Novecento - nebunie frumoasă cu parfum de pian, o poveste unică, un personaj în care mă regăsesc dureros de bine, clape albe de bucurie nestăvilită și clape negre de solitudine, un trompetist și un pianist auto-exilat pe vaporul-casă, umor, jazz și o furtună sălbatică, un duel de neuitat și o aproape-ieșire-în-lume, un pian plutind pe coridoare, legănat de valurile nervoase ale Oceanului, și marea, tulburătoare și infinită, mereu infinită, ca și muzica....
„Tot oraşul ăla… nu i se vedea capătul…/
Capătul, vă rog, s-ar putea vedea capătul?/
Şi zgomotul/
Pe scăriţa aia blestemată… era tare frumos, totul… şi eu mă simţeam
grozav în paltonul ăla, făceam impresie, şi nu stăteam pe gânduri, coboram
cu siguranţă, fără îndoială/
Cu pălăria mea albastră/
Prima treaptă, a doua treaptă, a treia treaptă/
Prima treaptă, a doua treaptă, a treia treaptă/
Prima treaptă, a doua/
Nu m-a oprit ce-am văzut/
Ci ceea ce nu am văzut/
Poţi înţelege, frate? E ceea ce nu am văzut… l-am căutat dar nu era, în
tot oraşul ăla nesfârşit”
Am văzut mai întâi filmul („The Legend of 1900”) (de vreo 3 ori) care sincer îmi place mai mult decât monologul după care a fost ecranizat. Absolut superb jucat de Tim Roth și Pruitt Taylor Vince - recomand!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.