Lia
Bugnar pune în scenă două piese care se succed aparent întâmplător, ca într-un
joc dulce-acrişor al hazardului. Ce au ele în comun? Fuga. Personajele aleargă
de-a lungul propriilor drame, mascându-şi tristeţea în decorul unor idealuri
frânte pe care le pot repara, cred ele, cu puţin unguent pentru suflet. Însă rănile
rămân deschise şi prin ele se zăresc viscerele unor întrebări orfane de
răspuns.
Aici nu se simte
sau balada celor care (nu) cuvântă
Un
el şi o ea se întâlnesc pe acoperişul viselor pentru că realitatea miroase
urât. Dorinţa de a fi iubit a stat atât de mult timp în exil, încât dragostea
s-a sleit şi a început să pută de-a binelea. Acum poluează întreaga atmosferă
şi se răspândeşte asemenea unei molime. Experienţa olfactivă devine una
sinstezică; mirosul se insinuează până şi în urechile protagoniştilor,
ameninţând să le străpungă auzul. Miasma doare, se strecoară şi în carne, este
posesivă, obligându-şi victimele să se refugieze sub acelaşi palton al fricii.
Spaţiul
în care-şi împart singurătatea este îngust şi rece. Un pas greşit şi... vor
aluneca în golul uitării. Privind în zare, el (Marius Manole) trage cu ochiul
la scenariul vieţii pe care a
abandonat-o la capătul străzii – un tablou uşor suprarealist cu un câine
mignon pe nume Câine şi o soţie care detestă patrupedele şi vrea să-l dea
pierdut. Pentru ea (Lia Bugnar), hubloul prin care îşi contemplă trecutul
conţine un soţ distant şi speranţa că o pereche de silicoane îi vor aduce
fericirea. Într-o atmosferă de teatru al absurdului, cei doi sunt un Adam şi-o
Eva aflaţi la sfârşitul lumii, în miezul unei apocalipse emoţionale de
proporţii. Singura lor şansă de supravieţuire este guste din mărul roşu,
reînvăţând să iubească împreună, în acelaşi “aici” unde lacrimile nu sunt decât
gheaţa topită din inimă.
Oase pentru Otto
Ce
le poate aduce împreună pe două femei diferite, noaptea, pe trotuarul ce pare
să se prelungească spre un infinit dezolant? O cântăreaţă de operă (Medeea
Marinescu) şi o prostituată (Lia Bugnar) aşteaptă o maşină care să oprească.
Pentru prima, ar însemna unica şansă de a pleca în Noua Zeelandă unde a
câştigat un concurs de canto. Cealaltă se regăseşte în situaţia sordidă
împărtăşită de zeci de femei pentru care strada devine micul eden prăbuşit din care
îşi croiesc ziua de mâine. Destinele lor se ciocnesc – impactul e chiar dureros
pentru artista inocentă, nefamilarizată cu îndeletnicirile nocturne ale vecinei
sale de trotuar – apoi dansează unul în jurul altuia ca într-un tango la început stângaci, apoi
electrizant.
Căţelul
Otto îşi face apariţia timid lângă protagoniste. Nu ştie că dă titlul
spectacolului, însă îşi interpretează rolul cuminte, cântărind cu priviri
sfioase publicul. În poveste, el întruchipează fărâma de umanitate ce sclipeşte
în negura despiritualizării impuse de sărăcie. Relaţia femeii de stradă cu
animalul păstrează vie legătura nealterată cu generozitatea pe care şi-o
suprimă pentru a supravieţui în jungla unde se vede nevoită să-şi vândă
trupul.
Lia
Bugnar conturează excelent un personaj complex, în aparenţă o cenuşăreasă
blazată care a încetat demult să mai spere la feţi-frumoşi, sau măcar feţi
bogaţi. Dincolo de praful de pe haine şi limbajul aspru, de aruncătoare de
suliţă, se ascunde însă o fire inimoasă şi o mamă al cărei fiu pictează în
nuanţe nebănuite ale vieţii. Jocul abraziv al Liei este completat perfect de
ingenuitatea cochetă a Medeei, care străbate scena căutând parcă un colţ de rai
uitat.
Fotografii: Elena Simion
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.