„Povestiri fantastice” de Ana Blandiana - delicatețea care doare frumos

O proză pe cât de diafană, pe atât de plină de „greutate”, un periplu de-a lungul memoriei veșnic translucide și iluzorii, un dans pe buzele invizibile ale timpului, o ușă deschisă către altă ușă deschisă către un vis... mereu altul, de-a pururi transfigurat și metamorfoza(n)t. 

Ana Blandiana scrie superb, însă aceastea nu sunt proze de consum larg, care se digeră ușor sau grăbit între două activități casnice. Din contră, recomand să fie parcurse lent, cu răbdare și stare de reverie. Au nevoie de timp ca să se „așeze” în tine. 

Avem de-a face cu cel mai înalt grad de „lirism epic”, ridicat la rang de magie spectrală a cuvintelor și sensurilor.  Frazele și istorisirile se contorsionează, se unduiesc, dispar și reapar, se despart într-o serie de ramificații de idei, ca mai apoi să se închidă ermetic asemeni unui ochi adormit de pește (care poate privește spre moarte).

Povestiri și nuvele din ere diferite, cu tentă autobiografică, acestea reunesc teme și leitmotive comune: rătăcire și regăsire, memoria instabilă (un soi de flux al conștiinței), durerea pierderii, dorința de a da un sens trecutului, dorul nemărginit de timpurile apuse, sacrificiul, moartea (însă văzută destul de filosofic). 

Fantasticul Anei Blandiana îmbracă nuanțe de realism magic și suprarealism. El izvorăște nu din întâmplări extraordinare, ci din prelungiri ale imaginației naratoarei (uneori a naratorului). Prozele par mai curând niște mărturisiri intime ale unor vise în care absurdul este primit inițial cu șoc, apoi îmbrățișat ca atare de protagonist(ă). În mod paradoxal, acesta ajunge să se raporteze la bizar cu nonșalanță și chiar plictiseală sau curiozitate, cum se întâmplă, de altfel, în multe vise în care nu ești conștient de vălul care te desparte de realitate și logică. 

Preferatele mele:

🍂 „Iarna – Capela cu fluturi” – una din cele mai frumoase și enigmatice povestiri citite vreodată. Roiul înspăimântător și fascinant de fluturi din biserica aparent părăsită, ninsoarea misterioasă apărută din senin, imaginile pictate care prind viață, sfinții împodobiți de fluturi, jocul de lumini și umbre...

🍂 „Primăvara – Dragi sperietori” – Fragment dintr-una din pasajele mele preferate din povestire:

„La picioarele mele în iarbă și flori, chiar lângă pantofii mei și mai departe, și pe alte morminte, și pe toate mormintele, și în tot cimitirul, din iarbă creșteau pe tulpine subțir, ascunse bine în sepale grijulii și-n petale ocrotitoare, capete de copii vii, capete vii și vorbitoare, sau plângătoare, sau zâmbitoare, capete de copii abia născuți (nu, nu cred că e bună expresia), dar și capete de copii mai măricei, cu ochi inteligenți și gata să înțeleagă totul, capete de fetițe cu părul mai lung și buclat sau strâns în codițe și capete de băieți mișcând neastâmpărați buzele și pleoapele”. 

🍂 „Toamna – Amintiri din copilărie” – m-am plimbat împreună cu protagonista în depozitul/casă, am rătăcit printre cărți vechi de-a lungul unui coridor interminabil, am simțit aroma gutuilor (mirosind a viață și moarte deopotrivă), am stat de vorbă cu bătrâna misterioasă care nu pare a mă auzi și l-am căutat în zadar pe administratorul care deși se aude vorbind de la etaj, e de negăsit odată ce urci acolo...

🍂„Lecția de teatru” – o invitație ciudată, un sat fantomatic, un joc de-a teatrul inedit, al cărui protagonist pare a fi mort și în care imitația se preschimbă în autenticitate printr-un truc inexplicabil. O să-mi rămână mult timp întipărite în minte unele imagini/scene din povestirea asta fabuloasă... Pff, m-au trecut fiori.

🍂 „Rochia de înger” – Ahh! Imaginea casei singuratice/visate în care naratoarea se tot întoarce și rochița de hârtie purtată în copilărie care apare dintr-o dată într-un dulap până atunci gol și readuce cu ea amintiri de demult. S-p-l-e-n-d-i-d-ă!

În „Povestiri fantastice” viața și moartea, frumusețea și grotescul, primăvara și iarna nu reprezintă polarități, ci ramificații ale aceluiași arbore care întinerește sau îmbătrânește în funcție de cum îl privești.