Să iei sâmburii unei credințe religioase și să-i preschimbi în copaci-povestiri cu ramificații psihologice și introspective de excepție, ei bine, asta e o îndeletnicire îndrăzneață, dar și o dovadă de înzestrare sciitoricească de nivel înalt.
„Martorii patimilor” de Giovanni Papini carte de dimensiuni mici, însă profund încărcată de înțelesuri, emoții adânci și argumente excelente în favoarea numeroaselor direcții, distorsiuni, ambiguități și extrapolări ale credinței creștine. Papini e un adevărat artist al cuvintelor, un fin psiholog și un abil avocat al diavolului (chiar și la propriu), empatizând cu toate personajele sale în aceeași măsură, dezvăluind omul de dincolo de sfânt, papă, slujbaș, rabin... Omul cu patimile sale, cu fricile, nesiguranțele, vinovăția, tristețea, nebunia sa.
Cunoaștem, așadar, un Iuda care își justifică trădarea în fața propriei conștiințe a „răului”, un Barabba însetat de sânge care nu știe cum să-și arate recunoștința față de cel care i-a luat locul pe cruce, un Simon fugind de responsabilitate și de adevărul miracolelor crucii pe care a purtat-o pe umeri dintr-o obligație apăsătoare, un Caiafa împovărat de incertitudine și furie în fața verdictului aspru care l-a „omorât” pe Dumnezeu, un Pilat doborât de vinovăție și înnebunit de propria obsesie în fața întrebării la care nu a primit un răspuns („Ce este ADEVĂRUL?”), Malco hăituit toată viața de dorința răzbunării pe cel care i-a retezat urechea și împreună cu ea aspirațiile la glorie și un rabin care se prezintă în fața unui papă cu o veste/rugăminte neașteptată.
Nimeni nu este prezentat cu aură de sfânt în aceste șapte povestiri, nici măcar ucenicii lui Iisus, nici măcar Iisus însuși, ale cărui învățăminte (unele) sunt puse și ele sub semnul întrebării - și pe bună dreptate. Nu voi da exemple ca să nu intru în polemici. :) Personal nu mă consider religioasă și nici nu ader realmente la ideea de religie/creștinism deși înțeleg nevoia existenței acestora pe pământ. Am, însă, înclinații profund spirituale și găsesc un sâmbure de adevăr în aproape fiecare religie (de care știu).
De aceea mi-a și plăcut atât de mult perspectiva și abordarea lui Papini care deși nu scurmă fără respect la temelia creștinsimului, invită cititorul să mediteze asupra propriului adevăr - în definitiv, nu doar pe Pilat l-a frământat însemnătatea Adevărului, o noțiune pe cât de îmbietoare pentru firile filosofice, pe atât de greu de delimitat de rigorile unei definiții. Dintre cele menționate în carte, cel mai mult rezonez cu perspectiva lui Seneca:
"Nimeni, atâta timp cât trăiește, nu poate să știe ce e adevărul și cum să deosebească adevărul de neadevăr. Atâta timp cât sufletul omului e închis în carcera opacă a trupului, este neputincios să perceapă substanța ființei, taina universului, purul și divinul absolut. După moarte câștigă din nou întreaga lui limpezime și virtuțile care azi sunt întunecate sau înăbușite.”
Ar merita reeditată această carte (văd că din 2013 nu s-a mai întâmplat asta). Eu am citit ediția din 1990 cu pagini îngălbenite de vreme.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.