Luna privește pe furiș prin crăpătura nopții și vede câteva raze de o strălucire răvășitoare. "Trebuie să fie soarele", se gândește ea. Ar vrea să tragă draperia întunericului ca să admire mingea de foc în toată splendoarea ei care o atrage și o înspăimântă deopotrivă. Dar știe că dacă ar face asta, nimic nu ar mai fi la fel. Pământul s-ar cutremura, oamenii ar ieși pe stradă fără haine și fără principii, unii din ei l-ar vedea pe Dumnezeu cu ochiul liber și orbi, regnul animal s-ar amesteca neașteptat cu cel vegetal, fenomenele naturii nu ar mai ști cărui anotimp aparțin, notele muzicale ar părăsi portativul adăpostindu-se în urechile afonilor, oglinzile ar reflecta trăsăturile ideale în locul celor reale, planetele s-ar rostogoli aiurea prin univers alunecând în găurile negre și alte asemenea neclarități.
Meditând la toate acestea, luna suspină adânc și își face culcuș într-un nor în formă de corabie. Plutește de-a lungul boltei cerești și visează câteva ore bune, până când dispare în locul cu noapte eternă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.