Casa mea s-a schimbat mult
de când mi-a răsărit o lună în sufragerie
mare cât o oglindă şi rotundă ca o eternitate
cu două scobituri prin care se vede marea
şi uneori un pescăruş.
Mă priveşte cu subînţeles
de fiecare dată când mă aşez pe canapea
şi canapeaua scârţâie, se frânge sub greutatea mea
deşi nu mai sunt demult om
dar singurătatea mea o apasă, e bacoviană, striveşte
e mai vie ca mine
şi luna ştie, de aceea aţipeşte mereu cu un ochi deschis
ca să vegheze asupra mea
să nu cumva să spulber totul în jur.
Nu vorbeşte, doar suspină şi atunci din hăurile ei
se prelinge câte un val înspumat.
Ai venit pentru mine, o întreb
în timp ce-mi caut o rochie pentru un trup invizibil
luna se rostogoleşte pe duşumea
acum e un chip sidefiu şi moale, seamănă cu mine
o figură palidă care-şi strigă numele
într-o casă fără uşi, ferestre şi draperii
doar cu o sufragerie unde e veşnic noapte
şi nu aprinde nimeni lumina
nu mai e nici luna
nu mai sunt nici măcar eu
şi totuşi de ce mi-e încă foame de un trup?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.