Iarna nu-i ca...

Pentru că va ninge iar şi  vreau să închid iarna într-o poezie ca să nu mai umble de nebună pe străzi:

Ultima iarnă de pe strada fără nume

A nins mult

pe catifeaua vişinie ce seamănă a sânge de lebădă

a nins fioros, cu dinţi de tigru şi solzi

cine ştie de cât timp tot ninge

pe cadavrul din faţa casei mele…

E vânt şi cineva îşi usucă eşarfa la un geam albastru

miroase a soare mort şi toţi dorm sub zăpadă.

O mână de copil se iveşte de sub nămeţi

ţinând un cornet de îngheţată.

Oare e cu aromă de cireşe?

un câine caută oase dar nu găseşte decât pleoape închise

e frig, frig, frig

şi nu e nimeni care să m-ajute să-mi găsesc ochelarii

sub zăpadă, printre cărţile marilor scriitori.

A nins mult şi trist

pe catifeaua vişinie ce seamănă a sânge de lebădă

ieri s-a stins cineva în fotoliul de  lângă sobă

a trosnit un ţurţure în semn de dezamăgire

şi eu mi-am scris numele în zăpadă

ca să nu-l uit.

A nins peste tot oraşul

nimeni nu mai ştie când a început

e viscol, viscol, v…

gulerul de blană al femeii cu unghii mov

s-a prefăcut într-o vulpe albă şi a fugit.

dar cui îi pasă?

totul e sarcastic de alb

şi imaculat de sobru

ochelarii mei s-au pierdut desigur.

Ninge, ninge, ninge…

cine ştie de cât timp tot ninge

pe cadavrul din faţa casei mele…