Pe gaura cheii

 

Mă uit pe gaura cheii sperând că o să-ţi zăresc prima naştere

tu îţi acoperi timid gândurile de teama privirii mele

semeni cu un bătrân de hârtie pe care dumnezeu a scris ochi, mână, coate

şi alte lucruri asemănătoare unui strigăt în pustiu.

Dacă ţi-aş spune că eşti om ţi-aş tulbura somnul

ori tu eşti aici de la începutul lumii şi ce rost ar avea să te trezeşti

la chemarea mea, la orice chemare ce nu e vânt sau ţărână.

Îmi pun şosete noi împletite din aşteptare ca să nu fac zgomot

ştii, uneori mi se întâmplă să strivesc umbra cuiva cu tălpile

din cauza nerăbdării, sunt mult prea dornică să-mi spui că exist

dincolo de uşa asta. 

Trop tard (poem în franceză)

 

Nos ombres se sont rencontrées

sur le même mur

à cinq heures

la mienne a bu du thé

le tienne à bu du café

elles ont joué aux échecs

seulement avec des pièces noires

nos ombres se sont aimées

sur le même mur

sans savoir

leur noms.  

Varianta în română:

Prea târziu

Umbrele noastre s-au întâlnit

pe acelaşi perete

la ora cinci

a mea a băut ceai

a ta a băut cafea

s-au jucat şah

numai cu piese negre

umbrele noastre s-au iubit

pe acelaşi perete

fără să ştie

cum le cheamă. 

Ultima iarnă de pe strada fără nume

A nins mult

pe catifeaua vişinie ce seamănă a sânge de lebădă

a nins fioros, cu dinţi de tigru şi solzi

cine ştie de cât timp tot ninge

pe cadavrul din faţa casei mele…

E vânt şi cineva îşi usucă eşarfa la un geam albastru

miroase a soare mort şi toţi dorm sub zăpadă.

O mână de copil se iveşte de sub nămeţi

ţinând un cornet de îngheţată.

Oare e cu aromă de cireşe?

un câine caută oase dar nu găseşte decât pleoape închise

e frig, frig, frig

şi nu e nimeni care să m-ajute să-mi găsesc ochelarii

sub zăpadă, printre cărţile marilor scriitori.

A nins mult şi trist

pe catifeaua vişinie ce seamănă a sânge de lebădă

ieri s-a stins cineva în fotoliul de  lângă sobă

a trosnit un ţurţure în semn de dezamăgire

şi eu mi-am scris numele în zăpadă

ca să nu-l uit.

A nins peste tot oraşul

nimeni nu mai ştie când a început

e viscol, viscol, v…

gulerul de blană al femeii cu unghii mov

s-a prefăcut într-o vulpe albă şi a fugit.

dar cui îi pasă?

totul e sarcastic de alb

şi imaculat de sobru

ochelarii mei s-au pierdut desigur.

Ninge, ninge, ninge…

cine ştie de cât timp tot ninge

pe cadavrul din faţa casei mele.

din volumul meu de debut „Moartea era un iepure șchiop”, apărut la Editura Karth. 

 

Băiatul cu păr albastru şi pianul magic

sursa: deviantart.com/art/Deemo-Wings-Of-Piano-Hans-548275195 (editat)

Îl cheamă Băiatul cu păr albastru. Nici el nu ştie cine i-a dat numele sau când s-a născut. Pare să fi fost cu mult timp în urmă, poate chiar în era dinozaurilor.

Deşi are probabil vârsta unei piramide, arată ca un băieţel obişnuit de 10-11 ani. Mai are ceva care îl deosebeşte de restul copiilor: locuieşte pe un pian zburător, aşa cum unii locuiesc în case de beton, cărămizi, paie sau gheaţă.

Ce mănâncă? Cum se joacă? Nu se plictiseşte să stea toată ziua pe un pian? te vei întreba şi pe bună dreptate. Băiatul cu păr albastru este un copil cu totul şi cu totul special. El nu are nevoie de hrană, dar din când în când îi place să guste din spuma norilor şi să bea limonadă făcută din picături de ploaie amestecată cu soare. Se joacă prea puţin şi asta nu pentru că nu i-ar plăcea ghiduşiile, ci pentru că are o misiune tare importantă: să aducă FERICIRE. De aceea nici nu se plictiseşte vreodată.

Nu-i lucru uşor să aduci bucurie în sufletele oamenilor trişti, iar Băiatul cu păr albastru a deprins meşteşugul fericirii după multe lecţii de pian. A avut un profesor straşnic, pe ilustrul Mi-Fa-Sol, unul dintre cei şapte spiriduşi ai Muzicii care se ascund în culorile curcubeului. Mi-Fa-Sol are o barbă lungă, de care sunt agăţate note muzicale şi fluturi. Când doarme, visele lui prind viaţă şi dansează cu vântul.

El l-a învăţat pe băiatul venit de nicăieri să făurească muzica perfectă pentru fiecare destinatar în parte. Spre exemplu, fetiţele preferă melodiile suave, ca o cremă de zahăr ars sau ca mâinile mamei care le mângâie părul seara înainte de culcare. Taţii reacţionează la cântecele care îi inspiră să fie curajoşi, iar bătrânilor le curg lacrimi de veselie când în urechi li se strecoară, dintr-o dată, balade care le amintesc de copilărie.

Când Băiatul cu păr albastru se apucă să împletească melodii, clapele pianului saltă, tremură, tuşesc, chicotesc... cele albe fac schimb cu cele negre şi uneori ţâşnesc, fac câteva mişcări în aer, apoi revin cuminţi la locul lor şi gata melodia!

El a călătorit în muuulte ţări şi a învăţat o sumedenie de lucruri despre oameni, animale şi natură.

Secretul lunii

Pe buzele lunii a răsărit un mic soare

şi-a dat seama de asta

când a vrut să guste din spuma nopţii

şi-n zaţ s-a ivit

un boţ de lumină.

Ce dulce e... parc-ar fi o stea de zahăr

şi-a spus luna şi a închis ochii

în culcuşul ei de cleştar şi flori de salcâm.

S-a învelit cu răcoarea timpului

scurs din clepsidra agăţată de genele ei

ca o picătură de rouă.

Toţi aştrii au privit-o cu uimire

şi s-au întrebat cum de-a învăţat să surâdă

chiar şi atunci când din ea n-a mai rămas pe cer

decât o coajă străvezie.

Dar luna şi-a păstrat secretul bine tăinuit

pe buzele vineţii şi totuşi atât de calde

mai calde ca rotundul pictat pe masă

de ceaşca aburindă de ceai

mai calde până şi decât rotirea infinită

a acelor de ceasornic, în străfulgerarea veacurilor...

Nimeni n-a ştiut vreodată

că fericirea poate răsări chiar şi în palatul de cleştar. 

Happy-End – şi au trăit până la sfârşit bătrâneţi...

„Happy-end”, în regia lui Alexandru Bogdan, este o comedie neagră în care speranţa de a iubi şi de a fi iubită este spulberată de fiecare dată cât ai zice... „peşte”. 

Cel mai probabil vă va surprinde, dar doar la început, până-i prindeţi mecanismul. Apoi aşteptaţi-vă la o plimbare febrilă, dar şi plină de haz, într-un montagne russe al al vieţii şi al morţii. 

Mi-e greu să vorbesc despre piesă fără să o deconspir. O să încerc să merg cu subtilitate şi paşi diafani pe tărâmul poveşti. Îmi voi alege cuvintele cu atenţia unui ceasornicar dedicat. Voi extrage esenţa, astfel încât „bombele” plasate de regizor de-a lungul piesei să rămână un secret.

Liz (Raluca Aprodu) are 30 de ani. A trăit 10 din ei având grijă de o bătrână. Existenţa ei nu s-a dezbrăcat niciodată de hainele banalităţii. După moartea femeii, singurătatea a început să-i dea târcoale lui Liz, care a realizat că are o mare dorinţă: vrea un bărbat. Pretenţii nu prea are, doar să întâlnească pe cineva care să-i fie alături în căsuţa ei izolată de lume. Are multe de oferit, este zâmbitoare și blândă, doar că norocul în dragoste nu prea îi surâde.

Şapte bărbaţi (interpretaţi superb de versatilul Tudor Aaron Istodor) îi trec pragul lui Liz. Toţi atâţia îl părăsesc întro manieră neaşteptată.

Carl este la fel de sensibil ca o scândură de călcat. În afara preferinţelor gastronomice ce frizează excentricitatea, nu are nicio trăsătură nobilă. E necioplit şi o aduce obsesiv în discuţie pe fosta lui soţie care a trecut în nefiinţă.

Lui Ludvic îi e teamă şi de propria lui umbră. Se bâlbâie, tremură din toate încheieturile şi specialitatea lui e autosabotajul. Traiul alături de o femeie se dovedeşte a fi prea mult pentru firea lui hiper...sensibilă.

Henrik e emokid-ul clasic, cu plete care curg în râuri negre şi care cugetă fără încetare la dezastrele şi calamităţile care vor paşte planeta Pământ în viitorii zeci de ani.

Poetul, care se prezintă cu părul cărunt şi într-un halat, e vecin cu nebunia şi un pic (şi destul de relativ) cu magia. Speră că Liz îi va fi muză sau ceva asemănător. Sau...

Henry e instalator. Nu unul foarte priceput şi nici un bărbat prea galant sau cult. De fapt, şi el recunoaşte că femeile îl consideră necioplit. După câteva pahare de băutură, el şi Liz par să-şi fi găsit perechea. Par...

Nicolas e noul nume pe care Liz i-l dă unui boschetar cae nu se poate exprima decât prin mormăieli care aduc foarte vag cu un glas uman. Vrea să facă om din el, cum s-ar zice, numai că socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de acasă.

Ultimul pretendent e un tip îmbrăcat la costum. E cel mai deosebit dintre toţi, dar mai multe nu vă spun.

Gata? V-am făcut curioşi? Atunci mergeţi de vedeţi spectacolul la Godot Cafe Teatru. 

Fotografii: Oana Monica Nae

La un ceai cu Amy Winehouse

 Joi seara am fost la ceainăria mea preferată, Bohemia Tea House, la un eveniment inedit, dedicat lui Amy Winehouse. Judy Florescu a făcut posibilă o seară îmbibată cu aroma nostalgică a unei voci de neegalat. O albă cu glas de negresă – aşa au numit-o mulţi din fanii ei pe artista care a ales să părăsească viaţa la doar 27 de ani, în culmea gloriei.

desen stânga realizat de judy florescu

Mi-a plăcut mereu de Amy, cântăreaţa slăbuţă care îşi ascundea angoasele sub o perucă uriaşă. Nu doar talentul ei extraordinar şi-a pus amprenta asupra inimii mele, dar şi tristeţea ei. Da, tristeţea ei din care au izvorât atâtea melodii încântătoare. Amy nu s-a iubit deloc, dar a fost adorată de oamenii care au ascultat-o şi au văzut-o.

O fiinţă paradoxală, iubitoare de hip-hop jazz şi vicii, care a pendulat veşnic între agonie şi extaz (fie şi unul scenic), lăsând în urmă veşnicele întrebări: De ce? De ce atât de tânără? Ce i-a lipsit?

Judy a onorat amintirea uneia dintre cele mai deosebite şi mai apreciate artiste ale generaţiei ei, interpretând câteva dintre cele mai cunoscute melodii ale lui Amy.

„În primăvara 2011 aveam bilete la concertul Amy Winehouse din România. În vara lui 2011 eram la Londra înainte și după dispariția sa. Reacțiile oamenilor și mai ales ale ziarelor au fost împărțite. Am fost la casa unde Amy a compus toate acele piese nemuritoare. Și parcă o vedeam mergând cu chitara sa pe străduțele acelea din Camden.

Pe 23 iulie se fac 4 ani de la plecarea lui Amy Winehouse în ceruri, un motiv de a-i celebra muzica și de a ne aminti cât de valoroasă a fost și va continua să fie această super-naturală artistă pentru generația sa.” (Judy Florescu)