joi, 5 martie 2015

Fuga umbrelor

Umbrele noastre s-au îndrăgostit fără să-şi dea seama, în timp ce priveau la o bărcuţă desenată pe un zid. Amândouă îşi părăsiseră oamenii, visând să descopere la ce altceva mai folosesc decât să-şi urmeze stăpânii umil şi să le asculte văicărelile. 
Umbra ta era înaltă, firavă şi îmbrăcată într-un pardesiu scămoşat. Purta pantofi eleganţi şi câteva fire de păr din creştetul capului îi fluturau mereu în vânt. Semăna puţin cu o sperietoare de ciori din care ies paie. Mult mai elegantă se înfăţişa umbra mea, o apariţie frumos decupată, cu pantofiori de lac, rochie lungă şi părul prins într-un coc. În alte cuvinte, arătau exact ca în clipa când se strecuraseră pe sub tălpile oamenilor şi începuseră să-şi caute locul în lume. Au plutit mult timp deasupra asfaltului, atingându-l uneori, veşnic preocupaţi de un gând îndepărtat ce nu le aparţinea. S-au plimbat pe alei scunde şi pe străzi late, în magazii părăsite, în grădini uitate, s-au căţărat pe ramurile brazilor, au înnoptat în muzee în spatele tabloruilor de epocă şi au mimat că se servesc din umbra prăjiturilor servite de îndrăgostiţi în cofetării. Până într-o zi când s-au întâlnit, cum spuneam, în faţa zidului cu o bărcuţă desenată pe el. Umbra ta a observat că mai e o umbră singură lângă el.
- Şi tu...?
- Da, am fugit.
- Când?
- Acum o sumedenie de ani. Am şi uitat.
- De ce?
- Nu ştiu, cred că mă săturasem să o tot aud pe Tania compătimindu-se. Tania, aşa o chema pe cea căreia am aparţinut. Tu?
- La fel, am vrut să evadez. Darius devenise tot mai deprimat de când îi fusese respins romanul. Apropo, cum te numeşti? Adică ţi-ai luat un alt nume?
- Clara.
- Savian, încântat.

Dintr-o dată, Savian a luat-o de mână pe Clara şi au pornit amândoi înainte, uitând de bărcuţă. De-acum nu mai aveau niciun scop.

Elefantul din vis

Elefantul din visul meu este îmbrăcat în tapet și plânge când îi plouă în casă, adică mai tot timpul. 

Lacrimile îi decolorează uneori imprimeul tapetului. Toate umbrelele pe care i le-am dăruit de ziua lui au ajuns pe un raft al cerului, între doi norișori-flamingo. 

Se pare că nu-i țin de ploaie deloc, nici de urât. Neștind ce să mai fac ca să-l înveselesc, i-am croșetat o coroană din pulbere de fluturi și i-am confecționat două perechi de mărgele din pistrui de crocodil. 

Ieri, pentru întâia oară, l-am văzut zâmbind. 

A spus că n-a mai întâlnit niciodată mărgele atât de diafane.

marți, 3 iunie 2014

Best of Mystery & Horror #1 - povești de (ne)adormit copiii

Best of Mystery & Horror #1 - Revista de suspans apărută la Herg Benet Publishers a ajuns și în vizuina mea pe 15 mai. Ȋn urmă cu cȃteva luni am fost plăcut surprinsă să primesc un e-mail de la Mircea Pricăjan, editorul Revistei de suspans care a adunat cu succes zeci de istorii sumbre și minunate ȋn paginile sale virtuale, de-a lungul a doi ani. Mi se propunea ca povestirea mea „Ultimul zbor” să fie inclusă în antologie. Am acceptat cu bucurie.

Pe multe din doamnele povești le știu și se numără și printre preferatele mele, dar mai sunt câteva pe care le-am descoperit abia acum. Din cele 105 texte apărute în Revista de suspans, 16 se regăsesc în antologie. Ele aparțin lui Alexandru V. Dan, Mirage Cat (Cătălina Fometici), Raluca Baceanu, Felix Tzele, Ioana Vișan, Alina-Cezarina Nicolae, Cristina Nemerovschi, Diana Alzner, George Arion, Lena Kart, Liviu Radu, Radu Romaniuc, Marian Dumitrașcu și Paul Tudor.
Antologia de față se adresează tuturor celor care ȋndrăznesc să se aventureze dincolo de normal, ȋn mrejele ȋntunecate ale firii, unde colcăie oameni cu șobolani sub piele, păpuși care iau locul oamenilor, fantome ale trecutului care prind viață, vise absurde, spaime, fantasme suave, mistere polițiste sau revelații mistice. 

Ea a avut lansarea pe 31 mai la Bookfest. Au prezentat evenimentul Alexandru Voicescu, Cristina Nemerovschi și A.R.Deleanu.

Din păcate, genurile mystery/horror/gothic nu au ieșit ȋncă din „nișă”. Poate nici nu trebuie s-o facă, ăsta-i farmecul lor. Oamenii sunt oare atȃt de acaparați de partea pozitivă și luminoasă a vieții ȋncȃt se feresc să achiziționeze cărțulii despre demoni și monștrii? Sau poate se tem să deschidă șifonierul cu păpuși stricate ascuns ȋntr-o odaie a minții lor. Mai degrabă a doua variantă, hehe.

Din fericire, grație eforturilor ȋntreținute de iubitorii de genu(uri), ele prind tot mai multă viață și ȋși iau zborul cu aripi măiastre, migrȃnd ȋnspre atenția tot mai multor cititori. Așa că luați de citiți antologia, de preferat la miezul nopții, ȋn compania unui ceas cu pendulă care se tȃnguie la ore fixe.

1 iunie - Ai venit copilărie, cu pădurea ta cu tot!

Îmi pierdusem speranța în zile bune și totuși acest 1 iunie mi-a adus atâta frumusețe și bucurie, încât îi dau și îmi dau nota 10 cu felicitări.  

Motivul? Drumul la Bookfest la lansarea lui Marius Gabor „Amor de dragul ploii” și apoi la dubla lansare a lui Carmen Zaniciuc cu ale sale volume de poezii „Un pitic nebun după tine”și „Iubesc pufos cu inimioară”, șuvoaiele de oameni grăbiți să admire coperțile (sau copertele?) noilor cărți ivite la standurile ghemuite unul într-altul și poate să le și cumpere pe unele, freamătul din Herăstrău și magia centrului vechi, oamenii cocoțați pe picioroange, chiotele copilăriei, eliberarea de fricile mele (în număr de... muulte) pentru a îmbrățișa libertatea, rătăcirea pe străduțele de lângă Cișmigiu, atmosfera familiară și catifelată de la ceainăria La un ceai unde am citit din poeziile mele în fața unor oameni zâmbitori și calzi și... simpla fericire că trăiesc Aici și Acum, cum ar spune Ekhart Tolle. 

O să mă opresc asupra evenimentului, spunând că în atmosfera blândă în care m-am cufundat, m-au vizitat niște fluturi în stomac (din aceia literari, nu amoroși). I-am lăsat să-și vadă de treaba lor și mi-am îngăduit să admir simbioza perfectă dintre altruism și artă. 

Am realizat enormitatea minusculă a zilei... de ce zic minusculă? Pentru că ea nu se observă decât în sinele meu - un omuleț timid care din când în cînd se transformă într-un spiriduș fermecat. 

Brusc, totul avea sens, toate piesele de puzzle se potriveau: rătăcirea pe străduțele din spatele Cișmigiului, sacoșele pline de recuzite așteptând cuminți să ajungă la destinație, adierea înorată a vântului de afară și liniștea așternută după atâta timp în sufletul meu ridat de griji.

Mai multe și mai puțin romanțat puteți afla despre Ghiozdănel în articolul meu din Ziarul Metropolis:

Asociația și-a propus totodată să ofere câteva burse ȋn tabăra Vara adolescenților de la Tismana pentru copiii premianți, dar fără posibilități. Acest lucru se va realiza cu siguranță în viitorul apropiat grație donațiilor primite cu această ocazie.

 Invitații evenimentului au fost actorii Daniela Nane, Istvan Teglas, precum și Grupul Vocal „Sfântul Ștefan cel Mare, al Studenților Teologi” și grupul de copii Presto. De asemenea, spectatorii s-au bucurat de câteva momente artistice oferite de voluntarii AOLN. (...)

vineri, 9 mai 2014

Întâmplare cu bancuri și salopetă

Azi  [8 mai] voiam să ajung în stația lui 173 spre Rahova și n-o găseam nici să mă tai. După ce am întrebat mai multă lume care n-a știut să-mi explice, am dat peste un nene mai...deosebit: micuț, îmbrăcat într-o salopetă lungă, gri, mustăcios, la vârsta senectuții. Îmi zice că el știe unde e și se oferă să mă conducă acolo. Accept, cu oarecarea teamă că n-o să mă mai întorc vie înapoi... Și se apucă nenea să-mi spună  bancuri cu polițiști, de-asta cu întrebări la care tot el îmi răspunde. Pe urmă mă întreabă, țintuindu-mă cu privirea:

Vi se pare că am salopeta prea lungă?
Eu: Nu...
El: Că mă cred țiganii polițist. Sunteți elevă sau studentă?
Eu (bucuroasă că par mai tinerică): Nici una, nici alta. Deci unde ziceați că e stația?
El: Ai făcut matematică, nu?
Eu: Nu, eram varză la matematică. Limbi străine, engleză și hindi, limba care se vorbește în India.
El: Hindi care vine din sanscrită? Am și eu două cărți în sanscrită, vechi de sute de ani. Le vând cu 40.000 euro.
Eu: Aoleu, așa mult?
El: Păi da. Eu am salariu mare, lucrez în aviația civilă.
Eu: Vizavi e stația, nu?
El: Da, lângă liceu.
Se pregătește să traverseze printre mașini. Eu, precaută:
Haideți mai binela trecerea de pietoni, că e trafic mare.
El: Vă e frică de mașini sau de Virginia Woolf? Știți că e o piesă.
Eu: Da, știu...
El: Wolf e lup în engleză, nu?
Nu-i mai răspund.
El (din nou cu bancurile): Știți ce fac românii când rămân fără lei?
Eu: Cumpără tigrii?
El: (râzând) bună și asta, dar nu. Schimbă euro. Auziți, aveți cumva 50 de bani?
Eu: Din păcate nu.
El: Aveți doar cărți, nu?
Eu: Cam așa ceva. Vă mulțumesc mult că m-ați condus până la stație.
Și așa s-a încheiat întâlnirea ciudată cu omulețul care mai devreme îmi spusese că are un salariu mare și că-și permite să nu-și vândă cărțile de sanscrită.

Sursa foto: http://fineartamerica.com/

marți, 6 mai 2014

Sixto Rodriguez - omul-mister

                              
În America n-a știut nimeni de el, dar în Africa de Sud era venerat.
Deși s-au vândut milioane de copii ale albumelor lui, Sixto Rodriguez nu a beneficiat de niciun câștig material din aceste vânzări.

S-a zvonit că s-a împușcat mortal pe scenă.

Versurile lui vorbeau despre nedreptăți sociale și realități crude, uneori în cuvinte tabu. În Africa de Sud ele au dansat pe buzele a mii de oameni, în plin apartheid. 

S-a retras din muzică în culmea gloriei, preferând mereu să trăiască modest,
lucrând în construcții și făcând tot felul de munci fizice...
Nu și-a dorit niciodată să fie adulat.

În puținele interviuri pe care le-a oferit a vorbit timid, neîngăduind nimănui să pătrundă prea adânc în lumea sa.

A fost și este un etern băiat al străzilor din Detroit,
o minunată fantomă în carne, oase și corzi de chitară.

Searching for Sugar Man este un film-documentar absolut fascinant, care decojește treptat și nostalgic crusta de mister în care s-a învălulit dintotdeauna Sixto, un talent ascuns în umbra unei existențe lipsite de pretenția celebrității... 

"He's like a wise man, a prophet. Way beyond just being a musical artist."

Selfie - despre noi toți

Se vorbește multe despre selfie-uri. Cum au ajuns oamenii să creeze acest termen sau, ȋndrăznesc să-l numesc mit urban?

 S-au uitat ȋn jurul lor și au descoperit alți oameni care ȋși fac poze cu buze țuguiate și pieptul adus ȋn față, ȋntinzȃndu-și brațul către infinit pentru a genera distanța necesară pozei, alegȃnd haine colorate sau refugiindu-se ȋn intimitatea toaletei.

Pȃnă acum cȃțiva ani și eu rȃdeam de aceste persoane, dar am ȋncetat să o fac cȃnd am realizat că și eu adăpostesc ȋn mine un selfie. De ce să le criticăm pe fetele care ȋși fac poze ȋn baie sau pe băieții care se imortalizează cu ochelari negri de soare? Ȋn fond și la urma urmei, nu-și doresc decȃt să fie văzuți.

Toți ne dorim ȋntr-un fel sau altul să fim văzuți, ascultați, ȋnțeleși. Și ei, ca și mine, ca și majoritatea populației de pe terra, sunt nesiguri și prea puțini conștienți de propria valoare, de comorile care mocnesc ȋn interiorul ființei lor, de esența divină. Simt nevoia să epateze. Da, poate sunt caraghioși și prezentarea lor nu este cea mai reușită, dar cine n-are măcar o poză ȋn care nu e fotogenic, care ȋi arată defectele, sau o poză a cărei unică menire este să impresioneze pe cineva? Diferă doar ambalajul.


Selfie-ul este o invitație nostimă la apropiere și (re)cunoaștere: „uită-te la mine, sunt AICI, sunt viu. Vreau să mă cunoști.” Iar timpul trece oricum. Anii se scurg, dar selfie-urile rămȃn. Figuri zȃmbitoare, ironice, suple, rotunde, pătrate, rombice, triste, netede, aspre, ȋn baie, ȋn sufragerie, ȋn parc, la perete, pe plajă, ȋn iarbă, la muzeu... toate vorbesc despre momente vii, despre felii de viață ȋn care am trăit bucuria de a fi aici, pe pămȃnt, de a ȋnvăța noi lecții, de a face mișto de noi ȋnșine. Eu zic să le prețuim așa cum sunt pentru că numai prin impefecțiune putem cunoaște frumusețea perfecțiunii.

Pics source:
http://hammerandnigel.com/
http://amazing-creature.blogspot.ro/