LUNA PLINĂ - un poem despre soarta tristă a reginei nopții

Din ţeasta nopţii picură pucioasă
Strigoii umblă-ncet pe-acoperişuri
O aripă se zbate la fereastră
Un freamăt surd răsună în desişuri.

E o lună plină ca un pântec rece
Din orologiu clipa dă să iasă
Pe fruntea vremii somnul trece
Furând fâşii subţiri de viaţă.

În crâng doi tineri îşi ascund iubirea
El îi recită versuri desuete
Ea îi sărută glasul cu privirea
În jurul lor se ţes dorinţi secrete.

Iar luna-i vede şi suspină
Ar vrea să-şi părăsească cerul
De dragoste să fie plină
Să-şi întâlnească-n codrii cavalerul.

Dar soarta nu-i îngăduie să fie
Mai mult decât o strajă-nsingurată
Pe catifeaua nopţii o stafie
Sădind mister cu inima-ngheţată.

Teodora Gheorghe, 18 mai, 2019 - de lună plină

Despicând noaptea a privit la soare

Luna privește pe furiș prin crăpătura nopții și vede câteva raze de o strălucire răvășitoare. "Trebuie să fie soarele", se gândește ea. Ar vrea să tragă draperia întunericului ca să admire mingea de foc în toată splendoarea ei care o atrage și o înspăimântă deopotrivă. Dar știe că dacă ar face asta, nimic nu ar mai fi la fel. Pământul s-ar cutremura, oamenii ar ieși pe stradă fără haine și fără principii, unii din ei l-ar vedea pe Dumnezeu cu ochiul liber și orbi, regnul animal s-ar amesteca neașteptat cu cel vegetal, fenomenele naturii nu ar mai ști cărui anotimp aparțin, notele muzicale ar părăsi portativul adăpostindu-se în urechile afonilor, oglinzile ar reflecta trăsăturile ideale în locul celor reale, planetele s-ar rostogoli aiurea prin univers alunecând în găurile negre și alte asemenea neclarități. 

Meditând la toate acestea, luna suspină adânc și își face culcuș într-un nor în formă de corabie. Plutește de-a lungul boltei cerești și visează câteva ore bune, până când dispare în locul cu noapte eternă.

Bărbatul care a furat luna de pe cer

Făcuse greșeala să-i promită iubitei lui luna de pe cer. Cum era un bărbat de cuvânt, a achiziționat o praștie magică de la o fostă vrăjitoare. A doborât luna într-o noapte. A avut grijă să nu-l urmărească nimeni în desișul pădurii. Din păcate, astrul a nimerit în lacul de la picioarele lui. Altă greșeală. A doua noapte a revenit cu o undiță, încercând să prindă luna. Dintr-o dată, a auzit o voce suavă din adâncuri:

– Mă las prinsă doar dacă mă arunci înapoi pe cer... 
L-a rugat astfel ceasuri întregi. A cedat. Ea s-a lăsat agățată în cârligul undiței și el a tras cu toată puterea, aruncând-o înapoi pe bolta cerească.Bărbatul a oftat și s-a întors la casa unde locuia cu iubita lui. Cheia nu se mai potrivea în ușă. Mirat, s-a uitat pe fereastră și a văzut-o cu un tânăr de o frumusețe răpitoare, zâmbind provocator. Nu îi venea să creadă.
– I-aș fi adus și luna de pe cer! a murmurat trist.
În spatele lui a auzit un foșnet. O siluetă întunecoasă s-a apropiat de el.
– Nu mi-o lua în nume de rău, frumosule. Domnișoara a venit la mine în seara asta. Mi-a plătit dublu ca să-i dau o vrajă de iubire.
A recunoscut vocea vrăjitoarei.

Poveste: Teodora Gheorghe 

Pictură: Christian Schloe