Secretul poşetei

Gustav se opri în dreptul minunatei poşete care aparţinuse până de curând bunicii lui. Rămăsese deschisă. Cei doi îndrăgostiţi nu se mai îmbrăţişau ca de obicei. Colţul unei bancnote încreţite se ivea timid la suprafaţă, încercând parcă să scruteze camera în speranţa de a găsi pe cineva. Fusese o comandă specială de la Paris. Gustav oftă adânc şi inima i se strânse. Casa părea pustie acum. „Oare ce a vrut să ia din poşetă înainte să...?” Îşi alungă imediat gândul şi se aşeză pe fotoliul unde cândva aţipea bunica lui cu un roman în mână. 

Niciodată nu privise cu adevărat acel obiect unic ce ascundea o iubire interzisă. El ştia povestea. Lui i-o mărturisise. Nu bunicul lui a fost alesul, ci altcineva. Un negustor de antichităţi din Nantes. L-a cunoscut în timpul unei excursii. Era deja căsătorită, dar francezul i-a furat inima cu o brioşă cu ciocolată şi o poezie scrisă cu cerneală roşie pe zidul unei clădiri abandonate. Idila lor s-a prelungit şi după întoarcerea ei în Iaşi. Şi-au scris nenumărate scrisori. El se semna cu „Draga ta prietenă Amélie”, dar din conţinutul epistolelor se ridica, asemeni unui duh din sticlă, parfumul unei pasiuni înăbuşite. Subtilitatea cuvintelor nu a putut ascunde patima care ardea în cei doi îndrăgostiţi. 

Într-o zi, soţul ei, sătul să mai fie pe locul doi, i-a spus: „Dacă îţi face un cadou unic, aşa cum nu s-a mai întâlnit pe nicăieri în lume, atunci îţi acord divorţul.” Originalitatea era felul bunicului lui de a măsura dragostea unui bărbat pentru o femeie. În culmea fericirii, bunica lui, pe atunci o tânără fermecătoare, i-a scris amantului ei comunicându-i condiţia ce trebuia îndeplinită pentru a-şi câştiga libertatea de a se iubi fără îngrădiri. Negustorul de antichităţi a desenat el însuşi o schiţa cu poşeta şi a trimis-o unui prieten parizian. Astfel a luat naştere cel mai frumos cadou pe care l-a văzut vreodată bunica lui. În cele din urmă, amanţii s-au căsătorit, însă negustorul a pierit la scurt timp ucis de un ghiveci aruncat pe fereastră de o soţie geloasă. Bunica lui a păstrat poşeta până în ultima ei clipă. 

Acum era rândul lui Gustav să o admire în toată splendoarea ei. Cei doi îndrăgostiţi zugrăveau, în lumina acelei după-amieze de august, cele mai nebănuite nuanţe ale iubirii, o iubire sculptată cu măiestrie în aur alb şi catifea neagră. „Ce fericiţi trebuie să fie...Mereu împreună”, se gândi Gustav privind melancolic, pentru ultima dată, la perechea de îndrăgostiţi. Se ridică şi deschise fereastra ca să se mai aerisească. Îşi luă rămas bun de la casa aceea cu miros de naftalină şi cărţi vechi. După plecarea lui, vântul ascultă o conversaţie iscată pe măsuţa cu poşeta.

- Slavă cerului! spuse el. A plecat. Mă deprima cu suspinele lui.

- Mie îmi plăcea de el, a murmurat ea, posacă. Semăna cu un pianist.

- Normal, eşti făcută să fii sensibilă.

- Mai bine sensibilă decât de un sceptic băţos ca tine. 

- Bine că a lăsat poşeta deschisă. Nu mai trebuie să ne tot sărutăm la infinit. 

- În sfârşit un lucru în privinţa căruia suntem de acord, conchise ea. 

- Mi-au obosit buzele şi mi-au amorţit braţele. Mă mir că nu s-a aşezat mucegaiul pe ele.

- Aurul nu mucegăieşte, deşteptule!

- Zise atotcunoscătoarea. 

Cei doi continuară să se contrazică mult timp după ce vântul se întoarse la ale lui. Deasupra lor, într-un tablou, bunicul lui Gustav zâmbea ironic. 

de Teodora Gheorghe, inspirată de superbul tablou pictat de Vladmiri Kush