Elefantul cu portocale

În spațiul dintre gândurile tale s-a strecurat un elefant

e puțin bizar și deloc explicabil

de-a dreptul abominabil

îţi ocupă liniştea într-un fel care mă irită

face acrobaţii cu o portocală

o cabală.

Îmi ghiceşte trecutul într-o damă de pică

de unde ştie atâtea despre mine

e un elefant mic, dar le zice bine.

Dacă ţi-l imaginezi devine real

de-asta ţi-e frică, n-ai unde să-l ţii

ai putea să-l scrii

zic eu. da, spui tu, bună idee

şi începi să scrii un poem despre un elefant

care jonglează cu portocale

şi face cabale.

Acum ne uităm amândoi la el

cum se zbenguie pe hârtie

frumoasă nebunie!

Piesă pentru frate şi soră – „Este o casă mică. Şi trăim în ea dintotdeauna.”

Sâmbătă am fost să văd „Piesă pentru frate şi soră” la TNB. Voiam demult să parcurg această poveste, ca şi când m-aş plimba pe duşumeaua prăfuită a unui pod părăsit, lovind din când în când cu vârful piciorului câte o jucărie stricată.

Pentru cei care nu cunosc universul teatral al regizoarei Iris Spiridon, vi-l voi descrie în câteva cuvinte: păpuşi uitate într-un colţ al camerei, o moarte plictisită de ea însăşi, care se insinuează subtil în oameni-fantomă (sau fantome-oameni), iubiri interzise, iubiri bolnave, clar-obscur, acorduri nostalgice de cutie muzicală, trecutul care se adăposteşte în pântecul lăsat la prezentului şi dialoguri întretăiate de sentimente tulburătoare. 

„Piesă pentru frate şi soră” are la bază opera autobiografică a lui Tennessee Williams The Two Character Play, cunoscută şi sub titlul Out Cry. Williams a lucrat la ea de-a lungul a zece ani. Nici nu s-ar fi putut naşte altfel, pentru că ea a mers în paralel cu existenţa învolburată a autorului. Dramaturgul american a cunoscut tristeţea în cele mai negre adâncimi ale sale. Sora lui, Rose, s-a aruncat destul de devreme în braţele nebuniei. Boala ei l-a marcat pe fratele care   s-a simţit mereu dator să-i ofere cea mai atentă îngrijire. „Voi nu o cunoaşteţi pe Rose şi nu o veţi putea cunoaşte decât prin intermediul operei mele. De aceea o voi aşeza pentru voi în raftul de cărţi, sau pe scena teatrului”, a declarat cândva Tennessee Williams.

Amintind întrucâtva de „Aşteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett, drama îi are ca protagonişti pe Felice (Istvan Teglas) şi Clare (Ioana Mărcoiu), frate şi soră, actori într-o sală fără spectatori. După ce trupa lor a plecat (asta dacă a existat vreodată), cei doi îşi propun să pună în scenă un spectacol, însă unica lor recuzită este imaginaţia. Refuzul realităţii îi aruncă într-un absurd sinistru, în care se amestecă deopotrivă frânturi de fericire perimată, disperare, speranţe iluzorii şi un dispreţ străveziu, prin care poţi distinge dragostea de la început.

Într-un alt plan, pe o altă ramificaţie a delirului, Felice şi Clare se regăsesc prizonieri în propria casă pe care le e teamă să o părăsească – un tărâm claustrant al coşmarurilor eterne: „Este o casă mică. Şi trăim în ea dintotdeauna.” Frica pândeşte din umbră, din camera unde nu se mai face niciodată ziuă. Acolo s-a petrecut cândva o tragedie în urma căreia părinţii lor au pierit. Şi totuşi, vocea tatălui încă mai răsună din pereţi. Copiii bătrâni spânzură de clipa când au încetat să mai creadă în ei înşişi. Însingurarea lor muşcă din carnea lucidităţii, sfărâmând oasele care se ascund sub învelişul ei fragil. În timpul care parcă li se prelinge printre degete, singura constantă este haosul: „Apoi a fost lumină, apoi întuneric, apoi iar lumină...”

Relaţia frate-soră este viciată, miroase a aer stătut, se topeşte într-o voluptate a dezastrului. Felice şi Clare au nevoie unul de celălalt, ca nu cumva să existe în lumea de dincolo de uşă, unde îi amenință pericolul conștientizării. Se iubesc şi se urăsc în aceeaşi măsură în care sunt fraţi şi amanţi. Tot ce fac, spun şi gândesc despre spectacolul-invizibil poartă amprenta artificialului: „Haideţi să ne prefacem!” strigă fratele, cu un zâmbet pictat lugubru pe buze. Simbioza dintre ei generează o atmosferă de clădire abandonată, aflată în ruine. Deşi uneori pare „cel normal”, Felice nu face decât să-şi sprijine psihozele de umerii surorii sale, dintr-un egoism dezumanizant. Naivitatea ei maladivă îi serveşte drept pernă de căpătâi, confirmându-i că se află într-o colivie din care nu mai poate scăpa. Amândoi sunt condamnaţi la o tristă dezintergrare a sinelui.

 

Istvan Teglas îşi îmbrăţişează personajul atât de strâns, încât îi aude îndeaproape bătăile inimii. Abia intră pe scenă, că ochii i se umezesc de lacrimi. Îi simţi apăsarea a o mie de vieţi netrăite şi încă o mie la care visează în zadar. Felice este nervos şi dedat unui sarcasm istovit, cu nuanțe filosofice. Ioana Mărcoiu reuşeşte un joc febril, ilustrând periplul tragic al lui Clare prin hăţişurile nebuniei. Este când euforică, privind cu pupilele mari la un miraj din depărtări, când speriată şi labilă, asemenea unui animal hăituit.  

Scenografia semnată de Cristina Milea este de-a dreptul genială, sporind farmecul înnegurat al piesei. Machetele stil pop-up 3D le oferă actorilor prilejul să-şi schimbe singuri decorul, călătorind în timp, trecând dintr-o amintire într-alta. Luminile se sting şi locuinţa se preface în malul mării şi scoicile presărate pe nisip. Altă dată, din beznă se ivește un lan de floarea-soarelui. Universul lor de hârtie pare să se spulbere în orice moment. În miezul casei se împletesc imagini ce-ţi dau fiori: abur, fum, plase de păienjen, fotografii vechi şi fluturi morţi. Veşmintele celor doi poartă cu sine ecoul mucegăit al epocii elisabetane, ilustrând inutilitatea dorinţei lor de a reveni pe scena (vieţii).

„Piesă pentru frate şi soră” este mai mult decât o piesă dramatică splendid construită. Este un urlet în tăcerea nopţii, este zgomotul asurzitor al unui zid care se prăbuşeşte peste oamenii dinăuntru. 

Sursă fotografii din piesă Senso Tv  

Poem: Ceasul şi fata care aşteaptă

Pe plajă e plin de ceasuri

răsar din nisip cu feţe curioase

veşnic întoarse spre locul unde apune soarele.

Iau unul, îl scutur de scoici şi-l pun la ureche:

tic tac? întreb

Ceasul îmi răspunde cu o voce tulbure:

Mă bucur că eşti aici, eu sunt băiatul-sirenă,

locuiesc în adâncul mării

de când aşteptam o fată ca tine...

Nu ştiam că există băieţi-sirenă, murmur eu,

dar cum o să te recunosc?

Mergi pe dig până la stânca în formă de cap de pisică

aruncă-te de pe ea şi vei aluneca în braţele mele solzoase.

Mi-e puţin frică, nici nu-ţi cunosc numele.

Chronos, s-a auzit un şuierat dintre limbile ceasului;

nu sunt prea popular în rândul muritorilor

poate pentru că nu le îngădui să o ducă mai mult decât mine

deh, metehnele zeilor

dar tu îmi placi, ai o tăcere dantelată

în care îţi ascunzi faldurile tristeţii

ştii să iubeşti cu pleoapele, închizând în ele

lucruri tainice, neobservate de alţii

şi îmi mai place cum te temi de umbre

dar le laşi să stea la masă cu tine

şi le serveşti cu pâine şi ceai.

Totuşi, dacă mă răpeşti?

Chronos s-a auzit stins, ca dintr-un gramofon defect:

Dragostea mea pentru tine e mai mare decât orice îndoială

am să te-aştept să-ţi aduni şi să-ţi scazi singurătăţile

până îţi dă ceva cu plus.

 Ceasul din palma mea s-a topit

parcă mă aflam în tabloul lui Dali.

În depărtare digul părea un majordom

care mă poftea într-o sală de bal

o sală scufundată.

sursa foto aici

Poem: Luna ştia

Casa mea s-a schimbat mult

de când mi-a răsărit o lună în sufragerie

mare cât o oglindă şi rotundă ca o eternitate

cu două scobituri prin care se vede marea

şi uneori un pescăruş.

Mă priveşte cu subînţeles

de fiecare dată când mă aşez pe canapea

şi canapeaua scârţâie, se frânge sub greutatea mea

deşi nu mai sunt demult om

dar singurătatea mea o apasă, e bacoviană, striveşte

e mai vie ca mine

şi luna ştie, de aceea aţipeşte mereu cu un ochi deschis

ca să vegheze asupra mea

să nu cumva să spulber totul în jur.

Nu vorbeşte, doar suspină şi atunci din hăurile ei

se prelinge câte un val înspumat.

Ai venit pentru mine, o întreb

în timp ce-mi caut o rochie pentru un trup invizibil

luna se rostogoleşte pe duşumea

acum e un chip sidefiu şi moale, seamănă cu mine

o figură palidă care-şi strigă numele

într-o casă fără uşi, ferestre şi draperii

doar cu o sufragerie unde e veşnic noapte

şi nu aprinde nimeni lumina

nu mai e nici luna

nu mai sunt nici măcar eu

şi totuşi de ce mi-e încă foame de un trup?

Visul în care cădeau copaci...

Am visat că în jurul meu cădeau copaci... unul câte unul, se prăbușeau lent, ca niște oameni de paie uriași, fără să rănească pe nimeni și nimic în jur. Nu mă îngrozea fenomenul, mă încerca mai degrabă o strângere de inimă, o teamă surdă ca nu cumva să mă strivească vreunul.

source: wikimedia commons

 Mai atenționam pe câte un vecin să meargă cu atenție. Pe unul l-am privit de vizavi mergând agale prin zăpadă, în timp ce plopul din fața scării mele cădea foarte aproape de el. Omul și-a văzut de drum, total absent. 

Mai mult mă îngrijora totuși soarta copacilor... știam că toți sunt sortiți aceluiași destin, dacă nu aveam să fac ceva în acest sens. Am vorbit cu un fel de mesageri ai naturii, sau zâne, nu mai țin minte exact. Erau și ei preocupați de ce se întâmpla. Am simțit că împreună puteam schimba ceva. 

M-am trezit cu un sentiment de recunoștință pentru toți copacii pe care îi văd în jurul meu, pentru iubirea lor necondiționată și pentru frumusețea și sănătatea pe care ne-o dăruiesc în fiecare zi. Mi-e dor din nou să îmbrățișez un copac.

Fuga umbrelor

Umbrele noastre s-au îndrăgostit fără să-şi dea seama, în timp ce priveau la o bărcuţă desenată pe un zid. Amândouă îşi părăsiseră oamenii, visând să descopere la ce altceva mai folosesc decât să-şi urmeze stăpânii umil şi să le asculte văicărelile. 

Umbra ta era înaltă, firavă şi îmbrăcată într-un pardesiu scămoşat. Purta pantofi eleganţi şi câteva fire de păr din creştetul capului îi fluturau mereu în vânt. Semăna puţin cu o sperietoare de ciori din care ies paie. Mult mai elegantă se înfăţişa umbra mea, o apariţie frumos decupată, cu pantofiori de lac, rochie lungă şi părul prins într-un coc. În alte cuvinte, arătau exact ca în clipa când se strecuraseră pe sub tălpile oamenilor şi începuseră să-şi caute locul în lume. Au plutit mult timp deasupra asfaltului, atingându-l uneori, veşnic preocupaţi de un gând îndepărtat ce nu le aparţinea. S-au plimbat pe alei scunde şi pe străzi late, în magazii părăsite, în grădini uitate, s-au căţărat pe ramurile brazilor, au înnoptat în muzee în spatele tabloruilor de epocă şi au mimat că se servesc din umbra prăjiturilor servite de îndrăgostiţi în cofetării. Până într-o zi când s-au întâlnit, cum spuneam, în faţa zidului cu o bărcuţă desenată pe el. Umbra ta a observat că mai e o umbră singură lângă el.

- Şi tu...?

- Da, am fugit.

- Când?

- Acum o sumedenie de ani. Am şi uitat.

- De ce?

- Nu ştiu, cred că mă săturasem să o tot aud pe Tania compătimindu-se. Tania, aşa o chema pe cea căreia am aparţinut. Tu?

- La fel, am vrut să evadez. Darius devenise tot mai deprimat de când îi fusese respins romanul. Apropo, cum te numeşti? Adică ţi-ai luat un alt nume?

- Clara.

- Savian, încântat.

Dintr-o dată, Savian a luat-o de mână pe Clara şi au pornit amândoi înainte, uitând de bărcuţă. De-acum nu mai aveau niciun scop.

Elefantul din vis

Elefantul din visul meu este îmbrăcat în tapet și plânge când îi plouă în casă, adică mai tot timpul. 

Lacrimile îi decolorează uneori imprimeul tapetului. Toate umbrelele pe care i le-am dăruit de ziua lui au ajuns pe un raft al cerului, între doi norișori-flamingo. 

Se pare că nu-i țin de ploaie deloc, nici de urât. Neștind ce să mai fac ca să-l înveselesc, i-am croșetat o coroană din pulbere de fluturi și i-am confecționat două perechi de mărgele din pistrui de crocodil. 

Ieri, pentru întâia oară, l-am văzut zâmbind. 

A spus că n-a mai întâlnit niciodată mărgele atât de diafane.