Despicând noaptea a privit la soare

Luna privește pe furiș prin crăpătura nopții și vede câteva raze de o strălucire răvășitoare. "Trebuie să fie soarele", se gândește ea. Ar vrea să tragă draperia întunericului ca să admire mingea de foc în toată splendoarea ei care o atrage și o înspăimântă deopotrivă. Dar știe că dacă ar face asta, nimic nu ar mai fi la fel. Pământul s-ar cutremura, oamenii ar ieși pe stradă fără haine și fără principii, unii din ei l-ar vedea pe Dumnezeu cu ochiul liber și orbi, regnul animal s-ar amesteca neașteptat cu cel vegetal, fenomenele naturii nu ar mai ști cărui anotimp aparțin, notele muzicale ar părăsi portativul adăpostindu-se în urechile afonilor, oglinzile ar reflecta trăsăturile ideale în locul celor reale, planetele s-ar rostogoli aiurea prin univers alunecând în găurile negre și alte asemenea neclarități. 

Meditând la toate acestea, luna suspină adânc și își face culcuș într-un nor în formă de corabie. Plutește de-a lungul boltei cerești și visează câteva ore bune, până când dispare în locul cu noapte eternă.

Bărbatul care a furat luna de pe cer

Făcuse greșeala să-i promită iubitei lui luna de pe cer. Cum era un bărbat de cuvânt, a achiziționat o praștie magică de la o fostă vrăjitoare. A doborât luna într-o noapte. A avut grijă să nu-l urmărească nimeni în desișul pădurii. Din păcate, astrul a nimerit în lacul de la picioarele lui. Altă greșeală. A doua noapte a revenit cu o undiță, încercând să prindă luna. Dintr-o dată, a auzit o voce suavă din adâncuri:

– Mă las prinsă doar dacă mă arunci înapoi pe cer... 
L-a rugat astfel ceasuri întregi. A cedat. Ea s-a lăsat agățată în cârligul undiței și el a tras cu toată puterea, aruncând-o înapoi pe bolta cerească.Bărbatul a oftat și s-a întors la casa unde locuia cu iubita lui. Cheia nu se mai potrivea în ușă. Mirat, s-a uitat pe fereastră și a văzut-o cu un tânăr de o frumusețe răpitoare, zâmbind provocator. Nu îi venea să creadă.
– I-aș fi adus și luna de pe cer! a murmurat trist.
În spatele lui a auzit un foșnet. O siluetă întunecoasă s-a apropiat de el.
– Nu mi-o lua în nume de rău, frumosule. Domnișoara a venit la mine în seara asta. Mi-a plătit dublu ca să-i dau o vrajă de iubire.
A recunoscut vocea vrăjitoarei.

Poveste: Teodora Gheorghe 

Pictură: Christian Schloe

Muza care nu şi-a întâlnit poetul

„Unde e poetul?„ se întrebă muza, plutind serafic deasupra măsuței unde până de curând stătuse un tânăr firav. „Tocmai când am venit...” Privind mai atent, zări o hârtie mototolită într-un colț al camerei. Cu mâinile ei translucide netezi foaia și desluși câteva rânduri scrise caligrafic și totodată pe fugă. Erau pentru ea!

„Te-am așteptat cinci ceasuri...Mi-am scormonit toate ungherele minții încercând să dau de tine, fantasmă nemiloasă! Am băut ceai indian dres cu zeamă de pepene, am meditat și chiar am stat în cap. Nimic. Nici urmă de tine. Într-un final, am renunțat. Ce rost are să mâzgălesc versuri cu stiloul? Lumea continuă să-și vadă de treabă și fără stihurile mele. Foametea și războiul, bolile și ura rămân la locul lor, mușcând din carnea realității. Gata. Renunț la poezie. Mă duc să-mi caut o slujbă.”

Muza oftă descumpănită. 

- Ce nerăbdători sunt tinerii...Păcat... Urma să-i strecor o idee genială în somn, în miezul unui vis. Pe timp de zi e mai mereu neliniștit, gândurile îi țipă din toți rărunchii. Dar noaptea îmi lasă o portiță deschisă. Nu renunța, drag poet! Sunt aici, nu mă auzi? 

Peste drum, un tânăr cu păr dezordonat și ochi încercănați intra într-un magazin. Preț de o clipă, întoarse capul. I se păruse că îl strigă cineva. „De la oboseală...” își zise și se uită la afișul lipit la intrare: ANGAJĂM VÂNZĂTOR. DETALII ÎNĂUNTRU.

de Teodora Gheorghe.

Pictură: Michel Cheval

Dragostea înmugurește uneori pe asfalt

Bărbatul îi mângâie trupul unduitor cu două degete fine, ca de panist, apoi o apucă strâns de talie. Se grăbea. „Unde oare vrea să ajungă?” se întrebă ea, suspinând. Traversară iute o intersecţie, făcând slalom printre furnicarele de oameni şi maşini. Se ciocniră de mai mulţi trecători la fel de grăbiţi. „E o zi atât de frumoasă, de liniştită. Ce-i cu tot freamătul ăsta?” rosti ea suav, dar el nu o auzi. Se oprise să cumpere ceva.

Dintr-o dată, o melodie cristalină răsună lângă ei. Nerăbdător, bărbatul scoase din buzunar obiectul cântător şi îl lipi de ureche.

- Unde eşti? Cum adică nu mai vii? Spune-mi măcar de ce... 

Ea simţi cum mâna lui îi alunecă încet de pe talie. În aceeaşi clipă, se prăbuşi la picioarele lui. El o lăsă acolo şi plecă nervos, fără să privească în urmă. Stătu o vreme întinsă pe asfalt, contemplând trist siluetele nepăsătoare care treceau pe lângă ea, cu gândul în altă parte. „Asta am fost eu pentru el...un simplu accesoriu.” Deznădăjduită, se abandonă unui vânt călduţ de sfârşit de vară, admirând norii care călătoreau fără ţintă pe întinderea cerului.

- Ce faci, drăguţo? o surprinse o voce străină.

Era un bătrânel care-şi sprijinea anii într-un baston elegant. Avea alura unui profesor respectabil. Pe chip i se citeau încă trăsăturile şarmante de odinioară.

- Ai vrea să vii cu mine? o întrebă el.

- Da... răspunse ea ezitant.

Merseră împreună pe alei lăturalnice, un timp nedefinit. Un sentiment nou înmugurea în sufletul ei. Ajunseră în faţa unei case acoperite cu iederă. Bătrânul deschise poarta uşor, abia atingând-o, de parcă ar fi vrut să n-o trezească din somn. Pătrunseră într-un holişor unde mirosea a cărţi vechi şi a scorţişoară. Bătrânul se descălţă, apoi o conduse într-o cameră cu mobilă veche şi pereţii acoperiţi în întregime de picturi înfăţişând cascade, păduri, lacuri şi alte asemenea lucruri care o făcură să tresalte de bucurie. Tremura, înfiorată. Bătrânul o sărută cu tandreţe şi o aşeză într-o vază, lângă fereastra deschisă pe jumătate. Ea îşi scutură suav petalele şi se aplecă uşor către el, în semn de mulţumire.

de Teodora Gheorghe

Pictură:  - Vladimir Kush

Devoratoarea de cărți

       Sofia se cufundă în fotoliu şi inspiră adânc, de parcă ar fi vrut să cuprindă tot conţinutul cărţii dintr-o singură suflare. De curând găsise lista bunicului într-o cutie veche de fondante. „100 de cărţi pe care e musai să le citeşti”. Începuse cu „La răscruce de vânturi”. 

        - Ce poveste captivantă. Fix pe gustul meu: mister, înnegurare, iubiri imposibile... 

       Dintr-o dată, auzi un şuierat dinspre fereastră. 

       - S-o fi pornit vântul.

     Îşi continuă lectura. Şuieratul reveni, însoţit de un tânguit sinistru. Se ridică şi se îndreptă spre fereastră. O deschise ezitant, dar cu o oarece curiozitate. Chipul unei femei frumoase, dar triste i se înfăţişă înaintea ochilor. 

        - Heathcliff! murmură apariţia.

      Sofia închise fereastra, tulburată. Se aruncă în fotoliu şi se acoperi cu o pătură, tremurând. „Poate că ar trebui să mă apuc de altă carte. Ceva mai vesel...” Pe un raft, în spatele unui bibelou de porţelan, o aşteptau poveştile lui Andersen. Le reciti pe rând. Când ajunse la „Prinţesa şi mazărea”, începu să se simtă foarte incomod, de parcă stătea pe sârmă ghimpată. Nu-şi mai găsea locul. Se foi şi se răsuci, apoi se ridică şi se scutură, ba căută şi sub perna fotoliului. Nimic. Neavând încotro, se mută pe canapea. Renunţă şi la Andersen. 

Trecu la „Mândrie şi prejudecată”. Nu era neapărat genul ei de roman, dar când autoarea îi făcu neaşteptat cunoştinţă cu domnul Darcy, Sofia se îmbujoră. „Inaccesibil, mândru, calculat şi totodată nespus de atrăgător şi galant,” îşi spuse, suspinând. Aproape aţipi visând la şarmantul personaj. O treziră câteva bătăi în uşă. 

       - Imediat! strigă, încercând să dea de papucii rătăciţi prin cine ştie ce colţ al sufrageriei.          Îi găsi pitiţi sub „Enciclopedia lumii”. 

      Deschise fără să se mai întrebe cine o căuta în miez de noapte. În ușă stătea cel mai frumos bărbat pe care îl văzuse vreodată. După cum era îmbrăcat, părea din alt secol. 

       - Domnule Darcy?!

      - Consider că prezentările sunt o manieră desuetă şi superficială de a te preface interesat de persoana celuilalt, îi răspunse pedant bărbatul.

     - Eu sunt Sofia.

    - N-am să spun că sunt încântat, aşa cum îmi dictează convenţiile sociale prăfuite. Am să spun, în schimb, că aţi putea avea mai multă grijă de ţinuta dumneavoastră. Aveţi părul vraişte şi... nici nu ştiu ce sunt drăcoveniile acelea din picioarele dumneavoastră.

      Sofia se uită jenată la papucii ei roz cu iepuraşi. 

     - Ştiţi ce, domnule Darcy, nu sunteţi atât de fermecător în realitate!

    Îi trânti uşa în nas. Se reaşeză nervos pe canapea, aceeaşi pe care bunicul ei citea cândva carte după carte, pierzând noţiunea timpului. Primul volum din „Război şi pace” îi făcea cu ochiul de pe măsuţa de cafea. 

    - Gata cu lectura pe ziua de azi! zise Sofia şi se hotărî să se culce.

Teodora Gheorghe, 30 aprilie 2019

Pictură realizată de talentata Liana Iacubovici

Casa cu umbre

M-am oprit în fața acelei case care mă îmbia într-un mod straniu. Perdeaua de glicină se unduia în bătaia unui vânt inexistent. Am făcut câțiva pași, până am ajuns în dreptul porții. Casa părea de mult părăsită și totodată mustea de viață. Era ca și când, dincolo de pereții străjuiți de ghirlande liliachii, se întâlneau, discutau și râdeau umbre rămase în urmă după ce toți oamenii au plecat. Odinioară acolo a locuit o familie: un soț, o soție și doi copii...Știam asta deși era prima dată când mă abătusem pe acel drum. Dintr-o dată, poarta s-a deschis cu un scârțâit firav, ca un oftat.

- E cineva acolo? am întrebat mai mult ca să-mi aud vocea.

La o fereastră am văzut un bărbat îmbrăcat într-un costum negru. Să fi avut vreo treizeci de ani. Chipul cu trăsături princiare exprima o blândețe nețărmuită.

- Te așteptam, mi-a spus cu o voce izvorâtă parcă dintr-un patefon.

Am pătruns în casă mai mult curioasă decât surprinsă. Bărbatul m-a poftit înăuntru. S-a înclinat politicos și mi-a sărutat mâna. Am simțit atingerea buzelor lui și am tresărit. Necunoscutul m-a invitat la dans printr-un gest elegant și demodat. Am acceptat fără să ezit. În câteva clipe, interiorul casei a dispărut. Ne găseam într-o sală de bal, înconjurați de alte perechi purtând veșminte dintr-un alt secol. Un vals splendid răsuna în întreaga încăpere zăvorâtă etern într-un timp rătăcit. Dansam cu o ușurință nefirească, pașii îmi erau cunoscuți, la fel și numele și ocupațiile celor din jurul meu. Partenerul meu însă își păstra identitatea secretă. I-am pipăit țesătura fină a costumului. Părea atât de veridică, încât am izbucnit într-un râs copilăros.

- Nu are cum să nu fie un vis, am șoptit ca pentru mine.

Atunci bărbatul m-a oprit și m-a privit serios.

- Este pe cât de real îți dorești să fie, mi s-a adresat cu tristețe.

În secunda următoare mi-am pierdut cunoștința. M-am trezit în fața aceleiași case. Poarta era închisă. I-am zâmbit melancolic, suspinând după himera spulberată. Perdeaua de glicină mi-a răspuns cu un foșnet discret.

De Teodora Gheorghe.
Pictura realizată de Liana Iacubovici

Seara poemelor de dragoste la Fabrica de poezie

13 februarie a fost zi cu noroc. M-am alăturat şi altor iubitori de versuri în cadrul unui eveniment cultural tare drăguţ. La Fabrica de poezie am sărbătorit iubirea citind poeme scrise de noi sau de alţii. Din ele s-au ridicat încet şi au călătorit spre sufletul nostru duhurile iubirilor vesele şi triste, melancolice sau jucăuşe. Aşa ca în prag de Valentine’s Day.  Fiecare a adus o nuanţă proprie, un fior, o emoţie ştiută, poate, doar de el sau de ea. Voci tinere şi voci consacrate, toate au contribuit la o seară dedicată sentimentului datorită căruia există poezie. Ce-ar mai fi făcut Eminescu fără tresăririle inimii? N-am mai fi avut nici „Luceafărul”, nici „Floarea albastră”.

Voi enumera doar câţiva dintre cei prezenţi miercuri, 13 februarie, în Club Fabrica: doamna Liliana Popa, jurnalist la BucureştiFM, Emanuel Pătrăşcioiu, poet (inclus în volumul de poezie contemporană „CarTe diem”) şi Alexandra Medaru, scriitoare şi critic literar, care a lecturat câteva poeme din volumul „Demoni şi demurgi” (ed. Eikon).

Cât despre mine, am ales să prezint povestea unei iubiri, una începută cu vis şi dorinţă şi sfârşită în dor şi freamăt. Uneori mă bucur că inima mea a cunoscut tumulturi pentru că aşa mi-a venit inspiraţia unor creaţii deosebite. Am selectat câteva poezii din volumul meu de debut „Moartea era un iepure şchiop” (ed. Karth), dar şi unele din viitorul meu volum de poezii. Cristina m-a acompaniat, dând tonul fiecărui capitol din istorioara iubirii. O talentată ilustratoare, are şi o pagină de Facebook, Zinzolina's Art, unde îi puteţi descoperi creaţiile.

Gazda evenimentului a fost Georgiana Mihăilă, bloggeriţă de succes, alias O pisică neagră. Cum i-a venit ideea Fabricii de poezie? Ne spune chiar ea pe blog:

În urmă cu ceva timp, mă tot gândeam să organizez un eveniment dedicat poeziei. De fapt, nu aș spune chiar „eveniment”, ci mai degrabă „întâlnire”. Voiam să ne strângem câțiva oameni ce scriu versuri și să povestim. Alături de alți oameni, eventual, care să ne fie public. După câteva participări sporadice pe la alte evenimente de acest tip, dar care îmi păreau prea rare, într-o seară obișnuită de joi, ce nu anunța absolut nimic ieșit din comun, am fost omul potrivit la locul potrivit. Mi-am discutat ideea, iar ea a început să prindă contur. Așa a luat ființă „primul volum” Fabrica de poezie, o întâlnire programată pe 15 ianuarie, odată cu ziua lui Eminescu, declarată și Ziua Culturii Naționale.

Georgiana pregăteşte câte un eveniment lunar marca Fabrica de poezie; unul tematic, ceea ce înfrumuseţează, cu siguranţă, peisajul liric de pe la noi.