Am visat mereu să călătoresc în timp.
Să închid ochii pe o bancă într-un parc şi să mă trezesc în anii 1920, într-o gară, urmărind din spatele unui evantai doamnele cu rochii elegante şi domnii cu pălărie şi costum la patru ace.
Să închid ochii pe o bancă într-un parc şi să mă trezesc în anii 1920, într-o gară, urmărind din spatele unui evantai doamnele cu rochii elegante şi domnii cu pălărie şi costum la patru ace.
Să ascult trenul din depărtare şi să-l admir apoi cum trece mai
departe, în timp ce eu rămân singură în staţie.
De nicăieri, de mine se apropie un tânăr cu alură ciudată,
care priveşte prin mine. Are în mână un plic din care scoate o scrisoare pe
care o citeşte cu degetele tremurânde. Se mai uită o dată în direcţia mea şi
pleacă, zâmbind trist.
Pare că mă cunoaşte. Poate l-am întâlnit într-o altă
viaţă sau poate e şi el un călător în timp, ca mine...
Această
poveste mă duce cu gândul la o altă poveste pe care am ţesut-o acum ceva timp.
Mai jos este filmuleţul "clasic" în care mi-am permis să joc, să visez şi să transced
timpul:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.