vineri, 20 decembrie 2019

Locul 2 la Poetry Battles cu poezia „Caged”


Astăzi am avut bucuria să aflu că poezia mea în engleză CAGED a ajuns pe locul 2 în cadrul concursului organizat de Poetry Battles. "Caged" este despre suferința animalelor închise în grădinile zoologice, un subiect sensibil pentru mine și care m-a inspirat să pun pe hârtie o mică poveste în versuri. 

sursă foto: Pinterest



duminică, 8 decembrie 2019

Ce s-a întâmplat de fapt cu Robbie Hunter


Nu vă spun. Va trebui să parcurgeți romanul până la final. :)

Sfârșind de lecturat „Casa de la Riverton”, capodopera lui Kate Morton, mă regăsesc la granița dintre două lumi. Pe de o parte, trecutul îmi învăluie simțurile asemeni mirosului de naftalină dintr-un șifonier vechi - fermecător prin lipsa lui de pretenții și mustind a clipe uitate, de un dramatism reținut. De cealaltă parte, prezentul se chinuie să mă îmbie înapoi în sânul realității. „Mai lasă-mă puțin cu Hannah și cu Robbie Hunter, mai lasă umbrele poveștii lor triste să mă bântuie”, îi spun. 

Este al treilea roman de Kate Morton pe care îl citesc și nu pentru că ar fi un bestseller, eticheta asta mă lasă rece în general, fiind destul de pretențioasă în ceea ce privește cărțile în general. Mă bucur mult că a ajuns să fie apreciată la nivel mondial, merită din plin din punctul meu de vedere. M-a atras parfumul cărților ei… miros de secol trecut, de secrete strecurate subtil pe sub ușa timpului, ca o aripă de fluture între două frunze, aerul boem de serate organizate în vile grandioase vizitate acum doar de fantomele pașilor de altădată, muzica ce răzbate dintr-un gramofon, nostalgia dureroasă în care se împletește timid speranța renașterii. 

Kate Morton are o măiestrie aparte, își desfășoară ghemul poveștii astfel încât la final descoperi că el nu provine dintr-o rochie deșirată, cum credeai, ci dintr-o întreagă garderobă. Cărțile ei au o rețetă asemănătoare – nu lipsesc secretele și răsturnările de situație de la final care te fac să exclami cu voce tare: „Băăi, deci nu se poate așa ceva!” (ok, poate doar eu fac așa). Însă ingredientele principale nu sunt singurii piloni pe care se sprijină frumusețea acestei rețete de succes (na, că am dat-o în clișee). 

Kate este totodată o fină cunoscătoare a diverselor mecanisme psihologice care pun în mișcare destinele personajelor sale de-a lungul a zeci de ani. Uneori, cum se întâmplă în „Păzitoarea tainei”, ea mânuiește excepțional trei planuri narative, pendulând între două trecuturi și un prezent, dar fără să te piardă sau să creeze confuzie. La un moment dat, nici nu mai contează că anticipezi deja o surpriză la final. Sunt atâtea alte aspecte care te fură, încât te bucuri de călătorie, te lași mângâiat de cuvinte, așteptând totodată, cu sufletul la gură, deliciul deznodământului neașteptat – încununarea unui periplu splendid printre amintiri și taine. 


marți, 22 octombrie 2019

Memento vivere


Tristețea mi s-a așezat pe-un gând 

Și-a ațipit pe vârful lui ca într-o barcă
Neîntoarcerile au suspinat pe rând 
O ușă s-a deschis deasupra-mi parcă... 

Din cer a coborât un braț subțire 

Țesut din întâlniri pribegi de curcubee 
Și m-a chemat blajin înspre trezire 
Cuvintele-mi s-au înălțat ca niște zmee. 

Și parcă mi-am uitat nedevenirea

Și am zburat și eu frivol cu ele 
În piept mi s-a-nfoiat atunci uimirea 
Când m-am văzut de-odată printre stele. 

Teodora Gheorghe 

17 septembrie 2019. 


Balada lui Ieri, Azi sau Mâine


Ieri s-a întâlnit cu astăzi 

Chiar pe limba unui ceas
Dindărătul unei clipe 
Mâine a făcut un pas. 

Și toți trei s-au luat de mână 

Și-au dansat de-a lungul firii
Singură, eternitatea 
S-a numit a lor stăpână. 

Până când, spre înserare, 

Într-un parc, șezând pe-o bancă, 
El i-a smuls o sărutare 
Prima oară celei dragi. 

Că e azi sau că e mâine 

Nu le-a mai păsat deloc. 
Ostenit, de-atâta fugă
Timpul s-a oprit în loc. 

Teodora Gheorghe 

19 septembrie, undeva prin 2019

miercuri, 10 iulie 2019

Mireasa timpului din urmă


Din fir de timp îmi împletesc cunună

Și umerii-mi sunt grei de așteptare
Pe gene vise reci domol se-adună
Și pasul care trece încă doare.

O umbră lin îmi susură-n ureche 

O neîncepută, sfântă elegie 
Un gând se-ntoarce la o casă veche 
În prag m-așteaptă încă o stafie.

Îmi face semn să intru și-mi zâmbește 

Pe buze mi se zbate-o amintire 
Aș vrea să o rostesc încet, hoțește,
Dar vorba nu-mi mai stă în fire.

A clipelor trecute sunt mireasă 

În voaluri de tăcere te descopăr 
Din matca vremii dorul dă să iasă
C-un giulgiu de uitare îl acopăr.














Teodora Gheorghe, 10 iulie 2019.

miercuri, 12 iunie 2019

Prețul înțelepciunii

Un om l-a întrebat odată pe un înţelept:
- Cum pot dobȃndi înţelepciunea absolută?
Înţeleptul i-a răspuns:
- Ia ghemul ăsta şi plimbă-te cu el prin toată lumea, în timp ce el se deşiră în urma ta. La sfȃrşit, cȃnd se termină ghemul, să vii să mă cauţi.
Fericit, omul nostru s-a apucat de călătoria vieţii sale. A străbătut toate colţurile lumii, învăţȃnd multe limbi străine şi obiceiuri. A trecut prin multe peripeţii, s-a luptat cu animalele sălbatice, ba chiar i-a fost pusă viaţa în pericol. Ghemul se deşira, dar firul său părea nesfȃrşit.
Cȃnd călătorul rătăcitor a devenit un bătrȃn cu barbă lungă, şi-a dat seama că se simte singur și nu a trăit cu adevărat, preocupat de găsirea înţelepciunii. Ghemul a ajuns şi el la capătul drumului. Obosit, bătrȃnul l-a căutat pe înţelept. L-a găsit citind liniştit dintr-o carte, la fel de tȃnăr ca în prima zi cȃnd îl văzuse.
- Înţeleptule, iată-mă. Am terminat în sfȃrşit ghemul. Acum am dobȃndit înţelepciunea absolută?
Înţeleptul i-a zȃmbit şi i-a strecurat ceva în palmă. 
-Ia ghemul ăsta. Cu primul ţi-ai cȃştigat EXPERIENŢA. Acesta a fost primul pas. Acum urmează să aplici ce ai învăţat. 
Morala: Niciodată nu putem învăţa totul, dar ne putem bucura de experienţele vieţii.
                                            de Teodora Gheorghe

Vântul schimbării (n-ai ce să-i faci)

Vântul schimbării: Vezi că vin. 

Eu: O, ce mă bucur... 


V. S.: Ai vorbit cu puncte puncte, nu ți-am simțit semnul exclamării în glas. 


Eu: Și eu care credeam că sunt o maestră a disimulării.


V. S. Din nou ironică. 


Eu: Așa mă apăr eu uneori de schimbare.


V. S. De ce te aperi?


Eu: De teamă. Mi-e că îmi sufli prea tare în ceafă. 


V. S. E, las că nu-i așa rău. După ce îmi iau adio, o să vezi că ți-am lăsat cele mai neașteptate comori în păr.