Impresiile fetei din lună în Gazeta SF

Pe la sfârşitul lui septembrie, Sagy mi-a propus să ţin o rubrică în Gazeta SF (http://fanzin.clubsf.ro/). M-am simţit onorată şi am acceptat. Astfel am scris despre proza din Revista de suspans (http://revistadesuspans.ro/), o revistă care m-a atras în mrejele ei, eu însămi fiind o împătimită a genului horror/fantasy. Mircea Pricăjan a reuşit să colecţioneze cele mai înfiorătoare scrieri de la colaboratori vechi şi noi, invitându-i pe cititori să se delecteze (sau înspăimânte, după caz) cu istorisiri desprinse din tărâmuri de coşmar.

Am avut ocazia să lecturez povestiri care îşi merită cu prisosinţă locul pe piedestalul suspansului. Aprecierile mele nu au urmat neapărat un anumit şablon critic. Am încropit la rândul meu mici “poveşti” inspirate din ce am citit.

În numărul 25 al Gazetei SF am adus în discuţie şi Revista de povestiri (http://www.revistadepovestiri.ro/), de care m-am înamorat la prima copertă (şi unde apare şi povestioara mea “Obsesia”, în nr.8). Iaca am trecut de la groază la joc şi hohoteli.

Le urez tuturor revistelor ca paginile lor să prindă aripi, zburând mereu în lumea visurilor noastre. Şi… sunt cu ochii pe voi :)

Despre numărul 1 al Revistei de suspans: 

Primul număr al Revistei de Suspans a sosit pe 1 octombrie şi a adus fiori, aventură, groază şi, desigur, mult, mult suspans. Editoriale, recenzii, interviuri, filme, poezie – sunt numai câteva din ingredientele de succes ce alcătuiesc paginile virtuale ale revistei. Mă voi opri însă la povestirile de la rubrica Proză.

 În Praf scânteietor şi filamente, aparţinându-i Dianei Alzner, suspansul se construieşte în jurul obsesiilor. Angela îşi ţine soţul sechestrat într-o ciupercărie, pe motiv că acesta este nebun de legat, în timp ce bărbatul este încredinţat că se confruntă cu un plan malefic de reducere a populaţiei. Psihoza cifrată a femeii, cauzată în aparenţă de povara unui soţ bolnav, atinge dimensiuni bizare, culminând cu aversiunea sufocantă faţă de un gândac mai mult sau mai puţin real. O lectură interesantă, care te aruncă în faţa întrebării: cine este nebunul?

Eugen Ovidiu Chirovici ne oferă un fragment din romanul său O amintire de la Paris, care mi-a stârnit interesul vizavi de profunzimile nebănuite ale psihicului uman. Autorul abordează subiectul hipnozei şi al percepţiei subiective a realităţii. Cu siguranţă un roman pe care mi-aş dori să îl parcurg.

Florin Irimia ne adresează o chemare Sus, într-o cameră de hotel, unde protagonistul se zbate între vis şi realitate, chinuit de o amintire căreia mai devreme sau mai târziu va trebui să îi facă faţă… sau să îi întoarcă spatele. O atmosferă de clar-obscur, în decorul căreia creşte teama confruntării cu “bau-bau-ul” din baie. Secretul pe care îl ascunde se înalţă treptat din negura subconştientului, ajungându-l din urmă.

În Scrum, A. R. Deleanu trasează cu luciditate şi dramatism apăsător portretul unui personaj dominat de obsesia focului. Ig (poate nu întâmplător ales acest nume, ducându-ne cu gândul la “ignis” – “foc” în latină) poartă pretutindeni după el amintirea tragică a exploziei în care s-a stins prietenul său. Casa în care locuieşte devine tot mai des scena unui spectacol grotesc de fum şi flăcări, care i se insinuează diabolic în minte. Psihoza personajului oscilează între confortul iubirii pentru Cami, soţia sa şi violenţa focului ce ameninţă să îi înghită pe amândoi.

Violeta Bălan îşi imaginează o lume în care criza mondială a creat schimbări dezastroase. Regiuni întregi din ţările lumii sunt vândute, iar teritoriile devin kreisse-re. Nici în România situaţia nu este prea roz, întrucât Club B a cumpărat Dobrogea pentru a salva ţara. Romanul său, din care putem citit doar un fragment, se numeşte Al 8-lea Kreisset.

Bogdan Onin este un bun povestitor. De la Moş Goangă şi Badea Rădescu aflăm o istorioară ce sfidează tărâmul realităţii, rămânând în acelaşi timp ancorată în el. Povestirea are alura unui mini-reportaj, în care autorul le ia “interviu” celor doi, un adevărat “cuplu de scenă”, după cum îi numeşte chiar el cu simpatie. Întâmplarea care le-a rămas întipărită în minte bătrânilor se petrece în timpul celui de-al doilea Război Mondial, când Moş Goangă se ocupa de întreţinerea cailor din unitate şi Badea Rădescu era căpitan. Am remarcat aerul de autenticitate bine impregnat în atmosfera de basm.

În Uluyan Taşlar – Pietrele care urlă de Alin Dărângă, protagonistul parcurge cu ochii minţii călătoria iniţiatică a profesorului său de latină, după ce îi citeşte manuscrisele şi află despre ruinele cetăţii Uluyan Taşlar. Deşi o figură atât de familiară lui, profesorul i se dezvăluie într-o nouă lumină pe cât de misterioasă, pe atât de tulburătoare.  Şi cum fiecare veche cetate îşi are secretele ei bine îngropate în cenuşa timpului, tânărul descoperă un lucru nebănuit despre cel pe care credea că îl cunoaşte. Alin Dărângă încântă prin stilul fluid, care alunecă printre cuvinte, sensibilizând şi creând lumi umbroase şi enigmatice.

Pe undele Istriei de Alexandra Nicuale am plutit într-o poveste care mă duce cu gândul la romanele bine-cunoscutului Stephen King. Aflat la prima vizită în casa logodnicei sale, un tânăr capătă o pasiune hipnotizantă pentru un radio vechi Istria. Pe măsură ce reparaţia obiectului îi ocupă tot mai mult timp, fata realizează cu stupoare că logodnicul ei şi-a găsit… o nouă iubită. Suspansul cunoaşte o gradare excelentă iar finalul are efectul-şoc scontat demn de Revista de suspans.

Phaedra este o poveste fascinantă, aparţinându-i Cătălinei Fometici, care ne-a obişnuit deja cu tematica de inspiraţie mitologică. De data aceasta, firul poveştii urmăreşte destinul tragic al Phaedrei, care s-a născut din unirea Pasiphei cu Taurul Sacru, Minos. Prinţul Theseus îi cere mâna de la regina Pasiphe, pentru a înăbuşi războiul dintre regatele lor. În ciuda oponenţei acesteaia, mâhnită de uciderea fiului său şi pierderea fiicei Ariadna – de care se face răspunzător Theseus – eroul reuşeşte să îşi impună voinţa în faţa tuturor. Pasiphe are însă un plan de răzbunare.  Phaedra te învăluie de la început într-de farmec desăvârşit, dovedind o sensibilitate aparte şi un lirism catifelat.

Nicolae Cornescian ne onorează cu prima parte a foiletonului Extreme. Ajuns în casa unde i se spune că locuiesc soţia şi fiica sa, protagonistul realizează că nu îşi aminteşte aproape nimic despre vechea sa existenţă. El revede locuri familiare ce par a-i oferi indicii importante, dar obscure despre identitatea-fantomă pe care a lăsat-o în urmă. Curând, realitatea se cufundă în mrejele unei noi dimensiuni a conştiinţei. Însufleţit de o chemare ce răzbate din paginile unei reviste, bărbatul este atras magnetic de o femeie misterioasă, care i se relevă din amintiri îndepărtate, dar vii. Autorul ne vorbeşte în limbajul viselor şi al timpului din afara timpului, ţesând lumi care se întrepătrund, se completează şi se resping totodată. Un stil diafan care m-a purtat pe aripile unei poveşti enigmatice. Aştept cu interes continuarea.

În Looking for a job, Radu Ilarion Munteanu satirizează conflictele generate de prezenţa rromilor în Europa, dar şi naţionalismul scoţian. Jeffrey se trezeşte urmărit de vigili, din rândul cărora face parte şi prietenul său Vasile. O aventură cu un final neaşteptat, istorisită într-o manieră comică şi dinamică.

În crâmpeiul pe care îl putem citi din Închipuire, Cristian Lisandru ne poartă într-un univers sumbru, unde magia nopţii se împleteşte cu vrăjile şi blestemele. Urmărim drumul sinuos al unei caleşti trase de licorni, în timp ce o copilă se zbate în chinurile unei boli smulse din braţele întunericului. Un drumeţ misterios se îndreaptă spre fată şi pruncul nou-născut. O prinţesă este promisă unui dragon, iar un flăcău curajos se luptă cu fiara pentru iubirea ei. Povestea este spusă, sau mai bine zis recitată într-un stil dinamic, precipitat, ca o fugă înspre necunoscut. Avem de-a face cu o proză lirică prin excelenţă.

Oare care este viaţa unei umbre? este întrebarea pe care ne-o adresează cu graţie Elena Potocean în Povestea umbrei. Scormonind în cotloanele întunecate ale existenţei, autoarea caută să surprindă intimitatea unui suflet damnat, împreună cu drumul parcurs de la carne la o rămăşiţă nostalgică de om. O poveste cu tentă filozofică, de o sensibilitate cuceritoare, în care personajul principal ni se confesează, vorbind, în aceleaşi timp ca pentru sine, într-un timp uitat de toţi. La sfârşitul incursiunii, vom afla, poate, că umbra sălăşluieşte în fiecare dintre noi, aşteptând cu jind o nouă invitaţie la lumină.

Am scris Secretul domnului Wally având în gând un personaj tragic, uşor ridicol şi umil, dar capabil de lucruri monstruoase. Nu degeaba se spune “Apele liniştite sunt adânci”. Domnul Wally îşi ţine secretul bine ascuns în pod. El primeşte o vizită total nedorită de la un copil agasant din vecini, care dă semne că ar şti despre ce e vorba dincolo de uşile închise. Începe jocul nervilor şi odată cu el, se derulează filmul amintirilor lui Wally, unde se conturează figura Silviei, femeia pentru care omuleţul scund şi chel a făcut o pasiune… mortală.

Un crâmpei de lumină de Lena Kart urmăreşte o întâmplare unde suspansul se simte la el acasă. În decorul unei atmosfere de ceaţă stufoasă, Caleb rememorează amintiri din copilărie, când copiii din vecini îl ocoleau, pârându-l pentru glumele morbide şi adresându-i porecle jignitoare. În prezent, bărbatul se încumetă să se aventureze la Gârla Mortului, un loc de temut, unde are parte de o surpriză la care nu s-ar fi aşteptat.

În Noaptea de la noapte, Nicolette Orghidan surprinde complexa lume interioară a unei femei condamnate să îşi petreacă timpul pe patul unui spital, în urma unui eveniment care nu-i îngăduie să-şi amintească ce i s-a întâmplat. Nu se poate exprima decât în frânturi de cuvinte, iar trupul îi este şi el prizonier al unei inerţii terifiante. Pentru că nu poate dormi, îşi umple clipele grele numărând stelele, singura oază de libertate pe care şi-o permite. Astfel, ea devine un observator pe alocuri cinic al propriei vieţi, în care converg chipurile familiare ale prietenilor şi profesionalismul sec al personalului din spital.

Îngeri sălbatici (I) de Aurelia Chircu se anunţă o poveste cu intrigi captivante, asemenea unui labirint unde îţi doreşti să te pierzi. Dorayan se află în biroul psihologului Leo, care încearcă să îl convingă pe tânărul cu personalitate disociată să renunţe la “dublul” său Florenţa. El este conectat telepatic la trările fratelui său Mariusz, putând chiar vizualiza situaţiile în care se găseşte acesta. Preşedintele unei companii dubioase, Mariuzs primeşte vizita a două “vânătoare” angajate să îl împiedice să ucidă pe cineva din cauza puterilor lui latente. Pe măsură ce noi secrete ies la iveală din negura conspiraţiilor, descoperim că fiecare personaj este, la rândul său, înger şi demon. Aventură, mister, puteri supranaturale – nu lipseşte niciun ingredient.

Raluca Băceanu ne provoacă să pătrundem în mrejele unui veritabil thriller poliţist, în Proprietarul, o continuare a “Misterelor de la 417 D” – se preconizează o serie incitantă.  Robert Stănescu, un fost detectiv care lucrează pe cont propriu, colaborează cu Raluca (autoarea intră cu succes în pielea propriului personaj) pentru a prinde un criminal sadic. Ea trebuie să se inflitreze într-o agenţie imobiliară unde simpaticul detectiv bănuieşte că poate da de urma omului căutat. Suspansul atinge cote maxime când Raluca realizează că se află chiar în casa criminalului, fără niciun ajutor. O proză care s-ar putea transforma foarte bine într-un film, sădind cu iscusinţă fiori pe şira spinării şi goluri în stomac.

Lady A. de Ioana Cătălina Dorojan este o poveste suavă care mă duce cu gândul la acordurile melancolice ale unui pian vechi dintr-un castel părăsit. Lady A., o tânără bogată şi sofisticată, îşi aşteaptă logodnicul plecat în război, păstrându-l aproape de ea prin scrisori. Comunicarea dintre cei doi se petrece doar în miezul cuvintelor aşternute pe hârtie, părând că autorii lor se află la câteva lumi distanţă. Când Eric îşi face apariţia asemenei unei umbre lângă fereastră, visul se apropie de sfârşit.

Karel Cispic zugrăveşte un frumos Zbor, de-a lungul căruia are loc metamorfoza personajului principal. Sergiu Miron este un pianist care se bucură de o carieră strălucitoare.      În ciuda admiraţiei pe care o trezeşte în critici, tânărul constată că nu a cunoscut niciodată cu adevărat fericirea. Întoarcerea la Paris, menită să-i limpezească sufletul, îl aduce în faţa unei întâlniri mistice cu o ghicitoare pe nume Lola. Când pianistul suferă un accident de maşină, cuvintele femeii – o adevărată revelaţie mascată – încep să îl bântuie: “Vulturii nu cad niciodată”. Şi totuşi Sergiu cade, ajungând într-un spital de psihiatrie, înrobit de obsesia că nu mai poate cânta. Dar se ridică, într-un final, cum fac toţi vulturii.

Străinul (I) lui James R. Blaise, amintind de “Faust”, ne spune povestea unui suflet damnat. Drumul de la om la demon este descris prin prisma unor profunde meditaţii fiosofice care ne poartă subtil la graniţa dintre viaţă şi moarte şi până dincolo de nefiinţă. Un fost agricultor cu o soţie frumoasă, protagonistul ne vorbeşte din universul umbrelor, mărturisind că şi-a pierdut sufletul în urma unui joc de table cu un străin enigmatic. Acum, el este acela care fură sufletele altora în schimbul îndeplinirii dorinţelor cu care muritorii vin la el. Ceva se schimbă însă când îl cunoaşte pe Neal Mcintyre, un băieţel sărac şi invalid din Kansas. Aştept cu nerăbdare continuarea.

Obsesie codificată de Andra Pavel se centrează pe misiunea periculoasă pe care şi-o asumă Crina, aflată pe urmele asasinului Thomas, pe care îl suspectează că l-a omorât pe Matei, un prieten bun de-al ei. Cei doi amanţi se adâncesc fiecare într-un joc periculos. Crina este preocupată obsesiv de descifrarea unor coduri secrete care i-ar putea aduce rezolvarea cazului,  în timp ce Thomas cade în capcana iubirii.

Raniţa de soldat de Mihai Hafia Traistă este o poveste spusă parcă la gura sobei. Andrei al lui Frunză poposeşte sub deal, apăsat tot mai mult de greutatea raniţei din spate, dar şi a ploii care nu mai conteneşte. Astfel îşi aminteşte cum a cosit două zile lazul lui Ştefan Pătrovai în schimbul raniţei, un obiect preţios pe care bătrânul îl are din Armata Roşie. După o săptămână, moş Pătrovai se răzgândeşte şi îi cere înapoi raniţa. În prezent, Andrei al lui Frunză îşi continuă drumul şi trecând prin cimitir, descoperă că a fost protagonistul unei întâmplări fabuloase.

În Scurtă întâlnire, Liviu Radu aduce faţă în faţă două personaje aparent opuse: o fetiţă fugită de acasă şi un prădător cu gânduri necurate. Locul? Un supermarket unde bărbatul îşi ocheşte victima, începându-şi jocul malefic, mascat de o inocenţă ludică. Replicile sincere şi naive ale fetei ne fac să tresărim cu groază, aşteptând ca din clipă în clipă să cadă cortina, urmând ca atacatorul să-şi ducă la îndeplinire odiosul plan. Numai că socoteala de-acasă nu se potriveşte mereu cu cea din târg. O poveste curajoasă cu un final greu de anticipat, abordând un subiect căruia puţini scriitori au curajul să îi facă loc în paginile lor.

 http://fanzin.clubsf.ro/2012/10/impresiile-fetei-din-luna/

Despre numărul 2:
: http://fanzin.clubsf.ro/2012/11/impresiile-fetei-din-luna-rs-2/
Despre numărul 3:
http://fanzin.clubsf.ro/2012/12/impresii-rs-3/
Despre numărul 4:
http://fanzin.clubsf.ro/2013/01/impresii-rs-4/
Despre numărul 5:
http://fanzin.clubsf.ro/2013/01/impresii-rs-5/

Incubatorul de condeie 2012 – sau cum am aflat că am câştigat la secţiunea poezie

Am trecut pragul lui 2013 lăsând puţin la naftalină blogul. Am primit de curând un wake-up call de la madam Intuiţie, aşa că m-am reîntors la el cu această postare.

Sfârşitul apocalipticului 2012 mi-a adus poate cel mai frumos cadou dintr-un an de altfel destul de trist pentru mine. M-am apropiat mai mult de visul meu din copilărie, câştigând concursul de debut literar Incubatorul de condeie la secţiunea poezie. Al doilea premiu pe care l-am primit a fost “Best of” şi a constat în 5 cărţi pe care abia aştept să le citesc. Dar cred că cel mai frumos cadou a fost să îmi văd trei dintre poeme în Antologia IDC. :)

 Recunosc că nu mă aşteptam, în ciuda cuvintelor încurajatoare şi laudative pe care le-am primit de-a lungul timpului vizavi de scrierile mele. Dar deh, pesimismul tipic a dat mereu din cap dezaprobator murmurând un: “nu e de ajuns de bine”. În cele din urmă, am primit o frumoasă confirmare a faptului că trebuie să merg mai departe pe drumul scrisului.

Mi-am călcat pe teama de a vorbi în public şi am păşit în faţa unor oameni deosebiţi pe 23 noiembrie, în Energiea Pub. Cred că a fost prima dată când am ţinut în mâini un microfon şi am dat un speech. (sau mă rog, am încercat să dau un speech…) N-o să uit curând uşa care mi s-a deschis fără scârţâieli, cu un sunet melodios, invitându-mă să intru într-o lume la care am aspirat demult.

      Luni, 19 noiembrie, în Mojo Music Club, a avut loc lansarea numărului 8 din Revista de povestiri. Mărturisesc că am participat şi la lansările precedente (nr. 6 şi 7), aşa că am văzut cu ce se mănâncă revista: şi îmi plac al naibii de mult ingredientele. Ele ar fi cam cele ce urmează:

- Voie bună (şi nebună)

- Joculeţe cât cuprinde

- Originalitate

- Dans

- Muzică

- Multe, multe poveşti care mai de care mai sărite de pe fix.

    Dacă de Halloween m-am lăsat pictată pe mâini, de data asta am stat cuminte cu gaşca, fericită să mă văd şi eu în revistă cu o povestioară. În premieră am abordat umorul (negru), lăsând melancoliile de o parte.

Iată cum a sunat anunţul evenimentului:

“De-a ce ne jucăm:

Învârtit de casete cu? Creioane, normal!

Pictură pe viniluri în mișcare

Lansare de pălării rotitoare

Joc cu timpul, înainte și înapoi, comprimat și dilatat

Învârtire doi câte doi, Rednex style

Și mai vedeți voi la fața locului!

La desert, cântă Sophisticated Lemons!”

      Au vorbit mămica şi tăticii revistei, ţinând fiecare câte un speech energizant. Printre zâmbete, s-au strecurat şi câteva momente triste, în care privirile ne-au alunecat pe editorialul unde am aflat că numărul 8 este dedicat unei fete care a ales să nu mai trăiască, doborâtă de sentimentul că orice ar fi făcut, nu putea fi fericită cu ea însăşi. M-am regăsit într-o oarecare măsură cu ea, dar am realizat, fiind printre atâţia oameni muncitori şi entuziaşti, că iubesc viaţa, aşa cum e ea, cu nuanţe de roz, dar şi de violet.

       Dar să nu mai zăbovesc asupra aspectelor mov ale vieţii (mai puţin movul Motanov-ului, el e vesel) şi să spun că atmosfera m-a readus încă o dată pe tărâmul copilăriei, când aveam casetofon şi casete pe care scriam cu creionul.

      Ce pot să spun mai mult de atât, decât că m-am simţit sofisticat de bine şi mai vreau :)

Un roman care te bântuie...

Zilele astea am terminat de lecturat “…şi la sfârşit a mai rămas coşmarul” de Oliviu Crâznic – un roman gotic care îţi dă coşmaruri. O spun în cel mai bun sens al cuvântului. Da, se poate vorbi de o conotaţie pozitivă a coşmarului în contextul de faţă, dacă ne raportăm la intensitatea dramatică a trăirilor pe care cartea le naşte în cititor. Un fenomen similar se întâmplă cu filmele horror. Suntem atraşi magnetic de ele (noi ăstia, mai “creepy”) pentru că ne place să tresărim, să ne speriem, să simţim fiorii suspansului ce anticipează momentul în care criminalul se iveşte cu un fierăstrău din spatele uşii. Cu cât senzaţiile sunt mai tari, cu atât efectul scontat de roman/film este mai puternic.

Recunosc că nu am mai citit demult un roman care al cărui gust să îmi rămână atât de profund îmbibat în cutele sufletului. E un gust amar ce-i drept, dar e o amăreală dulceagă şi îmbietoare, care te poartă într-o irezistibilă călătorie pe tărâmuri întunecate.

Păşind pe urmele protagonistului, nobilul Arthur Seragenes, am pătruns treptat într-un univers pe cât de sumbru, pe atât de fascinant, unde moartea pândeşte în fiecare colţ şi demonii trăiesc atât în lumi lipsite de lumină, cât şi în oameni.

 Castelul Ultimelor Turnuri este scena pe care se joacă un spectacol grotesc al crimei şi unde se întâlnesc mai multe personaje misterioase. Rolul lor se dezvăluie subtil din spatele intrigilor ţesute inteligent de-a lungul romanului. Arthur însuşi ascunde un secret trist. Când este invitat la nunta marchizei Josephine de Lauras, el găseşte un bun prilej de a fugi de fantomele trecutului. Vicontele de Vincennes este prietenul din copilărie al lui Arthur, un vânător renumit şi un logician abil. Este singurul în care Arthur are încredere, chiar şi atunci când se dezlănţuie haosul. Max Schwartz, viitorul soţ al marchizei, trezeşte încă de la început suspiciuni tocmai prin lipsa lui de trăsături evidente. Reţinut şi tăcut, bărbatul nu încetează nicio clipă a fi pe lista suspecţilor. Ducele de Chalais, stăpânitor al ţinutului, se remarcă prin cruzime şi aroganţă, nelăsând să-i scape niciun prilej de a-şi arăta curajul şi puterea. Baronul german von Walter aduce cu sine relatări înfiorătoare despre creaturi însetate de sânge şi moarte. Una dintre cele mai impunătoare figuri, inchizitorul Albert de Guy luptă cu îndârjire împotriva răului alături de şeful poliţiei Valois Lacross. Pentru cei doi, fiecare oaspete este un potenţial asociat al diavolului. Zelul lui de Guy îl aruncă, încetul cu încetul, la graniţa dintre raţiune şi nebunie. Huguet de Castlenove a renunţat la hainele preoţiei, devenind un spadasin de temut, care se face vinovat de câteva crime şi posibil o amantă enigmatică. Contesa Giulianna Sellini are un farmec aproape malefic, reuşind să atragă în mrejele seducţiei orice bărbat (mai puţin pe Arthur). Despre ea circulă zvonuri înnegurate, ce se învârt în jurul practicilor erotice oculte şi a magiei negre. Fiica lui Lacrosse, frumoasa Adrianna, se distinge prin inocenţă şi naivitate. Totuşi, într-o oarecare măsură, nici ea nu este absolvită de vină.

Pe tabla de şah a destinului, fiecare personaj este atât pion, cât şi rege. Albul şi negrul desemnează adesea aceeaşi culoare. Spre final, nimeni nu mai poate spune cu siguranţă dacă binele a existat vreodată sau a fost doar o umbră mergând în urma răului.

Dacă sfârşiţi romanul, nu vă opriţi la pagina 294, continuaţi cu şi-mai-înnegurata post-faţă, unde autorul ne face cunoscute motivele pentru care a scris romanul, dar şi informaţii bogate referitoare la sursele de inspiraţie ce stau la baza acestuia. Veţi avea ocazia să aflaţi mult mai multe despre strigoi, vampirism, nelapsi, nosephoros, decorporalizare, pentagrame, sirene, posedări şi… legendele transilvănene.

Lectură terfiantă!

            

Nuvela mea Giulgiul de nisip (first part) în Revista de suspans nr. 2

Prima parte a nuvelei mele “Giulgiul de nisip”a apărut în numărul 2 al Revistei de suspanshttp://revistadesuspans.ro/

Este o poveste de suflet pentru mine, pentru că a fost scrisă în miezul unui eveniment trist din viaţa mea. Dacă stau să mă gândesc, majoritatea marilor scriitori şi poeţi au creat bulgări de lumină din întuneric. Nostalgia şi melancolia au stat mereu deasupra lor ca nişte îngeri ai morţii. Frumuseţea prăpastiei constă în perspectiva minunată pe care ţi-o dă asupra lumii de la capătul ei.

ATELIER IDC 27 octombrie

         Al doilea atelier la care am participat în cadrul concursului Incubatorul de condeie s-a soldat cu voie bună, dezbateri filosofice şi evident, cu multe poezii.

         Deşi am experienţa unui workshop, pot spune că aici am trăit altceva. Poate că e de vină atmosfera intimă din Orient Express Bar Bistro, cafeaua, sau exerciţiile ingenioase propuse de poetul Răzvan Tupa care ne-au făcut realmente mintea să danseze.

          Pentru început, am avut de conceput un poem de două strofe de patru versuri, inspirat din lucrurile care ne-au atras atenţia  în drumul spre atelier. Provocarea s-a continuat cu intercalarea a două strofe de trei versuri în care ne-am referit la ce am visat. Şi cum avusesem o frumuseţe de coşmar, l-am imortalizat pe foaie alături de imaginea unui cal sur şi a unor bătrânei. Drăguţ, nu?

          Mai departe, am numit fiecare o emoţie pe care ne-o stârneşte poezia: tristeţe, bucurie, revelaţie, meditaţie, vină etc şi am ales din poezia celorlalţi o imagine/un vers care ne-a plăcut.   După ce am extras fiecare un bileţel cu o emoţie, am alcătuit un poem cu aceste ingrediente.  Şi ne-am pus pe ghicit. Tristeţea, bucuria şi nostalgia nu au rămas ascunse în spatele cuvintelor, s-au lăsat uşor descoperite. Mai încăpăţânate au fost stupoarea (care s-a hotărât să vină la mine), vina, dependenţa sau  tulburarea.

         Pentru ultimul exerciţiu, am ales data de 15 ianuarie 2012 şi ne-am pus pe scris despre ce făceam noi în toiul protestelor din Piaţa Revoluţiei. A ieşit o nebunie minunată de versuri, care de mai care mai iscusite.

         Am întâlnit oameni deosebiţi care m-au făcut să privesc la poezie cu ochi şi mai mari, colorându-mi irişii cu esenţa ei alunecoasă.

Prima mea povestire apărută în Revista de suspans (nr. 1, oct. 2012)

A apărut prima mea povestire în Revista de suspans! http://revistadesuspans.ro/proza/secretul-domnului-wally/

    

 Secretul domnului Wally

            Îi zărea şi acum trupul moale, străbătut de un ultim fior al groazei. Era atât de tânără şi părea că zâmbeşte când degetele lui groase i s-au înfăşurat pe gât. S-a stins repede, ca un fluture. Nu-şi închipuise că cineva poate muri atât de uşor, de natural. Acum era enervant de tăcută. Tăcerea ei voluptoasă răsuna din cufărul ascuns în pod; vibra în oasele lui.

            Se aşeză pe sofaua vişinie. Mâinile îi tremurau. Îl aşteptau mâine la muncă. I-ar fi fost imposibil să ţină evidenţa sumelor în condiţiile astea. Un contabil lucrează cu responsabilitate şi siguranţă – aşa i s-a spus şi aşa făcuse de şase ani de când era angajat la S.M. Accounting.     Şase ani în care domnişoara Silvia abia dacă schimbase cu el câteva cuvinte. Şi de ce ar fi fost altfel? Ea era frumoasă, cu părul blond prins într-o coadă împletită şi buzele roşii dezvăluind doi dinţi seducători. Trecea pe lângă el cu nonşalanţă, ca şi cum ar fi vrut să îi demonstreze că este o creatură divină din visele lui. Ştia când se apropie de biroul lui – pantofii ei scârţâiau. Uneori se apleca să arunce o hârtie mototolită în coşul lui şi bluza transparentă îi dezvelea sânii. O făcea intenţionat, ca să-şi bată joc de el. Cu ceilalţi era obişnuit, devenise gluma lor preferată.    Râdeau de el pentru că era chel şi bondoc şi nu participa la întâlnirile lor lipsite de haz. Prefera să se relaxeze citind o carte sau rezolvând integrame în intimitatea propriei locuinţe. Oamenii îl plictiseau, cu zâmbetele lor decupate dintr-o fericire artificială. Ce prostie! Cum să pretinzi că eşti împlinit? Fericirea nu este decât o iluzie, un banc spus celor creduli. Realitatea l-a învăţat de mic o lecţie importantă: nu-ţi face speranţe, altfel vei întâmpina numai dezamăgiri. La şcoală fetele chicoteau de fiecare dată când le întreba ceva. Poreclele se ţinuseră scai după el în anii studenţiei. Putea să îndure orice aluzie răutăcioasă din partea bărbaţilor care fumau ţigări scumpe şi a femeilor cu unghii false. Numai ea îl stingherea, cu mersul ei unduitor, de panteră. Parcă dansa.

– Draga mea Silvia…

Se auziră trei bătăi în uşă. Domnul Wally tresări, scuturat de un sentiment lugubru. Stătea în continuare nemişcat, strângând la piept o greutate nevăzută.

Nu pot să-i las înăuntru. Vor şti, cu siguranţă vor şti. Întotdeauna mă bănuiesc pe mine. “Domnule Wally, iar aţi greşit o cifră. Domnule Wally, v-am zis să fiţi mai atent. Noroc că sunteţi un angajat vechi, altfel vă dădeam afară.” Nu, nu deschid.

Din nou, trei bătăi se insinuară în liniştea sufrageriei.

Dacă au aflat? Poate că cineva m-a văzut intrând. Am să mă comport normal, civilizat. În fond, am fost mereu un om cinstit, n-am greşit nimănui. Ceilalţi au fost nedrepţi cu mine.      M-au umilit, m-au ignorat. Nu merita să fiu atât de politicos. Da, nu vor şti că îi mint… Nu se aşteaptă de la mine.

Domnul Wally se îndreptă cu paşi fantomatici spre uşă. Apăsă clanţa. Inima îl ardea. În prag se ivi un băieţel cu pistrui şi ochelari uriaşi. Era Alfie Ipkins, progenitura vecinei de alături. Îl tortura mereu cu jocurile lui machiavelice, punându-i piedică sau strigând lucruri jignitoare în urma lui. Nu rispostase niciodată. În unele seri, în drum spre casă, îşi imagina că se transformă într-o bărcuţă de hârtie care pluteşte de-a lungul unui râu.

Ce vrea? A venit să îmi arate că e mai puternic?

– Bună ziua. Mă numesc Alfie.

– Ştiu cine eşti, murmură domnul Wally şi un strop de sudoare i se prelinse pe obrazul alb.

 – Mi-am uitat cheia şi nu e nimeni la mine acasă.

 – Nu e treaba mea. Te rog, pleacă, sunt bolnav.

Alfie se încruntă şi ochii lui se micşorară caraghios.

Seamănă cu un pui de cârtiţă. De ce nu ne naştem adulţi? Ne-am scuti unii pe alţii de plăcerea malefică de a-i submina pe cei slabi. Se ştie, copiii sunt răi prin natura lor. Sunt cruzi.

 – Dar n-am unde să mă duc. Doamna Smith e plecată la munte şi gemenii sunt ocupaţi cu reparatul.

 – Şi ce-mi spui mie toate astea?

Privirea băieţelului îi dădu târcoale ca un călău, sădind în el un soi de vină enervantă. Alfie începu să plângă, iar domnul Wally ştia că este victima unui spectacol pus în scenă de un copil diabolic. Dacă n-ar fi fost atât de slab, de lipsit de coloană vertebrală…

– Bine, bine… Când se întorc părinţii tăi?

– Fix peste trei ore, se însenină Alfie.

            – Poţi să stai aici până atunci, dar să nu te mişti din loc. Altfel îmi revoc invitaţia.

            – Am să fiu foarte cuminte. Nici n-o să vă daţi seama că sunt aici.

            L-am lăsat să intre. Mă minte în faţă. O să vrea să scormonească peste tot. Trebuie să am grijă… Cât de greu poate să fie? E doar un copil, nu are nici jumătate din forţa mea. Oare el o aude cum suspină de sus, din întuneric?

            Domnul Wally traversă camera, croindu-şi drum spre lampa de veghe primită în dar de la străbunicul lui cu mult timp în urmă. Când îşi pierdea nădejdea, flacăra din interiorul lămpii îl liniştea, oferindu-i o plăcută senzaţie de uitare. Inspiră adânc aerul stătut ce răzbătea din încăperea de alături. Era locul în care îşi petrecuse anii studenţiei, printre cărţi de economie şi fotografii cu actori din filmele vechi. Pe atunci coresponda cu un funcţionar de la o bancă din Anglia – un interesant schimb de idei pe marginea fluctuaţiilor la bursă şi al politicii interne din ţările europene. Nu găsise niciodată rostul pălăvrăgelilor pe teme mondene. Lucrurile abstracte sunt o abatere de la legile realităţii, îşi spunea. Avem nevoie de idei concrete, nu de fantezii inutile. Totuşi, în unele seri, lacul din vecinătatea casei trezea în el o nostalgie neînţeleasă.

Şi-ar fi dorit să dispară în lumina flăcării roşiatice, dar silueta prăstăvălită pe canapea îi amintea în permanenţă de pericolul care îi pândea secretul. Trebuia să-i distragă atenţia acelei făpturi viclene cu pistrui. Dar cum s-o facă fără ca intrusul să-i demaşte prefăcătoria? Se înapoie în mijlocul sufrageriei care acum îi dădea impresia că îl înghite în pântecul ei umbros.

Alfie îşi făcea de lucru cu un creion, mâzgălind spătarul unui scaun. Observă consternat cum copilul continua să deseneze un cal cu trei picioare, deşi îl văzuse apropiindu-se.

– Ce f-faci aici? se bâlbâi domnul Wally.

– O pictură.

L-ar fi strivit ca pe o insectă, dar îşi consumase deja toată energia.

– N-ai voie să-mi strici obiectele!

            – Nu ştiam de regula asta. Îmi pare rău, rânji Alfie şi se ghemui pe canapea, lăsându-şi un braţ să atârne deasupra covorului proaspăt măturat.

– Am biscuiţi şi ceai.

– Nu-mi plac biscuiţii. N-aveţi şi altceva?

Mă crede servitorul lui? Aşa m-au tratat mereu, ca pe o slugă. A fost o vreme când eram liber… liber să mă plimb printre oameni fără să mă tem că într-o zi voi deveni cuierul de care îşi agaţă vieţile boeme. Oare aşa se sfârşeşte totul?... În singurătate?

– Mai am două mere.

            – Merele îmi plac. Tata îmi aduce mereu câte un sac plin de mere roşii de la ţară. Câteodată vine şi cu pere, gutui, struguri şi cireşe. Îmi plac şi strugurii, doar cei albi. Din gutui face mama compot, altfel nu le pot mânca, sunt amare. Dumneavoastră mâncaţi de trei ori pe zi? Pe mine aşa mă obligă. Uneori le spun că am terminat masa, dar de fapt eu arunc mâncarea. Mama se pricepe la prăjituri şi…

Îl agasa acel copil care desena cai şi vorbea neîncetat. Se uită la ceasul cu pendulă încercuit de câteva tablouri de epocă. Pe cadranul prăfuit, cifrele păreau că se preling într-un melancolic vals al timpului. Nu se scurseseră decât zece minute. Încă cincizeci trebuiau să umple tăcerea orei patru după-amiaza. Apoi avea să se cufunde în fotoliul lui preferat, şi să citească ziarul de duminică, după cum îi era obiceiul. Era un om al tabieturilor. Dar oare ea va fi de acord? Îi simţea pe şira spinării răsuflarea întretăiată. Braţele ei răsăreau din întuneric, ademenindu-l.

Închise ochii. O vedea clar. Părul îi alinta umerii goi, alunecându-i dezordonat pe spate. Biciuia podeaua cu pantofii din piele de crocodil. Ceva se schimbase în fiinţa ei mândră. În ziua aceea, a surprins-o pentru prima dată plângând. Se uita pierdută la o agrafă de pe birou şi fredona. Abia o mai recunoştea. Până şi chipul ei arăta altfel, de parcă ar fi fost turnat în ceară. Silvia nu mai era femeia care izbucnea în râs în faţa lui când se întâmpla să se cocoşeze după vreun pix rătăcit sub birou. A realizat că în el s-a născut o bucurie perfidă. Ea suferea. Stătea lângă el neputincioasă, ca un câine părăsit. Două dâre negre de rimel îi brăzdau obrajii, făcând-o să semene cu o cocotă ieftină.

Neaşteptat, Silvia i s-a adresat cu o voce stranie. Ecoul rugăminţii ei îl urmărea şi acum: “Pot să vă spun ceva?” Nu visase. Cu el vorbise. Domnul Wally triumfa. De data asta ea îi cerea o favoare. I s-a confesat ore în şir, în timp ce mâinile lui aspre se izbeau de taste cu o viteză uluitoare. A aflat că trăise o spumoasă poveste de iubire cu directorul companiei, un bărbat însurat. Aventura durase trei luni şi se sfârşise în ziua precedentă cu un “adio” rătăcit între două ţigări scumpe. Încercase să îşi ia viaţa, dar telefonul unei vechi prietene îi curmase intenţia. Cu orgoliul rănit, tocmai îl avertizase pe fostul amant că va expune secretul lor. Într-un final, Silvia a fost chemată în biroul domnului Rogers, pentru care contabilii chelioşi erau nişte vietăţi fără personalitate, închise într-un labirint de cifre. Când a ieşit, era pe jumătate din cea care intrase. Feminitatea îi dispăruse sub o crispare lugubră.

 În seara acelei zile ciudate de vineri, s-a oferit să o conducă acasă şi ea a acceptat.          O ascultase tăcut, bălmăjind câte un sfat prins din zbor de la femeile cu unghii false. Ea îl lua de braţ şi surâdea în gol. Bucuria vinovată de la început s-a transformat în milă pentru femeia înşelată, apoi într-un fior care-i inunda pieptul, spulberându-i ideile înainte ca acestea să ia forma cuvintelor. Pielea ei era caldă, în ciuda ploii care se iscase. În sfârşit era a lui. Din toţi îl alesese pe el.

Ajunşi în faţa unui gang slab luminat, l-a sărutat pe obraz şi buzele ei i s-au topit în carne. “Veţi fi bine?” o întrebase. Silvia i-a spus că e un om bun şi ar fi drăguţ să îl revadă într-o zi. Domnul Wally nu-şi amintea să fi fost vreodată mai fericit. Alături de Silvia jucase rolul unui bărbat înalt şi atrăgător, dar după ce ea s-a evaporat în noapte, a constatat că redevenise un mănunchi de grăsime şi oase. A doua zi a aşteptat în zadar ca ea să-şi facă apariţia pe scaunul rotativ, picior peste picior, cu genunchii întorşi spre el.

Au urmat trei luni febrile în care absenţa ei l-a măcinat. A răscolit tot oraşul, în speranţa că îi va auzi tocurile înţepând asfaltul. Târziu, într-un anotimp incert, a întâlnit-o pe o bancă. Era brunetă şi purta o haină de blană care îi ajungea până în dreptul pulpelor. Fuma cu gesturi de actriţă. Şi-a adunat cu greu curajul şi s-a aşezat lângă femeia care îi juca viaţa pe degete.           Ea l-a privit surprinsă. Pe sprâncenele ei frumos arcuite ei a citit un dezgust camuflat.

 – Domnule Wally, nu v-am mai văzut demult. Ce mai faceţi? l-a întrebat umblând în geantă.

  Nu mai era tristă.

 – Nimic nou… Dvs. cum sunteţi?

 I-a răspuns în câteva cuvinte că şi-a găsit un job de stewardesă la o companie aeriană mediocră şi s-a măritat cu un agent de vânzări.

Silvia nu-i mai aparţinea. O ştia foarte bine, dar dorinţa de a poseda acea fiinţă arogantă i se cuibărise în minte ca un şarpe veninos. A invitat-o la o cafea, dar ea a râs. Pur şi simplu. Un râs sănătos de soţie. Apoi şi-a stins ţigara de spătarul băncii. O adiere a împrăştiat scrumul pe creştetul lui chel şi l-a purtat mai departe în văzduh. Nu era nimeni în jur. Se lăsase deja întunericul. Ar fi putut îndura orice umilinţă, numai râsul ei nu. O forţă stranie i-a săgetat braţele şi într-o clipă, gâtul ei lung s-a frânt în mâinile lui. Silvia a tăcut, rezemându-se de umărul lui cu un ultim gest de mulţumire pentru amabilitatea pe care o arătase cândva faţă de ea. Atunci şi-a dat seama că o iubea şi trebuia să fie din nou a lui. Pentru totdeauna.

– Hei, eu cu cine vorbesc?

Alfie se postase în faţa lui şi îi studia curios suprafaţa netedă a ţestei.

– De ce v-a căzut părul?

Domnul Wally deschise ochii şi degetele lui zvâcniră, ca şi când ar fi strâns ceva.

– Îţi aduc merele.

În hol îl întâmpină un miros putred. Nu ştia de unde vine, mai ales că aerisise şi curăţase fiecare colţ al casei. Inspectă camerele din imediata apropiere, dar nu descoperi nimic suspicios, în afara unui trandafir uscat. El nu cumpăra flori. Nu-l impresiona parfumul lor şi nu le pricepea rostul. Coşul cu fructe era gol.

Puteam să jur că mai erau două mere aici…

Se înapoie în sufragerie. Îl găsi pe Alfie urcat pe prima treaptă a scărilor în spirală, care duceau spre pod. În ochii pitiţi după lentilele caraghioase, remarcă o expresie sticloasă.

– Ştiu secretul.

Copilul privea prin el, dar cuvintele îi erau destinate lui. Îl învălui o ameţeală toropitoare, ca într-un coşmar de care nu te poţi desprinde, oricât ai vrea. Îşi căută înnebunit echilibrul, agăţându-se de o statuie care înfăţişa o frumoasă odaliscă. Femeia din bronz îi surâse nostalgic, ca un înger al morţii.

– Ce secret?

– Ştiţi dumneavoastră…cel care stă sus.

– Cum ţi-ai dat seama?  

Pereţii se înmuiau, ameninţând să se reverse peste el şi să-l înece.

– Aşa. Mama zice că sunt un copil precoce.

Imposibil! Nu era nici ţipenie de om când am adus-o… am verificat de două ori.

– Şi ce ai de gând să faci? O să spui cuiva?

Alfie ridică din umeri şi se urcă pe balustradă, dându-şi drumul în jos.

– Te rog, spune-mi ce-ai să faci!

– Depinde. Dacă mă lăsaţi să vă desenez pereţii batem palma.

Sunt un tâmpit dacă îmi închipui că pramatia asta îmi va pătra secretul în schimbul unui favor infantil. Trebuie să fiu tare, să nu-mi arăt slăbiciunea.

– Bine, bine, dar promiţi că nu vei vorbi nimănui despre asta?

Era slab. Mult prea slab.

– Mă jur.

Se întinse neputincios pe fotoliul preferat, în timp ce micul şantajist trasa cu un creion o linie infinită de-a lungul pereţilor. Avea la dispoziţie zece culori diferite. În câteva minute, sacrilegiul rupestru acoperise aripa stângă a camerei de figurine semănând de departe cu oameni şi animale. Alfie se umpluse de var, dar îşi continua capodopera, trăgând cu ochiul din când în când la bărbatul livid din cealaltă parte a sufrageriei. Când termina un desen, rânjea cu superioritatea jucătorului care se ştie în avantaj. Îi lipseau doi dinţi din faţă, ceea ce pentru domnul Wally constituia o adevărată anomalie. Ba mai mult, i se părea că acel gol creşte tot mai mult, ca un voal de întunecime, înaintând pe scări, tot mai sus…

– Gata, m-am plictisit. Vreau să mă joc altceva.

– Ce să te joci? Mi-ai promis…

 – Am promis acum o oră. M-am răzgândit.

Ceasul cu pendulă anunţă ora cinci. Domnul Wally îşi lăsă capul să alunece pe spetează. Dintr-un colţ al camerei, un obiect abia conturat îl ademenea. Era un bibelou de marmură –singurul lucru pe care îl câştigase vreodată, la o tombolă organizată de S.M. Accounting. Cântărea aproape două kilograme şi era la fel de inutil ca un băţ de chibrit ars. Nu înţelegea nici el prin ce minune îl păstrase. O parte din el, care nu era alcătuită din carne, se desprinse de trupul lui greoi şi pluti către bibeloul de marmură. Îl strânse cu putere, vrând parcă să-l frângă într-o mie de cioburi, şi îl purtă până în dreptul lui Alfie. O lovitură ar fi fost de ajuns...

Îi reveni o amintire pe care şi-o suprimase demult. Când era mic, în apropierea casei lui locuia un copil ciudat. I se spunea “Lăcustă” pentru că îi plăcea să colecţioneze insecte pe care le ţintuia de vii cu un ac. Într-o zi, Lăcustă a prins o gărgăriţă şi l-a chemat să îl vadă cum o agaţă în insectarul lui preţios. Întreg ritualul l-a îngrozit atât de mult, încât o săptămână nu a mai ieşit afară. Nu-şi putea scoate din minte fiinţa neajutorată care se zbătea să scape şi momentul când aripile ei mici au tresărit pentru ultima dată.

Alfie era o creatură fragilă. Nu merita să sufere o astfel de soartă, însă nu îl putea cruţa. Dacă o făcea, ea nu l-ar fi iertat.

 – Desigur, vom juca altceva, chiar mai interesant. Dar mai întâi ia spune-mi, Alfie, ce ştii mai precis despre secretul meu?

Băieţelul îşi scoase ochelarii şi se frecă la ochi, somnoros.

 – Care secret?

Bărbatul făcu doi paşi în direcţia lui Alfie. Bibeloul pe care îl ţinea în palma dreaptă începu să tremure.

 – Cel de sus…

 – Păi toată lumea are un secret în pod, râse Alfie. Vărul meu a furat o elice şi a ascuns-o în podul casei. Acolo nu caută nimeni pentru că sunt doar vechituri.

Groaza care pusese stăpânire pe domnul Wally îşi slăbi dintr-o dată strânsoarea. Nu se mai afla la răscrucea unor decizii dificile.

Poate că ne naştem inocenţi şi neştiutori.

– Ce mă joc acum? întrebă Alfie morocănos.

– Ce vrei tu, dragul meu. Numai puţin.

 Cotrobăi în debara şi reveni cu o cutie.

 – Aici sunt jucăriile copilăriei mele. Ai trenuleţe, maşinuţe, roboţi, remi…

 – Nu-mi plac. O să mă duc afară.

De îndată ce avu prilejul, Alfie o zbughi pe uşă. Îl auzi de departe:

 –  Pot ză zbooor!

Pericolul se risipise. Era din nou singur în casa umbroasă. Îşi târî paşii spre bucătărie ca să-şi prepare un ceai cu mirodenii. În fiecare după-masă obişnuia să bea ceai cu mirodenii şi citea ziarul.           

În locul miasmei de dinainte, pe hol adulmecă un minunat parfum de levănţică.               O melodie diafană răsuna în surdină. Se gândi să verifice zăvorul. Pesemne îl uitase deschis şi copilul se strecurase iar înăuntru. Se simţea tot mai uşor, ca şi când s-ar fi dematerializat. Treptat, în el se năşteau amintiri noi, dintr-o altă viaţă. Pe pereţi dansau umbre pe care avea impresia că le cunoaşte, că le mai întâlnise undeva.

Ajuns înapoi în camera de zi, zări silueta unei femei aşezate pe canapeaua vişinie. Când se apropie mai mult, o recunoscu pe Silvia. Era la fel cum o ştia, ba chiar mai frumoasă. Purta un capod alb şi o pereche de papuci îmblăniţi. De cum îl observă, se ridică veselă:

– Wallace, te-am aşteptat. Unde ai fost?

Silvia îl trase de braţ îmbietor. Avea pielea caldă.

 – Dar tu… cum…

 – Şşt! Nu mai spune nimic. Iartă-mă că m-am purtat atât de prosteşte, dar aşa suntem noi, femeile… Nu te teme, vino.

Domnul Wally îşi rezemă tâmpla de pieptul trandafiriu al Silviei. Nu îi desluşea bătăile, dar ştia că inima ei e acolo şi tresare doar pentru el.

– De ce nu m-ai iubit?

Propria lui voce îi suna straniu, ca dintr-un alt timp.

– Erai scund, chelios şi puţin enervant, chicoti ea.

– Dar acum mă iubeşti, nu-i aşa?

 – Da, Wallace. Acum sunt numai a ta.

Acordurile stinse ale melodiei încetară, dar parfumul încă îi mai gâdila nările. Unghiile ei îi mângâiau obrazul, în timp ce un somn toropitor îl trăgea în străfundurile sale.

De dimineaţă, domnul Ipkins forţă uşa de la casa de alături. Fiul lui auzise o bufnitură şi un zgomot puternic, ca atunci când cade un obiect greu. Domnul Wallace Evans nu răspundea, în ciuda insistenţelor mai multor vecini binevoitori. În cele din urmă, uşa se izbi de perete şi martorii văzură îngroziţi un tablou sumbru: cadavrul unei femei îmbrăţişa un bărbat cu figura palidă. Degetele ei scheletice i se înfăşuraseră în jurul gâtului. Lângă cei doi, pe o măsuţă, două mere roşii luceau în lumina soarelui.