Dragostea înmugurește uneori pe asfalt

Bărbatul îi mângâie trupul unduitor cu două degete fine, ca de panist, apoi o apucă strâns de talie. Se grăbea. „Unde oare vrea să ajungă?” se întrebă ea, suspinând. Traversară iute o intersecţie, făcând slalom printre furnicarele de oameni şi maşini. Se ciocniră de mai mulţi trecători la fel de grăbiţi. „E o zi atât de frumoasă, de liniştită. Ce-i cu tot freamătul ăsta?” rosti ea suav, dar el nu o auzi. Se oprise să cumpere ceva.

Dintr-o dată, o melodie cristalină răsună lângă ei. Nerăbdător, bărbatul scoase din buzunar obiectul cântător şi îl lipi de ureche.

- Unde eşti? Cum adică nu mai vii? Spune-mi măcar de ce... 

Ea simţi cum mâna lui îi alunecă încet de pe talie. În aceeaşi clipă, se prăbuşi la picioarele lui. El o lăsă acolo şi plecă nervos, fără să privească în urmă. Stătu o vreme întinsă pe asfalt, contemplând trist siluetele nepăsătoare care treceau pe lângă ea, cu gândul în altă parte. „Asta am fost eu pentru el...un simplu accesoriu.” Deznădăjduită, se abandonă unui vânt călduţ de sfârşit de vară, admirând norii care călătoreau fără ţintă pe întinderea cerului.

- Ce faci, drăguţo? o surprinse o voce străină.

Era un bătrânel care-şi sprijinea anii într-un baston elegant. Avea alura unui profesor respectabil. Pe chip i se citeau încă trăsăturile şarmante de odinioară.

- Ai vrea să vii cu mine? o întrebă el.

- Da... răspunse ea ezitant.

Merseră împreună pe alei lăturalnice, un timp nedefinit. Un sentiment nou înmugurea în sufletul ei. Ajunseră în faţa unei case acoperite cu iederă. Bătrânul deschise poarta uşor, abia atingând-o, de parcă ar fi vrut să n-o trezească din somn. Pătrunseră într-un holişor unde mirosea a cărţi vechi şi a scorţişoară. Bătrânul se descălţă, apoi o conduse într-o cameră cu mobilă veche şi pereţii acoperiţi în întregime de picturi înfăţişând cascade, păduri, lacuri şi alte asemenea lucruri care o făcură să tresalte de bucurie. Tremura, înfiorată. Bătrânul o sărută cu tandreţe şi o aşeză într-o vază, lângă fereastra deschisă pe jumătate. Ea îşi scutură suav petalele şi se aplecă uşor către el, în semn de mulţumire.

de Teodora Gheorghe

Pictură:  - Vladimir Kush

Devoratoarea de cărți

       Sofia se cufundă în fotoliu şi inspiră adânc, de parcă ar fi vrut să cuprindă tot conţinutul cărţii dintr-o singură suflare. De curând găsise lista bunicului într-o cutie veche de fondante. „100 de cărţi pe care e musai să le citeşti”. Începuse cu „La răscruce de vânturi”. 

        - Ce poveste captivantă. Fix pe gustul meu: mister, înnegurare, iubiri imposibile... 

       Dintr-o dată, auzi un şuierat dinspre fereastră. 

       - S-o fi pornit vântul.

     Îşi continuă lectura. Şuieratul reveni, însoţit de un tânguit sinistru. Se ridică şi se îndreptă spre fereastră. O deschise ezitant, dar cu o oarece curiozitate. Chipul unei femei frumoase, dar triste i se înfăţişă înaintea ochilor. 

        - Heathcliff! murmură apariţia.

      Sofia închise fereastra, tulburată. Se aruncă în fotoliu şi se acoperi cu o pătură, tremurând. „Poate că ar trebui să mă apuc de altă carte. Ceva mai vesel...” Pe un raft, în spatele unui bibelou de porţelan, o aşteptau poveştile lui Andersen. Le reciti pe rând. Când ajunse la „Prinţesa şi mazărea”, începu să se simtă foarte incomod, de parcă stătea pe sârmă ghimpată. Nu-şi mai găsea locul. Se foi şi se răsuci, apoi se ridică şi se scutură, ba căută şi sub perna fotoliului. Nimic. Neavând încotro, se mută pe canapea. Renunţă şi la Andersen. 

Trecu la „Mândrie şi prejudecată”. Nu era neapărat genul ei de roman, dar când autoarea îi făcu neaşteptat cunoştinţă cu domnul Darcy, Sofia se îmbujoră. „Inaccesibil, mândru, calculat şi totodată nespus de atrăgător şi galant,” îşi spuse, suspinând. Aproape aţipi visând la şarmantul personaj. O treziră câteva bătăi în uşă. 

       - Imediat! strigă, încercând să dea de papucii rătăciţi prin cine ştie ce colţ al sufrageriei.          Îi găsi pitiţi sub „Enciclopedia lumii”. 

      Deschise fără să se mai întrebe cine o căuta în miez de noapte. În ușă stătea cel mai frumos bărbat pe care îl văzuse vreodată. După cum era îmbrăcat, părea din alt secol. 

       - Domnule Darcy?!

      - Consider că prezentările sunt o manieră desuetă şi superficială de a te preface interesat de persoana celuilalt, îi răspunse pedant bărbatul.

     - Eu sunt Sofia.

    - N-am să spun că sunt încântat, aşa cum îmi dictează convenţiile sociale prăfuite. Am să spun, în schimb, că aţi putea avea mai multă grijă de ţinuta dumneavoastră. Aveţi părul vraişte şi... nici nu ştiu ce sunt drăcoveniile acelea din picioarele dumneavoastră.

      Sofia se uită jenată la papucii ei roz cu iepuraşi. 

     - Ştiţi ce, domnule Darcy, nu sunteţi atât de fermecător în realitate!

    Îi trânti uşa în nas. Se reaşeză nervos pe canapea, aceeaşi pe care bunicul ei citea cândva carte după carte, pierzând noţiunea timpului. Primul volum din „Război şi pace” îi făcea cu ochiul de pe măsuţa de cafea. 

    - Gata cu lectura pe ziua de azi! zise Sofia şi se hotărî să se culce.

Teodora Gheorghe, 30 aprilie 2019

Pictură realizată de talentata Liana Iacubovici

Casa cu umbre

M-am oprit în fața acelei case care mă îmbia într-un mod straniu. Perdeaua de glicină se unduia în bătaia unui vânt inexistent. Am făcut câțiva pași, până am ajuns în dreptul porții. Casa părea de mult părăsită și totodată mustea de viață. Era ca și când, dincolo de pereții străjuiți de ghirlande liliachii, se întâlneau, discutau și râdeau umbre rămase în urmă după ce toți oamenii au plecat. Odinioară acolo a locuit o familie: un soț, o soție și doi copii...Știam asta deși era prima dată când mă abătusem pe acel drum. Dintr-o dată, poarta s-a deschis cu un scârțâit firav, ca un oftat.

- E cineva acolo? am întrebat mai mult ca să-mi aud vocea.

La o fereastră am văzut un bărbat îmbrăcat într-un costum negru. Să fi avut vreo treizeci de ani. Chipul cu trăsături princiare exprima o blândețe nețărmuită.

- Te așteptam, mi-a spus cu o voce izvorâtă parcă dintr-un patefon.

Am pătruns în casă mai mult curioasă decât surprinsă. Bărbatul m-a poftit înăuntru. S-a înclinat politicos și mi-a sărutat mâna. Am simțit atingerea buzelor lui și am tresărit. Necunoscutul m-a invitat la dans printr-un gest elegant și demodat. Am acceptat fără să ezit. În câteva clipe, interiorul casei a dispărut. Ne găseam într-o sală de bal, înconjurați de alte perechi purtând veșminte dintr-un alt secol. Un vals splendid răsuna în întreaga încăpere zăvorâtă etern într-un timp rătăcit. Dansam cu o ușurință nefirească, pașii îmi erau cunoscuți, la fel și numele și ocupațiile celor din jurul meu. Partenerul meu însă își păstra identitatea secretă. I-am pipăit țesătura fină a costumului. Părea atât de veridică, încât am izbucnit într-un râs copilăros.

- Nu are cum să nu fie un vis, am șoptit ca pentru mine.

Atunci bărbatul m-a oprit și m-a privit serios.

- Este pe cât de real îți dorești să fie, mi s-a adresat cu tristețe.

În secunda următoare mi-am pierdut cunoștința. M-am trezit în fața aceleiași case. Poarta era închisă. I-am zâmbit melancolic, suspinând după himera spulberată. Perdeaua de glicină mi-a răspuns cu un foșnet discret.

De Teodora Gheorghe.
Pictura realizată de Liana Iacubovici

Seara poemelor de dragoste la Fabrica de poezie

13 februarie a fost zi cu noroc. M-am alăturat şi altor iubitori de versuri în cadrul unui eveniment cultural tare drăguţ. La Fabrica de poezie am sărbătorit iubirea citind poeme scrise de noi sau de alţii. Din ele s-au ridicat încet şi au călătorit spre sufletul nostru duhurile iubirilor vesele şi triste, melancolice sau jucăuşe. Aşa ca în prag de Valentine’s Day.  Fiecare a adus o nuanţă proprie, un fior, o emoţie ştiută, poate, doar de el sau de ea. Voci tinere şi voci consacrate, toate au contribuit la o seară dedicată sentimentului datorită căruia există poezie. Ce-ar mai fi făcut Eminescu fără tresăririle inimii? N-am mai fi avut nici „Luceafărul”, nici „Floarea albastră”.

Voi enumera doar câţiva dintre cei prezenţi miercuri, 13 februarie, în Club Fabrica: doamna Liliana Popa, jurnalist la BucureştiFM, Emanuel Pătrăşcioiu, poet (inclus în volumul de poezie contemporană „CarTe diem”) şi Alexandra Medaru, scriitoare şi critic literar, care a lecturat câteva poeme din volumul „Demoni şi demurgi” (ed. Eikon).

Cât despre mine, am ales să prezint povestea unei iubiri, una începută cu vis şi dorinţă şi sfârşită în dor şi freamăt. Uneori mă bucur că inima mea a cunoscut tumulturi pentru că aşa mi-a venit inspiraţia unor creaţii deosebite. Am selectat câteva poezii din volumul meu de debut „Moartea era un iepure şchiop” (ed. Karth), dar şi unele din viitorul meu volum de poezii. Cristina m-a acompaniat, dând tonul fiecărui capitol din istorioara iubirii. O talentată ilustratoare, are şi o pagină de Facebook, Zinzolina's Art, unde îi puteţi descoperi creaţiile.

Gazda evenimentului a fost Georgiana Mihăilă, bloggeriţă de succes, alias O pisică neagră. Cum i-a venit ideea Fabricii de poezie? Ne spune chiar ea pe blog:

În urmă cu ceva timp, mă tot gândeam să organizez un eveniment dedicat poeziei. De fapt, nu aș spune chiar „eveniment”, ci mai degrabă „întâlnire”. Voiam să ne strângem câțiva oameni ce scriu versuri și să povestim. Alături de alți oameni, eventual, care să ne fie public. După câteva participări sporadice pe la alte evenimente de acest tip, dar care îmi păreau prea rare, într-o seară obișnuită de joi, ce nu anunța absolut nimic ieșit din comun, am fost omul potrivit la locul potrivit. Mi-am discutat ideea, iar ea a început să prindă contur. Așa a luat ființă „primul volum” Fabrica de poezie, o întâlnire programată pe 15 ianuarie, odată cu ziua lui Eminescu, declarată și Ziua Culturii Naționale.

Georgiana pregăteşte câte un eveniment lunar marca Fabrica de poezie; unul tematic, ceea ce înfrumuseţează, cu siguranţă, peisajul liric de pe la noi.

„Cină cu ficat şi inimă” - o carte cu... gust

Ce surpriză plăcută a fost să descopăr şi să citesc „Cină cu ficat şi inimă”, excelentul roman poliţist scris de Mihaela Apetrei. Deşi, ca să fiu sinceră, a îl încadra strict în categoria crime, thriller nu l-ar onora pe măsură, căci povestea gurmandului Murki are un gust aparte, de cireşe amare peste care ai presărat zahăr ars şi puţină miere - ca să induci în (o)eroare. Pentru această prăjitură literară s-au folosit straturi subtile, delicioase, de groază, umor negru şi chiar de suprarealism şi fabulos. S-a amestecat mult suspans şi s-a dres cu mister. 

Autoarea stăpâneşte perfect toate etapele ce conduc, într-un final, la desăvârşirea reţetei. Veţi crede, poate, că vorbesc despre o carte de bucate. Ȋntr-un fel aşa este, doar că ingredientele principale sunt... oamenii şi trăirile lor. Un fin psiholog, Mihaela Apetrei sfidează cu succes previzibilul şi îl ademeneşte pe cititor pe firul întâmplărilor, mergând cu măiestrie pe mai multe planuri, pătrunzând în mai multe minţi, deschizând şi închizând uşi fără să-i auzi paşii. Ȋţi dă impresia că joacă totul cu cărţile pe faţă, însă ascunde sub mânecă juveţi, popi, poate şi câteva dame şi, desigur, asul principal pe care îl aşază frumos pe masă, abia la final. 

Nu trebuie să vă placă neapărat romanele poliţiste pentru a savura această poveste inedită care îl are în prim-plan pe Murki, un personaj pe cât de fad în aparenţă, pe atât de înţesat de arome nebănuite ale fiinţei. Obez şi singuratic, de o inteligenţă sclipitoare, el invită la cină persoane necunoscute, culese cu grijă, asemenea unor mirodenii rare, de pe Facebook. Le pregăteşte cele mai sofisticate bucate. Şi aici n-o să mă pot abţine să nu dau două citate, cu riscul de a-mi face stomacul să ofteze:

„Se pregăti pentru micul dejun: cafea fierbinte, simplă, două ouă moi cu câte un saleu cu chimen înfipt în gălbenușul ca un fluid gros și o salată mică, din roșii cherry galbene, busuioc și brânză de capră. Ca desert, dulceață cu smochine și nuci verzi, într-un castronel minuscul de sticlă ieftină.” 

„Înghețata era o bezea subtilă din ouă de prigorie. Gustul, de la început ușor dulceag, îl parfumase cu Moët și îngroșase textura cu frișcă dulce, din smântână proaspătă, nefermentată, adunată la primul smântânit al laptelui. Cupele translucide și ușor verzui sclipeau în soarele crud de martie.”

Partea proastă e că invitaţii lui încep să cam moară. Şi nu oricum, ci într-o manieră de-a dreptul bizară: organele li se usucă inexplicabil. Poliţiştii care se ocupă de caz, Marc şi Doina, se simt depăşiţi de situaţie, însă fac tot posibilul să descopere vinovatul. Doar că, dacă îmi permiteți un citat din Twin Peaks, „bufnițele nu sunt ce par a fi”. Marc are în jur de 45 de ani, e divorţat şi are uneori probleme cu furia. Doina e marcată şi la propriu şi la figurat de faptul că a fost atacată şi i s-a crestat unul din obraji, ceea ce i-a lăsat o urmă nedorit de inestetică. 

Ar mai fi multe de spus şi despre alte personaje, precum inocenta bătrână Sophie care îl vizitează pe Murki sau despre femeia misterioasă cu care mai corespondează gurmandul, însă vă las pe voi să le descoperiţi. Autoarea construieşte personaje vii, autentice, convingătoare, care ascund secrete uluitoare. Nimeni nu e tratat superficial, toţi sunt piese importante pe tabla de şah a poveştii, iar destinele lor se înlănţuie sau se intersectează pe măsură ce înaintezi pe coridoarele intrigii. 

 „Cină cu ficat şi inimă” , apărută la Editura Trei, nu vă va lăsa indiferenţi, oricare ar fi reacţia pe care o trezeşte în voi. Recunosc, nu am mai citit o carte poliţistă de prin adolescenţă şi mă bucur că am găsit-o pe aceasta. Am gustat-o din plin și mi-ar plăcea să văd într-o zi un film realizat după roman. 

„Demonii şi demiurgii” Alexandrei Medaru

Zilele acestea am lecturat volumul de poezie al Alexandrei Medaru „Demoni şi demiurgi”, apărut la editura Eikon. Voiam de ceva vreme să ajung la el. Titlul mă îmbia subtil de pe un raft, ca o baladă din vechime. 

     

Poeziile Alexandrei nu iartă. Ȋţi pătrund în carne, în oase şi în simţuri. Nu te poţi cuibări în ele comod, însă glasul lor te săgetează cu o forţă impresionantă. Ȋn universul claustrant ţesut de autoare, demonii şi demiurgii par a se ospăta la aceeaşi masă, adunând firimituri de suflet şi bând sânge care nu se transformă însă niciodată în vin sfânt. E otrăvitor, miroase a moarte şi a trădare. Aminteşte de două trupuri care au fremătat, cândva, în acelaşi ritm. 

Unde se termină geneza iubirii şi unde începe destrămarea ei? Zeii au obosit, apăsaţi de povara propriei creaţii, iar oamenii s-au preschimbat în „păpuşi ale destinului”. Sensurile şi-au ieşit din matcă pentru că nu mai are cine să răspundă întrebărilor. Din noianul de incertitudini marcate de revoltă şi de apatie totodată, răsună o întrebare înfricoşătoare: „Unde e Dumnezeu?/Nu în scrierile sacre, pentru minţi astupate/Unde e Dumnezeu?/Nu ştiu...”

Avem de-a face cu o radiografie a unor suflete ce-şi poartă rănile de-a lungul unei agonii existenţiale; ea începe într-un timp mitologic şi se întinde ostentativ pe duşumeaua rece a prezentului. Ameninţă cu eternitatea. Aşteaptă să vină el. Diavolul? Dumnezeu? Sau poate umbra celui iubit cândva: „Au trecut ani de când ai plecat/Şi încă  lâncezeşti în mine/Ca un stigmat în palmele sângerânde”.  Sufletul este „putrezit” şi totuşi durerea care sălăşluieşte în el este vie, urlă, bate cu pumnul în masa tăcerilor.

Poeziile Alexandrei Medaru îmbină inteligent cugetări filozofice, confesiuni strecurate fin prin sita cuvintelor şi referinţe mitologice. Trăirile din versurile ei au intensitatea unui dans pasional la finalul căruia cei doi rămân fără suflare...şi chiar fără suflet. 

„Din punct de vedere al teoriei literare, Demoni și demiurgi se încadrează, considerăm noi, în curentul expresionist – o reflexie poetică a picturilor lui E. Munch (Țipătul, Fecioara, Dragoste și durere), totodată continuare (târzie) a liricii filosofice a lui L. Blaga”, precizează scriitorul şi criticul literar Oliviu Crâznic în studiul său asupra volumului, apărut în revista culturală EgoPHobia nr. 52.

 Despre autoare

ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie) și critic literar. A absolvit Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice București. De asemenea, deține o diplomă de master în cadrul aceleiași facultăți obținută la catedra de „Geopolitică” (cu lucrarea Tibet – China, un conflict latent, 2012).

A debutat în 2013 cu textul „Păcatul” (în Revista de Povestiri), iar un an mai târziu a participat la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, cu textul „Contrabandă-n alb și negru”, distins cu Premiul al II-lea. Tot în 2014 a absolvit Atelierul SF&F organizat de Revista de povestiri și Bookblog, fiind membră fondatoare a grupului literar Secția 14 din care a făcut parte până în septembrie 2016. În 2015, nuvela dark fantasy „ReÎnnoirea” este publicată în revista Argos, nr. 10, și, ulterior, în antologia Eroi fără voie (Ed. Millennium Books).  În 2016, Alexandra Medaru a publicat proza scurtă „Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan” (Revista de suspans, nr. 25). Câteva luni mai târziu, se lansează și în critică literară, în paginile revistei culturale EgoPHobia, cu rubrica „Arena culturală: cartea și filmul” (cu articole despre autori precum Umberto Eco sau Truman Capote).  La sfârșitul aceluiași an, a susținut alături de Oliviu Crâznic prezentarea publică FANTASTICUL DE IMPACT: DE LA GHILGAMEȘ LA „URZEALA TRONURILOR.  În 2017, a publicat la începutul lunii februarie, povestea „Ființele nopții din urmă” (space frontier) în Cotidianul Național Puterea, iar în același an parte din articolele sale critice au fost preluate de Select News. De curând, conduce o nouă rubrică literară în revista culturală EgoPHobia, intitulată „Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra”. La Gaudeamus 2017 a lansat volumul liric „Demoni și demiurgi” (Editura EIKON). Blog personal: Taramuridenicaieri.ro.

Volumul de debut al Alexandrei Medaru poate fi găsit pe site-ul Editurii EIKON.

Legenda copilei din lună

Copila din Lună aşteaptă sfioasă
O veste purtată pe-o rază albastră.
Ia cerul în braţe că tare-i e dor
De-un nor singuratic, de-un nor călător
Ce-n cale, demult, nechemat i-a ieşit
Iar ea, neîntinată, pe loc l-a îndrăgit.
Pe-o buză de noapte cei doi s-au iubit
O fată din lună şi-un mândru sortit
Vorbit-au de-o nuntă în Calea Lactee
Cu aştri de vază, ghirlande şi zmeie
Cu trenă din pulbere fină de stele,
Din lacrimi de îngeri ţesute mărgele,
Cu-alai de comete, nuntaşi meteori,
Veniţi din abisuri, o mie de sori,
Ca-ntreg universul pe loc să se-aprindă
Crăiasa şi norul în joc să se prindă
Şi-apoi dintr-un pântec rotund să răsară
Un mugur de viaţă cu chip de fecioară
S-o cheme Nalia şi-n părul ei brun
Să-adoarmă luceferi cu ochii de fum.
Şi dragoste vie să-şi jure mereu
Ea Una să-i fie, el – unicul zeu.

Dar norul privea în zare pierdut
Cu păsări în suflet şi gândul tăcut.
Zărise o fată cu mult mai frumoasă
Cu buze de foc, de sorginte lumească.
Iar el a chemat-o cu glas de furtună
Cuprins de-o iubire cu totul nebună.
Domniţa-minune degrabă păşea
Şi tot mai plăpândă la trup se făcea,
Pe norul din ceruri ea nu-l auzea
În lumi neştiute şi reci se topea.
O, dulce himeră, încotro ai plecat?
A spus călătorul – şi-atunci a plouat.
Trei zile-nşirate pe-al timpului pas
Din norul pribeag niciun strop n-a rămas...

„Vai, dar ce soartă!” toţi aştrii au plâns
Şi-n jurul iubitului lunii s-au strâns.

Azi blânda copilă cu inima frântă
Cu glas de-ntuneric tristeţea îşi cântă.
Îi pare că cel ce mai ieri îi şoptea:
Eşti cea mai frumoasă, eşti numai a mea
O strigă din neguri, pe-o umbră de moarte
Şi-alaiul de nuntă răsună departe...