Povestea cărţilor de joc

Timidul juvete îi dărui damei o inimă roşie pe care şi-o decupă din suflet în momentul când aceasta păru că-i zâmbeşte, pe jumătate îmbrăcată în nisip. Tocul unei domnişoare îi străpunsese colţul din dreapta şi acum era cam abătută.

Dama oftă îi spuse tristă: nu suntem decât nişte biete cărţi de joc uitate de un domn cu binoclu pe plajă.

Dar eu te iubesc, îi spuse juvetele şi îşi aranjă mustăcioara cu un gest nostalgic.

Următorul val o să ne ia cu el şi-o să se aleagă praful de iubirea noastră, îi răspunse dama plictisită.

Măcar vei muri împlinită, murmură juvetele şi îşi lipi inima în rotundul prin care acum colinda un vânticel de seară.

În juriu la Incuraborul de condeie

Anul acesta am onoarea să fac parte din juriul de la concursul naţional de debut literar “Incubatorul de condeie”. Mai jos se regăseşte un scurt cv literar şi o parte din gândurile mele referitoare la ce va fi:

Absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, Engleză-Hindi şi a Masteratului de Traducere a Textului Literar Contemporan, î

n cadrul Universităţii Bucureşti. Cursuri de scenaristică de scurt metraj la UNATC.

Debut literar în revista liceului cu poezii. În perioada studiilor a colaborat ca traducător pentru site-urile TNB, Radio România Muzical şi Unibuc. A fost redactor-colaborator la revistele culturale Orizontul Cultural Contemporan şi Timpul şi a publicat poezii în engleză în revista Translation Cafe. Proză scurtă apărută în revistele Gazeta SF, Revista de Suspans şi Revista de povestiri. Recenzii de carte, cronici de teatru în Revista EgoPhobia, Ziarul Metropolis şi Semnebune.

Premiul de debut literar la concursul național „Incubatorul de condeie” (2012); Premiul I obţinut la concursul naţional “Dor de dor”, dedicat lui Mihai Eminescu (2013).

În toamna lui 2013 a apărut primul său volum de poezii, „Moartea era un iepure şchiop”, la Editura Karth, deschizând Colecția Incubatorul de condeie.

Mă bucur că am ocazia să fac parte din juriu. Recunosc că mă tem. Pentru că s-ar putea să descopăr atâtea poezii frumoase, încât să-mi fie greu să le aleg pe cele mai bune. Mă aştept să fiu surprinsă de versuri care sfâşie carnea banalităţii, versuri blânde şi versuri rebele, cu autori curajoşi şi autori timizi, dar toate mustind de forţa îmbietoare a talentului nedescoperit. Îmi doresc ca în Incubatorul de Condeie să “eclozeze” cele mai nebănuite scriituri, ajungând mai apoi cuvinte aşternute pe hârtie, într-o antologie sau, de ce nu, într-un volum de debut.  

Sursă text: http://idc.adlittera.com/juriu/

Lansare - impresii, memorii, iepuri

5

octombrie

2013

în Tramvaiul 26

 aici s-a petrecut lansarea primului meu volum de poezie, adicătelea a primei mele cărţi, "Moartea era un iepure şchiop". Nici acum nu îmi vine să cred că îmi văd numele inscripţionat pe coperta unei cărţi adevărate... A nu se înţelege cine ştie ce veleităţi de mare “moanstră sacră” a literaturii. Sunt doar impresionată. Şi emoţionată. Încă.

Am visat de mulţi ani să ajung la etapa asta, dar, ca de obicei, m-a ţinut în loc ceva. Ca să descriu în amănunt acel “ceva” mi-ar lua sute de pagini, dar îl voi rezuma printr-un singur cuvânt: neîncredere. Mi s-a părut mereu că pentru a ajunge pe podium sau în apropierea lui trebuie să ai pantofi speciali. Nu ştiu dacă neapărat cu toc, dar măcar de lac, negri, şlefuiţi.

Prima poezie am scris-o pe la 8-9 ani. Era despre moartea unui cerb. Avea vreo 10 strofe şi rimă. Țin minte că tata le-a arătat-o colegilor la servici şi unii au fost destul de impresionaţi. Pe la 10 ani am scris o poezie cam creepy despre un coşmar. (“E noapte şi sună sihastru/ Un clopot mortal şi ciudat” începea ea). 

De mică îmi plăcea să aleg după iepuri şchiopi prin cotloanele înnegurate ale vieţii. Chemarea exista, dar nu reuşeam să realizez pe îndelete că se poate concretiza vreodată în alt-ceva. M-am deşteptat puţin prin liceu, când mi-a apărut un poem în revista liceului. Ochii mi s-au deschis şi mai larg prin facultate şi la master, când am mai strecurat câteva în reviste culturale. Totuşi ezitam.

...mă întorc iar în trecut, ca un Rac ce sunt...

Mi-am dorit mereu să devin scriitoare şi gimnastă. Al doilea vis a pierit la scurt timp după ce am realizat că mi-e mult mai uşor să-mi las corpul să lȃncezească, în timp ce omuleţul cu penel din mintea mea îmi dicta idei pe hȃrtie. Din fericire, omuleţul meu a crescut mare pentru că s-a hrănit bine, cu vorbele frumoase ale celor din jur pe care îi aprecia şi în care avea încredere. Încet încet, s-a transformat într-o pasăre şi a izbutit să zboare deasupra chestiilor de care se temea (critică, mulţimi, scări rulante, vorbit în public, etc).

... şi acum, prinţesele neîncoronate ale clişeelor: mulţumirile:

 Pentru asta trebuie să îi mulţumesc Simonei pentru că m-a tras de mânecă acum vreo doi ani în direcţia scrisului, lui George Sauciuc pentru că m-a primit în Gazeta SF, lui Ciprian Burcovschi şi Andrei Zbârnea (“vinovaţii” pentru organizarea concursului IDC – anul trecut am fost printre câştigătorii Incubatorului de condeie, concurs naţional de poezie. Un premiu care m-a determinat ca prin primăvara asta să scriu o bună bucată din volumul împricinat.), lui Oliviu Crâznic pentru sfaturi, lui Mircea Pricăjan pentru apariţiile din Revista de suspans, şi, nu în ultimul rând, lui Alexandru Voicescu şi Cristinei Nemerovschi, cei care au făcut posibilă apariţia volumului “Moartea era un iepure şchiop” şi a unei noi edituri, Karth.

A, dar să nu credeţi că v-am uitat pe toţi ceilalţi care m-au făcut să mă bucur de jocul de-a cuvintele  şi m-au ameninţat că mă aşteaptă seara la colţ să le dau un autograf: Ofelia, Gabi, Geanina, Lavinia, Judy, Raluca, Andreea, Oana, Razvan, Mircea, Sorin, Ade, Adriana,Laura, Deea – care a lecturat atât de frumos poemele mele cu ocazia lansării!! dar şi alţii, pe care îi rog să nu mă înjure dacă i-am omis acum (deh, bătrâneţea) :)

Mă bucur că am trăit aceste momente şi abia aştept să citesc şi cartea lui Carmen Zaniciuc, colega mea de versuri, care şi-a lansat volumul “Lumina ascunsă”, în acelaşi tramvai numit “Dorinţe împlinite”. (to be continued)

Deliruri literare

André Baillon este un scriitor de origine belgiană, cunoscut pentru romanele sale: „Povestea unei Marii”, „În saboţi”, „Un om atât de simplu”. Volumele „Deliruri. Viaţa este cotidiană”, apărute într-o singură carte la editura Univers, reunesc o colecţie de poveşti fantastice, cu iz realist. De ce spun asta?  Pentru că aici, realitatea este doar un condiment care ornează fantezia.

cam asa arata omul care ulterior s-a sinucis (no comment)

 Un cocktail foarte interesant de realism magic şi supranatural insinuant, cotidianul lui Baillon se compune din întâmplări desprinse parcă dintr-un vis absurd. Amintind de „Spuma zilelor” de Boris Vian şi schiţele lui O’Henry (dar fără poanta de la final), poveştile nu au o compoziţie unifomă. Fiecare îşi are propria personalitatea exuberantă şi rebelă, în care palpită profunde frământări filosofice.

Autorul se joacă de-a v-aţi ascunselea cu sensurile, modelând mici universuri în care nimic nu se cere explicat, ci doar savurat. Personajele sale neobişnuite se află, în aparenţă, în căutarea febrilă a inspiraţiei şi a logicii într-o lume întreruptă, discontinuă, alcătuită din evenimente impresionante care, paradoxal, au un impact insignifiant pentru martorii lor. Orbirea umanităţii în faţa frumosului, al ineditului vieţii – iată una din temele preferate ale lui Baillon.

În Ochii lui moş François, un bătrân se trezeşte cu un mic soare în ochiul stâng, dar acest lucru nu pare să deranjeze pe nimeni. Dorinţa de a ataşa un înţeles existenţei cotidiene transpare cel mai bine din povestea Ghiveciul cu flori, unde un simplu ghiveci cu flori disputat de doi pictori devine obiectul în jurul căruia gravitează scopul şi aspiraţiile tuturor oamenilor care se opresc să îl contemple. În Cuvinte, obsesia unui scriitor pentru muza lui se împleteşte cu puterea neaşteptată pe care o deţin cuvintele, care prin viaţă şi îi ronţăie creierul. Ca şi cum asta nu ar fi fost destul de rău, el se confruntă cu dilema ceasului căruia nu i s-a dat de mâncare. Dramă şi O dimineaţă la ziar sunt concepute sub forma unei pseudo-piese de teatru, impresionând printr-un sarcasm delicios.

A-l citi pe Baillon e ca şi cum ai încerca să prinzi furnicile de pe clapele unui pian. E o aventură în care merită să vă îmbarcaţi de ce nu, cu puţină nebunie.

Sursa text: 

http://semnebune.ro/2013/deliruri-viata-este-cotidiana-de-andre-baillon/#axzz2gCNvmVjM

Moartea era un iepure şchiop (volum de poezii)

Eu sunt primul volum al Teodorei.

 M-am născut acum mulţi ani, dar până să mă adun a durat ceva. Autoarea mea a fost mereu o fire cam timidă şi visătoare, prea visătoare dacă e să mă întrebaţi pe mine. Mi s-a pus un nume ciudat, pe care încă mă străduiesc să îl pricep.

Cuprinsul meu pare că ştie ceva, dar se face că plouă de când a început să flirteze cu două poeme mai îndrăzneţe. Bănuiesc că are legătură cu vreo fascinaţie morbidă, dar mai bine nu mă mai gândesc la asta, altfel o să mi se îngălbenească paginile înainte de vreme.

Ce să vă mai spun despre mine? Sunt sănătos, am o copertă trăznet (se mai foloseşte cuvântul ăsta?) şi sunt misterios. Vă invit să îmi descoperiţi demonii interiori (sau iepurii mai degrabă). Vă promit că n-o să regretaţi, sunt destul de interesant. Sau cel puţin aşa sper. Nu m-am citit încă.

O să ies în lume pe 5 octombrie, în Tramvaiul 26 (o fi chiar un tramvai, mă întreb?). Să fiţi blânzi cu mine pentru că sunt sfios.

P.S.  Mă puteţi adopta de aici: 

http://www.karth.ro/librarie/moartea-era-un-iepure-schiop-de-teodora-gheorghe

 şi de aici:

http://www.elefant.ro/carti/fictiune/poezie/moartea-era-un-iepure-schiop-212726.html

Despre eroi si morminte

Ernesto Sabato nu este un scriitor comod. Ernesto Sabato forează în ascunzişurile putrede ale minţii, scoţând la iveală conflicte fumegânde şi greu de pătruns. Înainte însă de a scoate fum, ele au ars în focul existenţial, prefăcându-i pe autorii tragediilor în cenuşă risipită la căpătâiul morţilor.

“Despre eroi şi morminte” atârnă cu greutatea a sute de vieţi, presărate asemenea unor cadavre vii de-a lungul unei întregi istorii damnate, ca şi eroii săi. Zbaterile personajelor – pentru că ele sunt, realmente, asemenea unor fluturi chinuiţi care încearcă veşnic să se elibereze din pumnul destinului – se petrec parcă într-o pseudo atemporalitate. Singura realitate pe care acestea o cunosc este cea zămislită de propriul univers interior, cu ecou într-o societate despiritualizată.

Acolo se recompun şi reafirmă suferinţe filosofice a căror origine pare să conducă, printr-un labirint, la începutul păcatului primordial. Niciuna din dramele protagoniştilor nu ne invită să-i descoperim semnificaţiile adânci, ci mai degrabă ne provoacă să ne delectăm cu misterul ce o învăluie.

Pe fundalul unei tulburi poveşti de iubire, ni se dezvăluie o lume cosmopolită şi halucinantă – o Argentină tristă aflată sub dominaţia lui Juan Perón, unde nimic nu mai e “adevărat”. Buenos Aires-ul este un “oraş blestemat”, un Babylon unde magia se împleteşte cu imoralitatea, într-o atmosferă de apocalipsă târzie.

Martin o întâlneşte pe Alejandra într-un parc şi se îndrăgosteşte de ceea ce nu ştie despre ea. Alejandra se confesează ingenuului Martin în frânturi, asemenea unui condamnat la moarte care-şi aşteaptă cu un entuziasm morbid execuţia. Ea este reprezentanta unei burghezii decăzute şi prizonieră într-un trecut marcat de nebunie cu iz freudean. Când seducătoare şi sălbatică, când fragilă şi secretoasă, poartă mereu cu sine povara altcuiva. Ştim de la început că-şi va omorî tatăl şi apoi se va sinucide. Pentru că eroii lui Ernesto Sabato îşi pregătesc mormintele încă din timpul vieţii.

Tatăl Alejandrei, Fernando Vidal, schizofrenic şi anarhist, este obsedat de orbire şi de nevăzători. El îşi doreşte să cureţe lumea de rău prin distrugerea Organizaţiei orbilor. Bruno este filosoful care priveşte la destinul Alejandrei prin ochii prietenului său Martin. El simbolizează vocea omului azvârlit la capătul firii, dintr-o teamă morbidă de conştientizare.

Personajele sabatiene trăiesc cu intensitatea unei stele căzătoare. În călătoria lor către moarte, strălucesc glorios, dar straniu, luminând doar slab tenebrele cărora aparţin. “Despre eroi şi morminte”, apărut la editura Humanitas, este un roman cutremurător, care se împrăştie în mii de cioburi de umanitate.

Text preluat de pe Semnebune: http://semnebune.ro/2013/despre-eroi-si-morminte/

„Zelda Fitzgerald“ – nebunie şi dans

CRONICĂ DE TEATRU Poate un singur om să „umple“ o scenă timp de o oră şi douăzeci de minute? Răspunsul este: „Da!“.

Ioana Pavelescu reuşeşte un „one woman show“ de excepţie, în spectacolul „Zelda Fitzgerald“, prezentat în cadrul Festivalului de Teatru Independent Undercloud, ediţia 2013. Liana Ceterchi adaptează magistral textul lui William Luce, „The Last Flapper“, într-un spectacol care nu te lasă să respiri nici măcar în clipele de tăcere a protagonistei.

Cândva, Zelda era soţia lui Scott Fitzgerald, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori americani ai secolului XX. Era o flapperiţă admirată şi trăia o existenţă boemă. Acum îşi petrece singurătatea între pereţii unui spital de psihiatrie.

Cu un sarcasm electrizant, Zelda îşi lecturează fişa medicală, zâmbind nonşalant în faţa nebuniei. Este când explozivă, când îngrozitor de tristă. Frumuseţea ei îşi strigă dreptul în pustiul unei camere aproape inexistente. O voce metalică anunţă uneori numele doctorului Carroll, un Godot aşteptat în zadar. El pare că mânuieşte din umbră păpuşa stricată ce-şi retrăieşte viaţa în fragmente caleidoscopice de nefericire.

La difuzor se aude rar glasul mamei, sugerând o tinereţe schilodită de o lume în care nu mai încape demult. În oglinda timpului, Zelda este un copil bătrân, o Bubulină cu şosete de mătase şi rochiţă până la genunchi.

Cromatica decorului minimalist este deosebit de grăitoare pentru universul interior al protagonistei. Zelda strânge la piept o pernă roşie ca pe o inimă care sângerează. În altă scenă, îşi înfăşoară pe chip un ghem de aceeaşi culoare. Firele îi crestează nu numai carnea, dar şi sufletul.

 Dansatoarea priveşte realitatea printr-o perdea străvezie, pe măsură ce se desprinde de ea, plonjând într-un abis al simţurilor. Din spatele paravanului de „ceaţă“, spectatorii abia îi mai zăresc trupul – o siluetă fragilă care se descompune cu fiecare cuvânt

Către final, Zelda atinge apogeul nebuniei. Auzim flăcările trosnind. Un incendiu izbucneşte în ungherele minţii ei, arzând ultimele fărâme de luciditate. De ce? Pentru că Zelda Fitzgerald s-a născut prea târziu. Stă pe marginea prăpastiei şi ronţăie firimituri de umanitate.

Simte un gust amar, apoi le scuipă ca pe o bomboană acră. Ştie că nu se mai poate întoarce în epoca glorioasă pe care a părăsit-o, aşa că recurge la singura variantă posibilă: reinventează trecutul din piese prăfuite de puzzle.

Întreaga piesă este dominată de un dramatism înţepător, cu parfum de naftalină şi pantofi tociţi de dans.

Foto 1: Steluţa Popescu (mai multe fotografii, pe pagina de Facebook Oglinzi de Argint)

Foto 2: Dinu Lazar.

Preluat din Ziarul Metropolis: http://www.ziarulmetropolis.ro/zelda-fitzgerald-nebunie-si-dans/