Tristețea mi s-a așezat pe-un gând
Și-a ațipit pe vârful lui ca într-o barcă
Neîntoarcerile au suspinat pe rând
O ușă s-a deschis deasupra-mi parcă...
Din cer a coborât un braț subțire
Țesut din întâlniri pribegi de curcubee
Și m-a chemat blajin înspre trezire
Cuvintele-mi s-au înălțat ca niște zmee.
Și parcă mi-am uitat nedevenirea
Și am zburat și eu frivol cu ele
În piept mi s-a-nfoiat atunci uimirea
Când m-am văzut de-odată printre stele.
Teodora Gheorghe
17 septembrie 2019.
Ieri s-a întâlnit cu astăzi
Chiar pe limba unui ceas
Dindărătul unei clipe
Mâine a făcut un pas.
Și toți trei s-au luat de mână
Și-au dansat de-a lungul firii
Singură, eternitatea
S-a numit a lor stăpână.
Până când, spre înserare,
Într-un parc, șezând pe-o bancă,
El i-a smuls o sărutare
Prima oară celei dragi.
Că e azi sau că e mâine
Nu le-a mai păsat deloc.
Ostenit, de-atâta fugă
Timpul s-a oprit în loc.
Teodora Gheorghe
19 septembrie, undeva prin 2019
Din fir de timp îmi împletesc cunună
Și umerii-mi sunt grei de așteptare
Pe gene vise reci domol se-adună
Și pasul care trece încă doare.
O umbră lin îmi susură-n ureche
O neîncepută, sfântă elegie
Un gând se-ntoarce la o casă veche
În prag m-așteaptă încă o stafie.
Îmi face semn să intru și-mi zâmbește
Pe buze mi se zbate-o amintire
Aș vrea să o rostesc încet, hoțește,
Dar vorba nu-mi mai stă în fire.
A clipelor trecute sunt mireasă
În voaluri de tăcere te descopăr
Din matca vremii dorul dă să iasă
C-un giulgiu de uitare îl acopăr.
Teodora Gheorghe, 10 iulie 2019.
Un om l-a întrebat odată pe un înţelept:
- Cum pot dobȃndi înţelepciunea absolută?
Înţeleptul i-a răspuns:
- Ia ghemul ăsta şi plimbă-te cu el prin toată lumea, în timp ce el se deşiră în urma ta. La sfȃrşit, cȃnd se termină ghemul, să vii să mă cauţi.
Fericit, omul nostru s-a apucat de călătoria vieţii sale. A străbătut toate colţurile lumii, învăţȃnd multe limbi străine şi obiceiuri. A trecut prin multe peripeţii, s-a luptat cu animalele sălbatice, ba chiar i-a fost pusă viaţa în pericol. Ghemul se deşira, dar firul său părea nesfȃrşit.
Cȃnd călătorul rătăcitor a devenit un bătrȃn cu barbă lungă, şi-a dat seama că se simte singur și nu a trăit cu adevărat, preocupat de găsirea înţelepciunii. Ghemul a ajuns şi el la capătul drumului. Obosit, bătrȃnul l-a căutat pe înţelept. L-a găsit citind liniştit dintr-o carte, la fel de tȃnăr ca în prima zi cȃnd îl văzuse.
- Înţeleptule, iată-mă. Am terminat în sfȃrşit ghemul. Acum am dobȃndit înţelepciunea absolută?
Înţeleptul i-a zȃmbit şi i-a strecurat ceva în palmă.
-Ia ghemul ăsta. Cu primul ţi-ai cȃştigat EXPERIENŢA. Acesta a fost primul pas. Acum urmează să aplici ce ai învăţat.
Morala: Niciodată nu putem învăţa totul, dar ne putem bucura de experienţele vieţii.
de Teodora Gheorghe
Vântul schimbării: Vezi că vin.
Eu: O, ce mă bucur...
V. S.: Ai vorbit cu puncte puncte, nu ți-am simțit semnul exclamării în glas.
Eu: Și eu care credeam că sunt o maestră a disimulării.
V. S. Din nou ironică.
Eu: Așa mă apăr eu uneori de schimbare.
V. S. De ce te aperi?
Eu: De teamă. Mi-e că îmi sufli prea tare în ceafă.
V. S. E, las că nu-i așa rău. După ce îmi iau adio, o să vezi că ți-am lăsat cele mai neașteptate comori în păr.
Ziua se frânge sub apăsarea nopții
Ca un grăunte de nisip strălucitor
Vântul dansează pe-o geană de lumină
Clipa oftează pe-un gând rătăcitor.
Iar în odaia veche, o tânără fecioară
Își despletește timpul pe-un umăr sidefiu
Cu anii tinereții își împresoară trupul
Eternitatea-și cântă cu glas trandafiriu.
Căci tânăra-i născută din vuiete de stâncă
Și neasemuite împreunări de valuri
Din strigăte de ape și lacrimi înspumate
Din șoapte de iubire uitate lângă maluri.
Sfios, de la fereastră, un tânăr o privește,
Cu ochii de tăciune și suflet pustiit
Pe frunte i se stinge o candelă de vise
De gene îi anină un dor neostoit.
În taină îi sărută cochilia urechii
Și pieptul îi tresare când îi zărește chipul
Din umbra ei se-nfruptă cu sete-amețitoare
Din depărtări îl cheamă nepieritor nisipul.
Dar tânăra craiasă a mărilor măiastre
Suspină și se frânge la țărmul amăgirii
Un altul o-nfioară și-i tulbură adâncul
De dragul lui și-ar vinde povara nemuririi.
***
Noaptea se așterne la căpătâiul zilei
Singurătatea ațipește-ntr-o odaie
O fată și-un băiat își caută somnul
Iubirea nu-i decât un joc de paie.
(Teodora Gheorghe, 14.01.2019)
Bat clopotele între genele tale
în ochii tăi se scutură clepsidre
într-un dans care seamănă cu o aducere aminte
în pragul ușii
la răspântia dintre moarte și mântuire.
Între buzele tale își croiește drum o întrebare
ca o cobră în deșert
Un înger fără aripi o smulge și o preface în certitudine.
Al naibii paradox!
Acum nu mai știu nimic, zici
și-ți întorci zâmbetul pe dos;
toată lumea crede că plângi
în fond și la urma urmei care e diferența? te gândești
în clepsidrele tale
timpul se preface într-un fluture negru.
Teodora Gheorghe
27 mai 2019.
Sursă foto: Pinterest
