S-au aplecat peste pod și s-au uitat cum apune soarele, indiferenți la traficul din jurul lor. Erau atât de absorbiți de peisaj, încât ar fi fost imposibil să le adresezi un cuvânt. Am așteptat până când soarele a dispărut complet și bărbații s-au pornit pe drum înapoi. Era un moment bun să îi întreb ce se așteptau să găsească în lumina tot mai slabă a soarelui și în mlaștinile râului ce se retrăgea. 

Când soarele a dispărut complet în apele râului, bărbații și-au aruncat unul altuia o privire tristă și tăcută, și-au plecat capetele și au pornit la drum. Dar în loc să se întoarcă în sat, au luat calea orașului. Încălțările lor erau acoperite de praf și picioarele lor înaintau în același ritm. 

Mi-am adunat ultima rămășiță de curaj și i-am întrebat:

— Fraților! Din ce sat veniți?

Bărbatul cu nasul cârn s-a întors și m-a privit îndelung o vreme. Apoi cei trei au schimbat priviri între ei, însă niciunul nu a catadicsit să îmi răspundă la întrebare. 

— La ce vă uitați acolo, pe pod? am întrebat.

Misterul din jurul celor trei bărbați începea să mă apese tot mai mult. Mă simțeam de parcă prin picioare îmi curgea plumb topit – și de altfel prin tot corpul. Nu avea să mai dureze mult până când aveam să mă prăbușesc la pământ împleticindu-mă, răpus de un val de amețeală. 

Din nou, nu am primit niciun răspuns. Le-am strigat cu vocea sugrumată:

— De ce vă holbați mereu la apus?

Niciun răspuns. 

Am ajuns la drumul aglomerat al orașului. Freamătul serii s-a întețit. Era sfârșit de octombrie și aerul era plăcut de răcoros. O pală de vânt a răspândit un miros dulceag de iasomie. Odată trecuți de vama orășenească, bătrânul cu barba albă ca zăpada a grăit dintr-o dată:

— Nu ai văzut? Nimeni din orașul ăsta nu a văzut?

— Ce să vadă?

— Când apune soarele, când dispare cu totul? a întrebat bătrânul împovărat de ani, rearanjându-și mantia pe umeri. 

— Când dispare cu totul? am repetat. Ce-i cu asta? Doar se întâmplă în fiecare zi. 

Am rostit ultimele cuvinte precipitat, de teamă că și cea mai mică pauză i-ar fi putut determina să revină la tăcerea lor impenetrabilă.  

— Am știut asta, am știut că va fi așa. De aceea am venit. Și în acel sat, de acolo.

A arătat spre est, plecându-și capul. 

— De acolo venim... a spus bărbatul cu nasul cârn. 

— De unde? am întrebat, devenind nerăbdător. Vă rog, spuneţi-mi limpede!

Al treilea bărbat s-a întors către mine și m-a privit peste umăr. Cicatricea de pe fruntea sa părea mai adâncă decât înainte. A cuvântat:

 — Noi nu am observat și, cred eu, nici tu. Poate că nimeni nu a observat pentru că, așa cum spui și tu, soarele răsare și apune în fiecare zi. De ce să catadicsești să te uiți? Nici noi nu am făcut-o în timp ce zi de zi, acolo, chiar acolo – a arătat el spre est – cerul devenea roșu aprins și atât de intens încât a început să strălucească precum focul chiar și la lăsarea nopții. Doar că noi nu ne-am dat seama... 

S-a oprit brusc, de parcă s-ar fi încecat cu propriile vorbe.

— Și acum roșeața asta, a reluat el după o pauză, continuă să se răspândească dintr-un loc în altul. Nu mai văzusem vreodată un asemenea fenomen, nici eu, nici bătrânii mei. Și nici ei nu îi auziseră vreodată pe bătrânii lor pomenind de o asemenea întâmplare.

Ȋntre timp întunericul se adâncise. Nu mai zăream din camarazii mei decât mantiile lor albe fluturând. Chipurile lor au devenit vizibile abia când au ajuns sub lumina palidă și stinsă a felinarelor. M-am întors să mă uit la fâşia de cer de deasupra râului Ravi din depărtare. Am rămas uluit – era de un roșu aprins în ciuda întunericului. 

— Aveți dreptate, am spus ca să-mi ascund confuzia. Într-adevăr, nu ne-am dat seama de asta. 

Apoi am întrebat:

— Încotro vă îndreptați?

— Spre oraș, desigur. Ce rost ar avea să ajungem acolo după aceea?

Un impuls neașteptat m-a făcut să-mi doresc să rămân cu ei sau să-i iau acasă cu mine. Însă brusc au luat-o pe alt drum, iar eu mi-am amintit că eram așteptat acasă. Munna trebuie că mă aștepta pe veranda din față să-i dau porția zilnică de dulciuri și Zakiya era cu siguranță deranjată de întârzierea mea.  

A doua zi m-am oprit din nou în dreptul podului ca să privesc apusul. Speram să îi văd pe acei trei bărbați. Soarele dispăruse complet, dar ei nu s-au arătat. I-am așteptat nerăbdător să vină. Curând însă m-am lăsat furat de strălucirea magică a apusului. 

Întreg cerul părea acoperit de o pânză îmbibată de sânge și mă speria gândul că mă regăseam de unul singur dedesubtul său. Am simțit o prezență neobișnuită chiar în spatele meu. M-am întors repede. Nu era nimeni. Mă înșelasem. Nu aș fi putut să mă uit în spatele meu. Cum ar putea cineva să facă asta? Cu toate astea, eram încredințat că cineva stătea în spatele meu, în mine sau poate undeva în apropiere. 

Mașini de toate formele și mărimile treceau cu zgomot în lumina felinarelor. Către est, în depărtări, o fâșie din cerul serii scânteia încă asemeni unui voal de foc, emanând căldură și lumină în întunericul ce se așternea în zări. Eram îngrijorat și m-am grăbit spre casă. I-am povestit în grabă Zakiyei ce am văzut. Dar ea s-a amuzat de toată tărășenia. Am condus-o sus pe balcon și i-am arătat roșeața și strălucirea ei infernală contrastând cu întunericul cerului. Asta a făcut-o să devină mai serioasă. A căzut puțin pe gânduri, apoi a spus:

— E rost de furtună din clipă în clipă, sunt sigură.

A doua zi la birou, în timp ce lucram aplecat asupra dosarelor mele, l-am auzit pe Mujibullah întrebându-l pe Hafiz Ahmad:

— Ia zi, ai văzut cum strălucește cerul în amurg zilele astea? Chiar și după ce se lasă întunericul? Uimitor, nu?

Dintr-o dată am avut impresia că stăteam singur și neajutorat sub acel cer ca o pânză însângerată. Eram speriat. Pe fruntea mea s-au format picături mici de sudoare. Pe măsură ce se lăsa seara, o neliniște ciudată punea stăpânire pe mine. Râul Ravi ce se retrăgea, podul, cerul înserării și soarele mă înfricoșau. Voiam pur și simplu să fug de toate. Cu toate astea, mă simțeam atras irezistibil către ele. 

Am vrut să le povestec colegilor mei despre cei trei țărani care, în ciuda trăsăturilor distincte ale feței, arătau cumva la fel; despre cum poposiseră în oraș însoțiți de acea roșeață ciudată și îmi atrăseseră atenția asupra ei, apoi se făcuseră nevăzuți. Și despre cum îi căutasem în zadar. Dar nu am putut. Colegii mei Mujibullah și Hafiz Ahmad împrumutaseră amândoi de la mine vreo douăzeci de rupii de care uitaseră în mod convenabil. Și pe deasupra nici nu mai vorbeau cu mine. 

În drum spre casă, când am ajuns la pod, o teamă ciudată m-a făcut să grăbesc pasul și, întorcându-mi privirea de la soare, am încercat să mă concentrez, în schimb, la strada din fața mea. Dar seara roșie ca focul continua să se apropie. Îi simțeam prezența pretutindeni. Deasupra a zburat un stol de păsări în formă de V. Asemeni păsărilor, și eu mă întorceam acasă. Acasă, așa-i, doar că nu mai era locul tihnit care mă ocrotea cândva de lumea din afară; pentru că seara de culoarea flăcărilor dădea iama înăuntru pe la ferestre, uși, chiar prin pereții de cărămidă solidă. 

Acum mă preumblam pe străzi târziu, căutând trei țărani. Voiam să îi întreb de unde venea acea roșeață. Ce avea să urmeze? De ce își părăsiseră ultima așezare? Ce speranță aducea? Însă nu i-am putut găsi nicăieri. Nimănui nu părea să-i pese. Viața și-a reluat mersul obișnuit.

Câteva zile mai târziu am văzut niște bărbați arătând în sus către culoarea roșie a serii. N-a trecut mult timp și tot orașul a început să vorbească despre asta. Nu suflasem o vorbă, doar Zakiya știa. Cum aflaseră era un mister. Am tras concluzia că cei trei țărani se aflau în oraș. Trebuia să se afle. Roșul serii se afla acum pe buzele tuturor. 

Chaudri Sahib, proprietarul unui micuț magazin de cărți în Mozang Plaza, era o mai veche cunoștință de-a mea. Oamenii se strângeau la taclale în fiecare seară în magazinul lui.

Și eu făceam asta. De ceva vreme încoace însă, de când întâlnisem prima dată acele personaje enigmatice și înveșmântate în mantii, fusesem prea preocupat cu propriile gânduri ca să mai trec pe acolo. Indiferent unde mă duceam, acasă sau afară, mă simțeam neliniștit. Acasă, o pornire implacabilă mă împingea afară. Afară, o pornire la fel de puternică mă trimitea înăuntru cu picioarele împleticindu-mi-se; acolo mă simțeam mai în siguranță. Nu mai știam deloc unde voiam să mă aflu. Am început să mă simt greoi și lipsit de vlagă.  

Cu toate astea, m-am mai întors o dată la magazinul de cărți în acea seară. Majoritatea cunoscuților se strânseseră deja. Chaudri Sahib a întrebat:

— Ce credeți despre asta, fraților? Totul se datorează explozilor atomice, așa cum se spune? Se mai zvonește că în curând regiunile reci ale pământului se vor încălzi și cele calde se vor răci și că ciclul anotimpurilor se va da peste cap.

Am vrut să le povestesc de întâlnirea mea cu cei trei săteni, dar eram prea sfios ca să vorbesc în fața atâtor oameni. Chiar atunci s-a pogorât acea clipă de rău augur – un miros înțepător, cum nu mai mirosisem niciodată, a pătruns Dumnezeu știe de unde. Inima mi s-a strâns și un soi de durere ciudată și dulceagă mi-a împuns corpul. M-a apucat greața, neștiind dacă era o duhoare, o aromă înțepătoare sau chiar un val de durere dulce-amăruie. Am aruncat jos ziarul și m-am ridicat să plec. 

—  Ce s-a întâmplat? a întrebat Chaudhri Sahib.

— Trebuie să plec. Dumnezeu știe ce e cu mirosul ăsta. 

— Miros? Ce miros? 

Chaudhri Sahib a adulmecat aerul. 

N-am mai avut chef să-i răspund și am plecat. Acel miros ofensator, acel val înfricoșător de durere, m-a urmărit pe tot drumul spre casă. M-a luat amețeala. Aveam impresia că o să-mi pierd cunoștința din clipă în clipă. 

Starea mea a speriat-o pe Zakiya, care m-a întrebat:

— Ce s-a întâmplat? Ești atât de palid. 

— Sunt bine. Dumnezeu știe ce e cu mirosul ăsta, i-am spus, ștergându-mi sprânceana de sudoare, deși era noiembrie. 

Zakiya a adulmecat și ea aerul, apoi a spus:

— Probabil vine din casa lui Hakim Sahib. Cine știe ce amestecuri ciudate de ierburi tot prepară zi și noapte. Sau o fi de la mâncarea arsă. Azi am ars ceva din greșeală. 

— Dar pare a fi peste tot – pe fiecare stradă și alee, în tot orașul. 

— Sigur că da, doar s-a schimbat sezonul. Trebuie să fie mirosul florilor de iarnă, a spus ea neatent și s-a apucat să tricoteze absorbită.   

Cu mare neastâmpăr am adulmecat iar aerul, dar nu m-am putut hotărî dacă mirosul dezgustător persista încă sau dacă dispăruse. Pesemne că se potolise. Gândul ăsta m-a mai liniștit puțin. Însă nu aveam cum să scap de amintirea lui, care era proaspătă în mintea mea asemeni mâncărimii ce stăruie pentru o vreme chiar și după ce rana s-a închis. Însuși gândul că s-ar fi putut întoarce îmi dădea fiori.  

Până a doua zi uitasem complet de acel miros putred și sufocant. La birou mă aștepta un munte de dosare. Dar Mujbullah și Hafiz Ahmad discutau aprins despre un film. Nu mă puteam concentra la muncă și mă simțeam nervos, așa că m-am hotărât să iau o pauză. L-am chemat pe băiatul nostru de serviciu și l-am trimis la cantină să-mi aducă o ceașcă de cafea. În timpul ăsta am scos un pachet de țigări din buzunar și mi-am aprins una. 

Chiar atunci am simțit o ditamai lovitura în moalele capului, de parcă aș fi căzut de pe o prăpastie și aș fi aterizat în cap, ceea ce a făcut ca toate să se amestece dinaintea ochilor mei într-un șuvoi de nuanțe de albastru și galben. Aveam simțurile amorțite și mi-a luat ceva timp să realizez că eram asaltat încă o dată de aceeași durere, de aceeași duhoare oribilă. Venea înspre mine în valuri și mi-era cu neputință să-i știu sursa. M-am pomenit închizând cu disperare toate ferestrele din birou, în timp ce Mujbullah și Hafiz Ahmad se holbau la mine fără să înțeleagă. 

— Lasă soarele să intre! De ce închizi ferestrele? m-a întrebat Hafiz Ahmad.

— Duhoarea, duhoarea! Dumnezeule, e insuportabil! Vouă nu vă miroase?

Au ridicat amândoi nasul în aer și au adulmecat. Apoi Hafiz Ahmad a remarcat:

— Așa e! Ce fel de duhoare... sau parfum e ăsta? Îmi face inima să se strângă. 

Curând, o mulțime de oameni vorbea despre valurile de duhoare care se succedau cu rapiditate apoi se retrăgeau, ca după o scurtă vreme să își reia asaltul. Odată cu lăsarea serii deveneau cu atât mai insuportabile.  

În câteva săptămâni mirosul devenise atât de apăsător, încât mi-era greu să respir. Chipurile oamenilor, de obicei însuflețite și proaspete, arătau acum lipsite de energie și ofilite. Mulți se plângeau de palpitații constante și de dureri de cap. Doctorii se aruncau la bani. Intelectualii își dădeau cu părerea că asta se datora exploziilor nucleare care produceau efecte ciudate în toată lumea, inclusiv acel miros urât din orașul nostru care ataca nervii oamenilor și-i lăsa cu mintea vraiște. Oamenii se înghesuiau să cumpere tranchilizante, care s-au epuizat rapid. Și asta nu pentru că stocurile ar fi fost insuficiente, dar lumea era cuprinsă de febra aprovizionării și a proviziilor în masă. Chiar și somniferele se vindeau la prețul diamantelor rare. 

Tranchilizantele și somniferele mi se păreau la fel de inutile. Duhoarea spinteca mai tare ca o sabie și ți e înfigea în corp ca un pumnal. M-am gândit că singurul remediu împotriva ei era obișnuința; și oamenii ar fi făcut bine să țină minte asta. Însă eram prea abătut ca să le spun eu însumi. În decurs de câteva săptămâni, totuși, ei înșiși au ajuns să se împace cu duhoarea. Cu toate astea, mirosul urât a semănat teroare în oraș. Oamenilor le era lehamite să recunoască, dar nici că puteau arăta mai încordați: fețele lor se contorsionau de teamă că ceva îngrozitor    s-ar fi putut întâmpla în orice clipă. Iar teama lor nu era fără temei, după cum a arătat și un eveniment ulterior. 

Într-o seară rece, pe la mijlocul lui decembrie, mă întorceam acasă de la Chaudri Sahib. Strada era înțesată de trafic și de mulțimi care se îmbulzeau. Magazinele scânteiau cu luminile lor strălucitoare și oamenii își vedeau de treabă ca de obicei. Din când în când se strecura câte un val de duhoare, mă făcea să amețesc și apoi se retrăgea. Mă opream din mers ca înghețat în momentul în care îmi asalta simțurile și reîncepeam să mă mișc atunci când mirosul se potolea. La fel se întâmpla și cu ceilalți. Un străin de locurile noastre s-ar fi întrebat cu siguranță de ce ne opream ca înghețați, închideam ochii, ne țineam respirația, apoi trăgeam adânc aer în piept și ne vedeam de drum. Dar acesta devenise, de acum, obiceiul nostru.

În acea seară de decembrie tocmai trecusem podul când m-am simțit de parcă m-ar fi izbit o lance în cap. Îmi vâjâia capul și mi se înmuiaseră picioarele. Căutându-mi echilibrul, m-am agățat de un felinar și am încercat să-mi susțin capul cu mâinile. Nu era nicio lance și nici vreun braț care să o mânuiască. Era acel miros – același miros putred – am realizat cu groază. De fapt, s-ar fi zis că sursa acelei duhori apăsătoare se mutase dintr-o dată foarte aproape de mine, între omoplați, lângă spinarea mea, direct în spatele meu – atât de aproape încât îmi era imposibil să o percep ca fiind separată de mine. 

În clipa aceea mi-au picat ochii pe o trăsură ciudată ce mergea agale în fața mea. Era un car supradimensionat tras de o pereche de boi jigăriți cu apărătoare de ochi din piele și funii groase ce le atârnau prin nările fumegânde. O cușcă din lemn cu striații stătea deasupra bazei carului, iar interiorul ei era ascuns în spatele unor draperii negre. Sau poate că erau doar ziduri de întuneric fluturând... 

Doi bărbați stând în afara spațiului cuștii, înaintea carului, mânau cele două animale sfrijite. Nu le deslușeam clar chipurile, pe de o parte din pricina întunericului, pe de alta pentru că erau îngropate în falduri de pânză ce le acopereau lejer. Capetele lor aplecate înainte păreau adormite ca și când ar fi fost răpuse de oboseală și de somn. În spatele lor, în interiorul acoperit de draperii al carului, întunericul se mărea și din inima acelui întuneric răzbătea duhoarea dezgustătoare care spinteca mai tare ca o sabie. Înainte să-mi dau seama, carul mă depășise deja, invadându-mi simțurile cu încărcătura lui de duhoare. Capul îmi vâjâia. Am țâșnit în afara drumului principal pe drumeagul pentru trecători, în țărână, și mi-am vărsat stomacul. 

Habar n-aveam dacă oamenii din oraș văzuseră și ei carul straniu. Dacă îl văzuseră, oare ce înduraseră? Mi-era cumplit de greu să mă întorc acasă după ce văzusem. Odată ajuns înăuntru, m-am aruncat degrabă în pat. Zakiya mă tot întreba ce s-a întâmplat, dar o teroare oarbă îmi pecetluise buzele. 

Câteva zile mai târziu a apărut un mic articol în ziarele locale. Critica aspru Biroul Municipal local pentru că îngăduia containerelor de gunoi să treacă pe străzile aglomerate seara. Căruțele soioase nu numai că poluau aerul, dar dăunau și finului simț olfactiv al cetățenilor. 

Mi-am luat o săptămână întreagă liber de la muncă. În timpul acelor șapte zile, deși nu eram mai deloc în stare să ies afară ca să observ pe pielea mea calvarul, am rămas la curent cu mersul lucrurilor urmărind ziarele locale. Grupuri de cetățeni îngrijorați cereau autorităților municipale să înlăture căruțele soioase din oraș sau, dacă era posibil, să le aloce rute pe străzi mai puțin aglomerate. 

În a șaptea zi m-am aventurat afară. Deja era vizibilă o schimbare. Răvășiți de insomnie și extenuare, oamenii se chinuiau să pară veseli și lipsiți de griji, dar nu reușeau decât să arate caraghioși într-un fel care-ți stârnea mila. Brusc mi-am amintit că în dimineața aceea nici chipul meu din oglindă nu arăta mai bine. Cam în aceeași perioadă numărul de programe de divertisment și de filme a crescut ca niciodată. Oamenii se îmbulzeau în cinematografe – uneori cu ore înainte de un film – formau cozi lungi și așteptau răbdători să fie lăsați înăuntru ca, după un timp, să iasă în șir indian arătând cu atât mai palizi și mai ridicoli. 

La birou, oricât aș fi încercat, nu mă puteam concentra la muncă. Sporadic, imaginea carului soios înaintând leneș pe străzi îmi străfulgera prin minte. Era, într-adevăr, unul din containerele de gunoi municipale? Nu. Nu putea să fie. Containerele municipale nu arătau niciodată ca acel car straniu, cu vizitii lui adormiți, cu o pereche de boi costelivi legați la ochi și cu acel miros din calea afară de dezgustător. Ce Dumnezeu emană un așa miros ciudat, deopotrivă înmiresmat și respingător?

Dintr-o dată m-a copleșit o dorință nebună: să prind din urmă carul, să-i ridic acele draperii fluturânde și să trag cu ochiul înăuntru.  Trebuia să descopăr sursa duhorii!

Ajungând la pod, picioarele mi-au încetinit fără să vreau. Mai era timp până să apună soarele; valurile de miros încărcat de durere veneau tot mai repede și mai în forță. M-am aplecat peste pod cu sentimentul unei frici necunoscute ce îmi înainta ușor pe șira spinării. Mlaștina fără fund, cu brațele sale întinse a semn rău, părea că mă trage în jos către ea. Mi-era teamă că m-aș putea arunca în mlaștină și m-aș scufunda odată cu soarele ajungând să fiu îngropat pe veci în acea întinsă pânză însângerată. 

Am realizat că ceva se apropia de mine – sau mă apropiam eu însumi de ceva? Ceva așteptat de toți oamenii, cei dinaintea noastră și cei ce aveau să vină după noi. Întregul meu trup părea că se preschimbă într-o bucată de granit, fiindu-mi cu neputință să scap de pod, de miasmă, de soare. Pentru că, de acum, toate păreau inseparabile de ființa mea. M-am uitat împrejur neajutorat și aproape că am înghețat. 

Cei trei bărbați veneau spre mine dinspre sate. Ca și înainte, erau înveliți în veșmintele lor albe fluturând în vânt și mergeau cu pași identici. I-am privit lung cu ochi sticloși până când    mi-au ieșit în întâmpinare și s-au oprit. Bătrânul împovărat de ani plângea și barba lui albă ca zăpada era scăldată în lacrimi. Ceilalți doi nu-și puteau ridica privirile; ochii lor erau plecați în mod lugubru, aveau dinții strânși și chipurile lor veștejite purtau paloarea morții. 

— Unde v-ați ascuns toate zilele astea? le-am spus printre respirații întretăiate și bâlbâieli. V-am căutat peste tot. Spune-ți-mi, vă rog, ce se întâmplă cu orașul? 

— Am așteptat. Am încercat să ne ținem departe. Ne-am legat cu funii. Uite, privește!

Și-au întins brațele în fața mea; și-au descoperit umerii și spatele, lăsând să se vadă urmele adânci ale funiilor. 

— Nu am vrut să venim, a spus bătrânul cu vocea înecată de un val de suspine.

— Dar n-am avut încotro, a spus al doilea bărbat. 

N-a apucat să încheie, că s-a cocoșat de spate. Camarazii lui s-au cocoșat și ei, de parcă le era cu neputință să controleze o neașteptată răbufnire de durere.  

— Același val de duhoare încărcată de durere a străpuns aerul din jurul nostru, tăindu-ne în jumătate și năpădindu-ne simțurile, în timp ce trecea de noi împleticindu-se. 

— Acolo! Privește! a spus bătrânul, arătând în direcția satelor din depărtare și devenind palid ca moartea. 

În depărtare am văzut carul înaintând pe pod din spatele unui nor de praf. Vizitii adormiți își înfofoliseră fețele din cauza apropierii de duhoarea înțepătoare. Un fior rece mi-a străbătut spinarea. Ochii celor trei bărbați au devenit lipsiți de expresie. Pesemne că li se apropia sfârșitul. 

Carul s-a apropiat zgomotos – duhoarea din el ne îngheța sângele în tot corpul – apoi a trecut de noi. Draperiile lui sinistre, negre ca tăciunele, fluturând în bătaia unei adieri ușoare păreau, în mod curios, a fi complet nemișcate. Cei trei bărbați au alergat după car, l-au prins din urmă și i-au ridicat draperiile. O fracțiune de secundă mai târziu, un țipăt inuman a țâșnit din gurile lor larg deschise. S-au întors repede și au luat-o la goană înspre câmpurile din depărtare. 

— Ce e? Ce ați văzut? am strigat, alergând după ei. 

Dar ei nu au răspuns și au continuat să alerge ca nebunii. Ochii lor erau încremeniți   într-o privire de gheață. I-am urmărit până când am lăsat în urmă orașul cu câteva mile, apoi am înșfăcat mantia bătrânului și l-am implorat:

— Spune-mi! Te rog, spune-mi!

Și-a întors privirea funestă spre mine și a deschis de-odată gura larg. Limba i se înțepenise de cerul gurii.

Toți cei trei bărbați deveniseră muți.

Capul îmi vâjâia și m-am prăbușit la pământ. Cei trei bărbați au continuat să fugă, dispărând curând în zare în spatele unui nor învolburat de praf. Încetul cu încetul, praful s-a reașezat și m-am întors acasă. 

De luni întregi îi caut în zadar pe acei bărbați. Au dispărut fără urmă. Iar carul și-a schimbat și el ruta din acea seară fatidică. Nu mai trece prin oraș. Acum, după ce traversează podul, coboară pe poteca prăfuită ce duce spre satele de la țară.  

Orășenii nu mai sunt deranjați de duhoarea înțepătoare. Au devenit imuni la ea și sunt încredințați că s-a stins asemeni unei vechi povești uitate. Dar ea continuă să-mi chinuie trupul. Zi și noapte o voce îmi repetă: „Acum e rândul tău! Acum tu vei vedea!”

Și în seara asta mă regăsesc pe pod, așteptând carul... așteptând.