Fă-mi loc! : o cronică-poem

Duminică am revăzut “Fă-mi loc”, piesa care a călătorit la clasa întâi până la Paris. În atmosfera intimă de la Godot, am auzit într-o odaie a minţii glasul trenului, de care îmi este atât de dor. Apoi am gustat din parfumul poveştii de iubire ţesute pe micuţa scenă. Marius Manole şi Medeea Marinescu s-au întâlnit din nou ca Manuel şi Camilla, călătorii pentru care trenul opreşte exact la timp în gara singurătăţii. Radu Beligan semnează regia, dovedind încă o dată o talentul extraordinar de a-şi însuşi aerul tineresc al teatrului modern. 

În locul unei cronici ca la carte, m-am gândit să aduc un mic omagiu spectacolului printr-un poem:

FĂ-MI LOC!

Fă-mi loc

Mă cheamă Camilla

şi mi-am pus la păstrat fericirea

într-o valiză de unică folosinţă

n-am bani nici măcar de-un cruton de fericire

sunt un dezastru cochet cu două picioare

şi două mâini stângi

în ochi îmi cresc ţurţuri

uneori se topesc

şi mi se vede primăvara.

Pe trupul meu e încrustat un bărbat însurat

ca o hieroglifă obscenă pe care n-o pot citi

decât invers

de la suflet la carne.

Fă-mi loc

printre bagajele tale ponosite cu miros de divorţ

aici la tine e cald

de ce eşti trist

pe culoar ţipă unii la mine

un muşuroi de inşi slinoşi cu degete lungi ce-mi caută nurii

în partea de sud a taliei

o grasă îmi crestează liniştea cu vorbe dolofane.

Fă-mi loc

omule, nu vezi că n-am unde DORmi

parcă ai fi un delfin eşuat în cămaşă apretată

vin sărbătorile şi n-am cu cine să împart ninsoarea

valiza

patul

mi-au rămas de anul trecut câţiva fulgi

mi-i agăţ de gene ca pe nişte globuri

şi-aşa n-am brad de crăciun

vorbesc prea mult, nu?

dar sunt încă tânără

n-am decât douăzecişiopt de ani

şi câteva vise ofilite în colecţia din valiză.

Pe tine cum te cheamă

ce palid eşti, dragul meu coleg de cuşetă

şi ce timid aproape că dispari în cutele cearşafului

regrelele tale poartă încă verighetă

dar umbra ta se îndrăgosteşte de mine

în timp ce eu îmi despachetez gelozia

îi tai lesa şi-o las să muşte din trecutul tău

ca dintr-o felie zemoasă de pepene.

Ne fugărim prin labirintul de paturi suprapuse

deasupra, dedesubt

din mine spre tine

în tine cu mine

nici nu ţi-ai dat seama când te-ai prins în joc

E-Manuel.

Nu ne mai încăpem în haine de bucurie

stinge lumina...

aprinde-o

eşti încă aici?

Fă-mi loc

printre bagajele tale ponosite cu miros de logodnă

aici la tine e cald

şi trenul ăsta e destul de mic pentru amândoi.

Aici nu se simte şi Oase pentru Otto

Lia Bugnar pune în scenă două piese care se succed aparent întâmplător, ca într-un joc dulce-acrişor al hazardului. Ce au ele în comun? Fuga. Personajele aleargă de-a lungul propriilor drame, mascându-şi tristeţea în decorul unor idealuri frânte pe care le pot repara, cred ele, cu puţin unguent pentru suflet. Însă rănile rămân deschise şi prin ele se zăresc viscerele unor întrebări orfane de răspuns. 

Aici nu se simte sau balada celor care (nu) cuvântă

Un el şi o ea se întâlnesc pe acoperişul viselor pentru că realitatea miroase urât. Dorinţa de a fi iubit a stat atât de mult timp în exil, încât dragostea s-a sleit şi a început să pută de-a binelea. Acum poluează întreaga atmosferă şi se răspândeşte asemenea unei molime. Experienţa olfactivă devine una sinstezică; mirosul se insinuează până şi în urechile protagoniştilor, ameninţând să le străpungă auzul. Miasma doare, se strecoară şi în carne, este posesivă, obligându-şi victimele să se refugieze sub acelaşi palton al fricii. 

Spaţiul în care-şi împart singurătatea este îngust şi rece. Un pas greşit şi... vor aluneca în golul uitării. Privind în zare, el (Marius Manole) trage cu ochiul la scenariul vieţii pe care a  abandonat-o la capătul străzii – un tablou uşor suprarealist cu un câine mignon pe nume Câine şi o soţie care detestă patrupedele şi vrea să-l dea pierdut. Pentru ea (Lia Bugnar), hubloul prin care îşi contemplă trecutul conţine un soţ distant şi speranţa că o pereche de silicoane îi vor aduce fericirea. Într-o atmosferă de teatru al absurdului, cei doi sunt un Adam şi-o Eva aflaţi la sfârşitul lumii, în miezul unei apocalipse emoţionale de proporţii. Singura lor şansă de supravieţuire este guste din mărul roşu, reînvăţând să iubească împreună, în acelaşi “aici” unde lacrimile nu sunt decât gheaţa topită din inimă.

Oase pentru Otto

Ce le poate aduce împreună pe două femei diferite, noaptea, pe trotuarul ce pare să se prelungească spre un infinit dezolant? O cântăreaţă de operă (Medeea Marinescu) şi o prostituată (Lia Bugnar) aşteaptă o maşină care să oprească. Pentru prima, ar însemna unica şansă de a pleca în Noua Zeelandă unde a câştigat un concurs de canto. Cealaltă se regăseşte în situaţia sordidă împărtăşită de zeci de femei pentru care strada devine micul eden prăbuşit din care îşi croiesc ziua de mâine. Destinele lor se ciocnesc – impactul e chiar dureros pentru artista inocentă, nefamilarizată cu îndeletnicirile nocturne ale vecinei sale de trotuar – apoi dansează unul în jurul altuia ca  într-un tango la început stângaci, apoi electrizant. 

Căţelul Otto îşi face apariţia timid lângă protagoniste. Nu ştie că dă titlul spectacolului, însă îşi interpretează rolul cuminte, cântărind cu priviri sfioase publicul. În poveste, el întruchipează fărâma de umanitate ce sclipeşte în negura despiritualizării impuse de sărăcie. Relaţia femeii de stradă cu animalul păstrează vie legătura nealterată cu generozitatea pe care şi-o suprimă pentru a supravieţui în jungla unde se vede nevoită să-şi vândă trupul. 

Lia Bugnar conturează excelent un personaj complex, în aparenţă o cenuşăreasă blazată care a încetat demult să mai spere la feţi-frumoşi, sau măcar feţi bogaţi. Dincolo de praful de pe haine şi limbajul aspru, de aruncătoare de suliţă, se ascunde însă o fire inimoasă şi o mamă al cărei fiu pictează în nuanţe nebănuite ale vieţii. Jocul abraziv al Liei este completat perfect de ingenuitatea cochetă a Medeei, care străbate scena căutând parcă un colţ de rai uitat.

Fotografii: Elena Simion