luni, 25 noiembrie 2013

La Gaudeamus cu iepurele

Ieri, 24 noiembrie, m-am aflat pentru prima dată la Gaudeamus cu o lansare de carte. Mai precis, volumul meu de debut “Moartea era un iepure şchiop”, apărut la editura Karth, frăţiorul rebel al editurii Herg Benet.


Atmosfera? Intensă, incredibilă.... zeci de oameni alunecând ca un râu învolburat printre rafturile de la standurile dornice să fie descoperite şi despuiate de cărţi. Cei care mă cunosc bine ştiu că am o mică problemă cu mulţimile, nu mă mai feresc s-o recunosc. 


Şi totuşi am reuşit să pătrund în pântecul ameninţător al celui mai mare târg de carte fără să cad în gol. Nu m-a ronţăit şi digerat cum mă temeam, ci a fost o călătorie plăcută. O călătorie alături de oameni dragi şi oameni care m-au susţinut pe drumul sfios către debut. 

Emoţiile n-au mai răbdat să stea ascunse în bârlog şi au dat puţin pe-afară, dar le-am convins să o lase mai moale. Stăteam în faţa standului Editurii Herg Benet şi mă întrebam: cum de am ajuns aici? Eu, care nu demult am crezut că nu voi mai putea ieşi vreodată în afara cochiliei mele... Dar era adevărat, totul: de la microfonul din mâna mea care nu se topea şi până la cuvintele frumoase rostite de Cristina Nemerovschi în “apărarea” mea.


Le mulţumesc tuturor participanţilor la acest eveniment şi celor care au făcut posibilă existenţa iepurelui şchiop. 








Puteţi comanda volumul de aici: 





miercuri, 20 noiembrie 2013

Masculin/Feminin – la început au fost... femeia şi bărbatul

Adam şi Eva se află la sfârşitul lumii lor. Ca să înţeleagă mai bine cum a început totul, ne dezvăluie o poveste complexă despre jocul identităţii şi  bucuria de a (nu) fi. Păcatul nu e unul singur şi fiecare îşi poartă vina ancestrală.

În piesa regizată de Lia Bugnar, graniţa dintre masculin şi feminin se spulberă la fel de uşor cum se reconstruieşte, pentru că protagoniştii se confruntă cu cea mai frumoasă revelaţie – indiferent de trup, esenţa umanităţii este aceeaşi: iubirea.

Personajele se dezbracă de eurile lor pentru a le studia cutele, dar suferinţa nu poate fi niciodată apretată, nici chiar de Eva (Laura Creţ), soţia perfectă care îşi aşteaptă soţul cu masa pusă. Metamorfoza lui Adam (Andrei Aradits) se petrece în spatele unui panou unde umbra bărbatului alunecă senzual în celălalt sex. Îl bântuie o amintire tulburătoare şi de atunci fuge: de femeia de lângă el, de responsabilităţi, de el însuşi. Ada (Theodora Stanciu) descoperă însă o lume la fel de neîncăpătoare, căreia credea că îi aparţine. Eva îşi iubeşte soţul, dar refuză să-i înţeleagă drama şi sfârşeşte pe marginea prăpastiei.

“Masculin/Feminin” este, nu în ultimul rând, un spectacol filosofic. Din când în când, timpul se opreşte în loc şi cei doi copiii din pântecul Evei îşi visează viitorul, dar nu se încumetă să-l trăiască, preferând comfortul inexistenţei blazate. Marius Manole este îndeajuns de trist pentru a juca nenaşterea şi suficient de cinic pentru a o transforma în istoria tragi-comică a familiei sale. Ilinca Manolache zugrăveşte cu sarcasm fresca unei vieţi (im)probabile, presărată cu dezamăgire cronică şi superficialitate. În universul imaginar în care dialoghează, cei doi jonglează cu diferite avatare – sunt iubiţi, fraţi şi simpli spectatori. 


Finalul învăluie în ambiguitate justificarea traumei emoţionale a lui Adam, generând o aparentă ruptură în poveste. Se pot desprinde totuşi două posibile interpretări: 1. Vestea gravidităţii soţiei generează în Adam o scindare a personalităţii, printr-o incursiune psihologică în trecut. Rezolvarea conflictului interior linişteşte apele şi cei doi copii decid să se nască. 2. Teama de a lua fiinţă într-o lume nebună şi plină de clişee îi inspiră pe gemeni să scrie propriul scenariu – o familie a cărei disfuncţionalitate picantă le îndreptăţeşte refuzul de a-şi părăsi culcuşul cald. 

În geneza Liei Bugnar, femeia se naşte din bărbat, iar şarpele se înfăşoară în jurul identităţii fragmentate de nesiguranţe. Oglinda în care se priveşte Adam nu este fidelă nici adevărului, nici minciunii; se adaptează la nuanţele sufletului.

joi, 7 noiembrie 2013

Deseori neobservat


Deseori neobservat“ ne vorbeşte despre desfigurarea fiinţei sub apăsarea uneia dintre cele mai mari nedreptăţi din istoria umanităţii. Tragedia este pusă în scenă atent şi mascată cu tandreţe de o meditaţie asupra vieţii.

Istvan Teglaş şi Cristian Gheorghe se joacă în întuneric. Când se aprinde lumina, fac schimb de suflete. Îşi părăsesc personajele, apoi se întorc în ele ca şi când ar îmbrăca o haină veche pe care o scutură de amintiri. Se plimbă cu paşi surzi pe coridorul timpului până dau de ciment – e peste tot, îi sufocă, e ca o extensie psihedelică a lor. În el se ascunde o istorie tristă. Atât de tristă, încât nu poate fi spusă de un singur om.”


Continuarea cronicii în Ziarul Metropolis!

luni, 4 noiembrie 2013

Vine sfârşitul lumii!

Vineri am avut ocazia să văd o piesă extraordinară despre o lume în pragul apocalipsei. Este vorba despre “Paparazzi sau Cronica unui răsărit de soare avortat”, în regia lui Ovidiu Căiţa.

 Spectacolul s-a jucat în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, pe scena Teatrului de Comedie. I-am dedicat o cronică pe Semnebune pentru că m-a cucerit încă de la primele replici, rostite într-un decor suprarealist, care arată cam aşa:


Personaje bizare şi un absurd delicios. Astfel aş descrie, în câteva cuvinte, conţinutul extrem de bogat şi complex al piesei inspirate de textul lui Matei Vişniec.

 Păcat că umorul negru, încununat de non-sensuri şi întâmplări fantasmagorice nu a fost tocmai pe gustul publicului larg. Unii au părăsit incinta în timpul piesei (gest lipsit de bun simţ după părerea mea), alţii au strâmbat din nas.



La sfârşit, actorii au primit doar un ropot firav timid de aplauze şi s-au retras modest în spatele cortinei. Dar las’ că m-am răzbunat cu o cronică. Iat-o mai jos:

miercuri, 30 octombrie 2013

Pălăria florentină la FNT

Am auzit multe despre Silviu Purcărete, dar recunosc că ieri a fost prima dată când am urmărit live un spectacol regizat de el, la ONB. 


Nu m-a impresionat pe cât m-aş fi aşteptat. Umor facil, pueril care, din câte am observat, a prins bine la public – ceea ce nu poate decât să mă bucure. E frumos că oamenii încă mai vin la teatru şi preferă să se amuze în intimitatea unei săli de spectacol, decât să petreacă nişte clipe moarte în faţa televizorului, la o emisiune cu Dan Negru.

Revenind. Piesa e muncită, iar scenografia superbă, la fel şi momentele corale. Din păcate, domnul Purcărete nu a reuşit să construiască o capodoperă, deşi veşmintele cu care îşi îmbracă spectacolul (şi la propriu şi la figurat) par să sugereze asta.

“Urmând tradiţia vodevilului francez din secolul XIX, spectacolul spune povestea unei pălării buclucaşe, a cărei dispariţie devine sursa a nenumărate încurcături şi tragedii locale. Textul dramaturgului Eugene Labiche cunoaşte o frumoasă punere în scenă, însă în structura piesei se strecoară fisuri prin care se zăresc anumite inconsistenţe.”


Urmarea cronicii aici.

marți, 29 octombrie 2013

Faust - sau cum am rezistat eroic la cinema

Ieri am fost la Cinema Union să văd Faust, în regia lui Aleksandr Sokurov. Filmul rulează în cadrul Festivalului Naţional de Teatru. Am fost avertizată dinainte că nu e tocmai un Faust “ca la carte” şi eram pregătită pentru ceva diferit. Numai că originalitatea lui Sokurov a cântărit mai greu decât trebuia în balanţa gusturilor mele cinematografice. Un fel de “mult zgomot pentru nimic”, sau mai bine zis “mult sânge pentru  o miză prea mică”.

Filmul a fost distins cu Leul de Aur la Veneţia, deci cuiva a plăcut sigur. Pe cineva a impresionat poate până la lacrimi alegoria bizară a regizorului rus. Nu şi pe mine. Dar, cum bine spunea cineva, de gustibus non est disputandum.
 Până una alta că invit să citiţi cronica filmului, pe Semnebune.ro:


Nu vă aşteptaţi să vedeţi o ecranizare cuminte după celebra operă a lui Goethe. Nici măcar după „Doctor Faustus” de Thomas Mann, deşi regizorul Alexander Sokurov îşi propune un mix pseudo-medieval cu accente moderne între cele două poveşti. Rezultatul nu este unul chiar strălucit (în ciuda jocului de lumini care străbate filmul).

Continuarea aici:

duminică, 27 octombrie 2013

Namaste! Bine aţi venit în Nepal!


Exotic. Amuzant. Spiritual. În trei cuvinte (mult prea modeste de altfel), „Namaste. Un roman de aventuri spirituale în Nepal”, a doua carte din trilogie, semnată de acelaşi Sega nomad şi nonconformist care ne-a încântat cu istorisirile sale din minunatul tărâm al Indiei.

Tânărul pelerin modern nu şi-a terminat călătoria iniţiatică, deşi a petrecut câteva luni bune în ashramul lui Osho. Acum îşi doreşte să păşească pe urmele lui Buddha, în locul naşterii sale, pornind către Nepal. Drumul său este presărat cu aventuri inedite, care mai de care mai prietene cu „Doamna Moarte” şi „Doamna Unde naiba am nimerit?”


Cu bune şi cu rele, Nepal-ul se dovedeşte un tablou pictat în nuanţe contradictorii. Paradisul ascunde şi crâmpeie de purgatoriu, unde se conturează o lume dominată de comerţ şi sărăcie. Aşteptările nu confirmă mereu realitatea, însă orice experienţă aduce cu sine un deznodământ fericit. Pentru că Sega se enervează, urlă,  gustă din dezamăgire, apoi inspiră, expiră (ca în yoga) şi extrage învăţăminte.

Fraţii Devkota, maeştrii ai manipulării cu zâmbetul negustoresc cusut pe buze, îl conving să accepte o ofertă de neuitat; trekking, rafting, elefanţi, spectacol tradiţional, bird watching – ingredientele distracţiei arată promiţător, numai că produsul final e o maşinărie defectă vopsită în culorile curcubeului. Sega plăteşte mai mult decât ar trebui pentru mini-sejurul în care australianul Paul cade în râul Trisuli şi ceilalţi aproape că dărâmă barca, un elefant este rănit de o ţepuşă, dansurile tradiţionale în care protagoniştii se bat cu ciomege sunt întrerupte de un incendiu,  bird watching-ul e anulat şi zeci de copii le ies în cale străinilor cerşind. 


Următoarea oprire: Un curs de Vipassana de zece zile, inspirat de Yoko, iubita îndepărtată, suspendată într-o altă eră – un ecou permanent al timpului petrecut în India. Decizia de a se dedica exclusiv meditaţiei într-o tăcere mormântală pare iniţial cea mai bună soluţie pentru relaxare şi regăsire, însă curând Sega realizează că situaţia îl depăşeşte. Trupul oboseşte şi mintea îi zboară hai hui. Tehnica narativă la care apelează aici autorul îmi aminteşte de stream of consciousness -ul (fluxul conştiinţei) lui James Joyce: gândurile se înlănţuie mai mult sau mai puţin logic, amintirea se îmbină cu imaginaţia şi absurdul într-o manieră imprevizibilă şi hilară. 1, 2, 3... din ritmul respiraţiei lui Sega se desprind impercetibil relatările mini-excursiei de coşmar pe care naratorul a descris-o doar fugar în paginile precedente.  Revenirea la prezent se petrece la fel de subtil.

Călătoria iniţiatică atinge punctul culminant când Sega vizitează locurile unde s-a născut şi a crescut Gautama Buddha. Drumul său este descris în paralel cu legenda prinţului Siddhartha care s-a iluminat, după ce a descoperit impermanenţa lucrurilor. Sega însuşi devine Segghartha, detaşându-se de vechiul eu şi împrumutându-se total poveştii. Întâlnirea cu „Monstrul din Lumbini” îi deschide ochii în privinţa adevăratei frumuseţi umane, dar şi a altor adevăruri sacre, ascunse în cutele vieţii.


Sega (Octavian Segărceanu pe numele său real) nu este adeptul unui anumit stil literar. Navighează în trecut, sare în viitor, se dedublează, redă fragmente de ficţiune apoi se întoarce la realitate; induce în eroare, dispare printre rânduri. Este când spiritual şi meditatv, când tranşant şi prozaic. Aceste oscilări rimează cu transformările interioare prin care trece protagonistul, în sufletul căruia se dau lupte incredibile pentru o revelaţie. În cartea lui Sega nu există linie de dialog. Propoziţiile se succed ca piesele unui joc domino răsturnate una peste alta.


Dacă vă doriţi un sejur de vis, mustind a spiritualitate, tocmai în sudul Asiei, dar nu dispuneţi de resurse materiale, atunci “Namaste. Un roman de aventuri spirituale în Nepal” este biletul dumneavoastră. Apărut la editura Humanitas, este un roman de care m-am desprins cu greu. După ce am făcut-o în cele din urmă, m-am simţit mai uşoară – doar am meditat şi eu împreună cu Sega la cursurile de Vipassana.