Despre eroi si morminte

Ernesto Sabato nu este un scriitor comod. Ernesto Sabato forează în ascunzişurile putrede ale minţii, scoţând la iveală conflicte fumegânde şi greu de pătruns. Înainte însă de a scoate fum, ele au ars în focul existenţial, prefăcându-i pe autorii tragediilor în cenuşă risipită la căpătâiul morţilor.

“Despre eroi şi morminte” atârnă cu greutatea a sute de vieţi, presărate asemenea unor cadavre vii de-a lungul unei întregi istorii damnate, ca şi eroii săi. Zbaterile personajelor – pentru că ele sunt, realmente, asemenea unor fluturi chinuiţi care încearcă veşnic să se elibereze din pumnul destinului – se petrec parcă într-o pseudo atemporalitate. Singura realitate pe care acestea o cunosc este cea zămislită de propriul univers interior, cu ecou într-o societate despiritualizată.

Acolo se recompun şi reafirmă suferinţe filosofice a căror origine pare să conducă, printr-un labirint, la începutul păcatului primordial. Niciuna din dramele protagoniştilor nu ne invită să-i descoperim semnificaţiile adânci, ci mai degrabă ne provoacă să ne delectăm cu misterul ce o învăluie.

Pe fundalul unei tulburi poveşti de iubire, ni se dezvăluie o lume cosmopolită şi halucinantă – o Argentină tristă aflată sub dominaţia lui Juan Perón, unde nimic nu mai e “adevărat”. Buenos Aires-ul este un “oraş blestemat”, un Babylon unde magia se împleteşte cu imoralitatea, într-o atmosferă de apocalipsă târzie.

Martin o întâlneşte pe Alejandra într-un parc şi se îndrăgosteşte de ceea ce nu ştie despre ea. Alejandra se confesează ingenuului Martin în frânturi, asemenea unui condamnat la moarte care-şi aşteaptă cu un entuziasm morbid execuţia. Ea este reprezentanta unei burghezii decăzute şi prizonieră într-un trecut marcat de nebunie cu iz freudean. Când seducătoare şi sălbatică, când fragilă şi secretoasă, poartă mereu cu sine povara altcuiva. Ştim de la început că-şi va omorî tatăl şi apoi se va sinucide. Pentru că eroii lui Ernesto Sabato îşi pregătesc mormintele încă din timpul vieţii.

Tatăl Alejandrei, Fernando Vidal, schizofrenic şi anarhist, este obsedat de orbire şi de nevăzători. El îşi doreşte să cureţe lumea de rău prin distrugerea Organizaţiei orbilor. Bruno este filosoful care priveşte la destinul Alejandrei prin ochii prietenului său Martin. El simbolizează vocea omului azvârlit la capătul firii, dintr-o teamă morbidă de conştientizare.

Personajele sabatiene trăiesc cu intensitatea unei stele căzătoare. În călătoria lor către moarte, strălucesc glorios, dar straniu, luminând doar slab tenebrele cărora aparţin. “Despre eroi şi morminte”, apărut la editura Humanitas, este un roman cutremurător, care se împrăştie în mii de cioburi de umanitate.

Text preluat de pe Semnebune: http://semnebune.ro/2013/despre-eroi-si-morminte/

„Zelda Fitzgerald“ – nebunie şi dans

CRONICĂ DE TEATRU Poate un singur om să „umple“ o scenă timp de o oră şi douăzeci de minute? Răspunsul este: „Da!“.

Ioana Pavelescu reuşeşte un „one woman show“ de excepţie, în spectacolul „Zelda Fitzgerald“, prezentat în cadrul Festivalului de Teatru Independent Undercloud, ediţia 2013. Liana Ceterchi adaptează magistral textul lui William Luce, „The Last Flapper“, într-un spectacol care nu te lasă să respiri nici măcar în clipele de tăcere a protagonistei.

Cândva, Zelda era soţia lui Scott Fitzgerald, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori americani ai secolului XX. Era o flapperiţă admirată şi trăia o existenţă boemă. Acum îşi petrece singurătatea între pereţii unui spital de psihiatrie.

Cu un sarcasm electrizant, Zelda îşi lecturează fişa medicală, zâmbind nonşalant în faţa nebuniei. Este când explozivă, când îngrozitor de tristă. Frumuseţea ei îşi strigă dreptul în pustiul unei camere aproape inexistente. O voce metalică anunţă uneori numele doctorului Carroll, un Godot aşteptat în zadar. El pare că mânuieşte din umbră păpuşa stricată ce-şi retrăieşte viaţa în fragmente caleidoscopice de nefericire.

La difuzor se aude rar glasul mamei, sugerând o tinereţe schilodită de o lume în care nu mai încape demult. În oglinda timpului, Zelda este un copil bătrân, o Bubulină cu şosete de mătase şi rochiţă până la genunchi.

Cromatica decorului minimalist este deosebit de grăitoare pentru universul interior al protagonistei. Zelda strânge la piept o pernă roşie ca pe o inimă care sângerează. În altă scenă, îşi înfăşoară pe chip un ghem de aceeaşi culoare. Firele îi crestează nu numai carnea, dar şi sufletul.

 Dansatoarea priveşte realitatea printr-o perdea străvezie, pe măsură ce se desprinde de ea, plonjând într-un abis al simţurilor. Din spatele paravanului de „ceaţă“, spectatorii abia îi mai zăresc trupul – o siluetă fragilă care se descompune cu fiecare cuvânt

Către final, Zelda atinge apogeul nebuniei. Auzim flăcările trosnind. Un incendiu izbucneşte în ungherele minţii ei, arzând ultimele fărâme de luciditate. De ce? Pentru că Zelda Fitzgerald s-a născut prea târziu. Stă pe marginea prăpastiei şi ronţăie firimituri de umanitate.

Simte un gust amar, apoi le scuipă ca pe o bomboană acră. Ştie că nu se mai poate întoarce în epoca glorioasă pe care a părăsit-o, aşa că recurge la singura variantă posibilă: reinventează trecutul din piese prăfuite de puzzle.

Întreaga piesă este dominată de un dramatism înţepător, cu parfum de naftalină şi pantofi tociţi de dans.

Foto 1: Steluţa Popescu (mai multe fotografii, pe pagina de Facebook Oglinzi de Argint)

Foto 2: Dinu Lazar.

Preluat din Ziarul Metropolis: http://www.ziarulmetropolis.ro/zelda-fitzgerald-nebunie-si-dans/

Seară de lectură în Club Panic!

Mâine seară ne Panic-ăm împreună cu o seară de lectură şi muzică. Iaca am ajuns la prima citeală în public. Cam acum o săptămână, am primit neaşteptata invitaţie de a-mi lectura câteva poezii alături de alţi oameni talentaţi. Fluturii deja îşi fac de cap în stomacul meu, dar cumva îi potolesc eu. :)

Mai jos sunt detaliile:

http://newmodelparty.wordpress.com/2013/07/23/meniu-a-la-carte-lectura-carte-la-raft-muzica-in-panic/

Dublu tăiş – două povestiri terifice

În numărul 2 al colecţiei de povestiri şi nuvele Dublu tăiş, Oliviu Crâznic şi Ciprian Mitoceanu îşi unesc forţele creatoare pentru a da naştere unor poveşti fabuloase, care te poartă cu gândul la aventurile înnegurate din romanele lui Stephen King şi H.P. Lovecraft.

 În “Spiriduşii albi”, Oliviu Crâznic imaginează o întâmplare cu iz supranatural. Protagoniştii (sau “victimele”, mai bine spus) sunt trei adolescenţi aflaţi în căutarea unei revelaţii care să rezolve cazul unor dispariţii misterioase. Thomas Harper şi tatăl său Jonah Harper şi-au pierdut urma în desişul pădurii, în orăşelul Heavenwood. Însă numai raiul (“heaven”) nu poposeşte vreodată pe aceste pământuri damnate. Ricky, fratele lui Thomas, este găsit în spatele culmii Craniului Orb, aproape dezumanizat, asemenea unui animal schingiuit. Nimeni nu ştie ce i s-a întâmplat. Singurul indiciu pe care-l au este cuvântul la care băieţelul revine obsesiv: “spiriducii”.

Căutarea adevărului se dovedeşte însă o capcană tenebroasă, unde sufletele îşi pierd inocenţa. Oliviu Crâznic mânuieşte cu graţie suspansul, ca un dirijor pentru care nu neapărat finalul este cel mai important, ci acordurile creeate în interiorul poveştii. Precipitarea acţiunii în momentele-cheie îl invită pe cititor să parcurgă împreună cu protagoniştii drumul către o maturizare abruptă. Finalul îţi trezeşte întrebări în privinţa adevăratului duşman ce se ascunde în umbra pădurii, sau poate chiar în noi.

“Casa corăbierului” este o fascinantă poveste, făurită de Ciprian Mitoceanu din ingredientele unui thriller savuros, cu elemente mystery. Florin Popa este un om normal într-o situaţie paranormală. Ajuns la Forţele de Muncă după o serie de slujbe nesatisfăcătoare, lui Florin i se oferă o şansă pe care, dintr-un motiv mai mult sau mai puţin bizar, nu şi-o poate refuza. El devine noul îngrijitor al scriitorului Haizencop Daniel, un bătrân mizantrop şi ciudat, care locuieşte într-o casă în formă de corabie, în Techirghiol. Scriitorul îi solicită îndeajuns de puţin ajutorul încât să-i stârnească suspiciunea. Totuşi, liniştea oraşului şi salariul generos îi alungă întrebările. O cunoaşte pe tătăroaica Iuzunle, de care se îndrăgosteşte pe loc. Însă tihna îi este spulberată treptat de secretul inimaginabil din pântecele casei lui Haizencop.

Ciprian Mitoceanu presară maiestral misterul de-a lungul poveştii, condimentându-l cu umor sănătos şi ironii pişcătoare. Atmosfera ţesută în jurul protagoniştilor aduce aminte de celebra replică din serialul Twin Peaks: “Bufniţele nu sunt ce par a fi”. O poveste construită fără cusur, cu un deznodământ care sfidează cu succes previzibilul.

Colecţia se găseşte în format eBook.

Sursa textului: 

http://semnebune.ro/2013/dublu-tais-doua-povesti-terifice/?source=rss&utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+SemneBune+(SemneBune)

Cântăreţul de tango

„Cântăreţul de tango” de Tomás Eloy Martínez este un roman şerpuitor, care se încolăceşte în jurul cititorului cu talentul unui magician.

Buenos Aires-ul ni se descoperă într-o manieră abracadabrantă, prin ochii lui Bruno, un student american. Atras de farmecul argentinian şi de scrierile lui Borges, Brunos porneşte în căutarea unui misterios cântăreţ de tango, a cărui legendă se ţese melancolic de-a lungul unei enigme ce bântuie cele mai obscure unghere ale oraşului. El reconstruieşte destinul zbuciumat al lui Julio Martel, din crâmpeie de existenţă sordidă, păstrate în amintirea celor câţiva apropiaţi ai cântăreţului.

Pe numele său real Estéfano Esteban, Martel se naşte se naşte într-un tramvai, într-o vară toridă. Diagnosticul de hemofilie îl ţine captiv până la optsprezece ani, când picioarele îi sunt eliberate din prizonieratul ghipsurilor. În adolescenţă ştie deja peste o sută de cântece. Singura lui dragoste este tango-ul în forma sa pură, voluptoasă, vulgară. Martel posedă o voce mistuitoare, egalată doar de glasul idolului său Carlos Gardel. Totuşi, sănătatea şubredă şi nostalgia bolnăvicioasă pentru trecutul altora, fac din genialul artist un om al umbrelor, care se dăruieşte unui public restrâns. În ultima perioadă a vieţii este zărit rar în locuri alese de el şi încărcate de o istorie tragică. Asemenea unei stele căzătoare care însă nu îndeplineşte nicio dorinţă, el există doar pentru a pieri glorios. Muzica lui provine dintr-un timp al suferinţei martirizate şi al valorilor răpuse de nedreptăţi politice.

Căutarea lui Martel devine o obsesie în care se împletesc deopotrivă întrebări filosofice, întâmplări cu iz fantastic şi evenimente cu ecou într-un prezent boem, dar despiritualizat. Bruno visează să descopere, în subsolul clădirii unde a închiriat o cameră, punctul în care îşi au originea toate celelalte puncte din univers, numit „aleph” de Borges, în scurta sa povestire omonimă. Bruno bănuieşte că bibliotecarul care locuieşte acolo ştie ascunzătoarea secretă a aleph-ului. Tucumanul, singurul prieten apropiat al tânărului, se află şi el pe urmele porţii care se deschide spre infinit, nutrind speranţa că aceasta îi va aduce câştiguri băneşti.    

Buenos Aires-ul este scena pe care se joacă un spectacol intens, cu personaje tulburătoare şi poveşti în ramă, alcătuind un complex tablou uman. Adevăratul Julio Martel nu are aproape nimic în comun cu eroul lui Martínez. Scriitorul argentinian reuşeşte să transforme un renume într-o legendă răscolitoare, făcându-l pe cititor să tânjească după un Martel al grotelor urbane, rămas în anonimat, dar ştiut doar de câteva suflete rătăcitoare.  

Romanul „Cântăreţul de tango” a apărut la editura Curtea Veche şi aşteaptă să fie citit (de ce nu, chiar pe muzica lui Martel) de toţi cei aflaţi în căutarea unei aventuri revelatorii, în paşi de tango. 

Sursa textului: http://semnebune.ro/2013/cantaretul-de-tango/

Marina lui Zafon

Zafón este un scriitor ge-ni-al. De ce îmi place aşa mult şi chiar aş îndrăzni să-l consider scriitorul meu preferat? (No offence, Zweig, I love you too!) Pentru că este misterios, plin de suspans, trist, nostalgic, umbros, sensibil şi... gândeşte ca mine.

De curând am citit “Marina”, un roman superb, căruia îi făcui o cronică pe Semnebune.ro

Marina de Carlos Ruiz Zafon

Poate cel mai personal roman al lui Carlos Ruiz Zafón, „Marina“ ne îmbie încă de la primele rânduri să ne alăturăm unui fascinant univers gotic. „(…) acest roman este tot atât de prezent în memoria mea ca în ziua când l-am încheiat“, ne mărturiseşte autorul, înainte de a ne îngădui să pătrundem în desişul poveştii.

Óscar Drei parcurge o tulburătoare maturizare, de-a lungul unui drum iniţiatic presărat cu secrete tragice. Marina trăieşte o existenţă aproape fantomatică alături de tatăl ei, Germán Blau, într-o casă bântuită de amintiri. Întâlnirea, sau mai degrabă descoperirea Marinei trezeşte în Óscar o iubire damnată, menită să-l poarte dincolo de tot ceea ce ştia, în întunecimile fiinţei umane.

În decorul unei Barcelone postbelice, o femeie îmbrăcată în negru, cu faţa acoperită, îi atrage pe adolescenţi într-o aventură care le va schimba destinul pentru totdeauna. Mergând pe urmele neînţelesului simbol al unui fluture negru, Óscar şi Marina deschid o uşă interzisă, în spatele căreia se ascunde Mihail Kovelnik.

Protagonistul de drept al romanului, Kovelnik rescrie istoria tristă a doctorului Frankenstein, într-un tablou sumbru al dezumanizării. Însetat de dorinţa de a îndrepta anomaliile fizice ale nefericiţilor diformi, el devine prizonierul unei obsesii care îi devorează, treptat, umanitatea. Experimentele lui se transformă în manipulări groteşti ale trupului şi psihicului, imitaţii demonice de oameni, însufleţite de nebunia stăpânului lor.

Povestea doctorului ni se dezvăluie magistral, într-o manieră demnă de un talentat mânuitor de enigme. Kovelnik este compus, asemenea creaţiilor sale hidoase, din frânturi de viaţă. Mărturiile celor care l-au cunoscut alcătuiesc un puzzle care ne derutează în aceeaşi măsură în care ne apropie de adevăr. Inspectorul Victor Florián, credinciosul servitor Claret, doctorul Shelley şi fiica sa Maria deţin doar o parte din secretul celebrului Mihail Kovelnik, a cărui faimă s-a pierdut cu timpul, la fel ca şi averea sa impresionantă. Cheia se află însă la Eva Irinova, frumoasa cântăreaţă de operă de care Mihail s-a îndrăgostit la prima vedere.

„Marina“ are un farmec atemporal, construind personaje irepetabile, într-o atmosferă de suspans şi nostalgie apăsătoare.

Sursa: http://semnebune.ro/2013/marina-de-carlos-ruiz-zafon/

Ziarul Metropolis: o colaborare cu iz cultural

Aprilie a sosit cu surprize frumoase. Printre ele s-a numărat şi întâlnirea cu ZiarulMetropolis, cotidianul cultural ce reuneşte articole despre teatru, filme, cărţi, muzică, artă, dar şi interviuri cu personalităţi marcante de la ora actuală.

Primul meu articol a fost o cronică de teatru pe care am scris-o la scurt timp după ce am văzut piesa la Caffé D’arthé. A fost o experienţă aparte, pentru că am văzut în premieră teatru “pe gaura cheii”:

http://www.ziarulmetropolis.ro/copiii-teribili-de-la-caffe-darthe/

A urmat o cronică după “Însemnările unui nebun” cu Marius Manole. Omul ăsta trebuie să fie printre cei mai dramatici şi profunzi actori din generaţia tânără!

http://www.ziarulmetropolis.ro/insemnarile-unui-spectacol-nebun/

Şi cum literatura şi scrisul sunt o parte din mine (uneori mă simt confortabil folosind un clişeu), de curând am consemnat un eveniment petrecut la “Joia linguriţelor”, avându-l ca protagonist pe scriitorul ceh Milan Kundera. Vă invit să-l citiţi aici:

http://www.ziarulmetropolis.ro/joia-linguritelor-si-tipuri-de-nemurire-la-milan-kundera/

                                                 Vor mai veni şi altele, desigur :)

Vă recomand cu încredere Ziarul Metropolis, pentru o frumoasă călătorie  virtuală  în universul cunoaşterii.