O întoarcere în Bucureștiul de odinioară...patimi, obiceiuri, oameni, schimbări

 Per total m-aș fi așteptat la mai mult suflet de la această carte, având în vedere dragostea de altfel evidentă a autoarei pentru Bucureștiul interbelic căruia pare că îi aparține dincolo de timp și realitatea „imediată”. Admirabilă documentarea amplă de la baza acesteia, de la viața politică a bucureștenilor la descoperirile tehnologice revoluționare din perioada interbelică și obiceiurile de conduită socială ale locuitorilor capitalei (nu lipsesc nici detaliile picante). Și totuși expunerea informațiilor și a evenimentelor desprinse din trecutul „de aur” al Micului Paris este realizată oarecum mecanic, în pas grăbit, pe alocuri ușor împrăștiat, autoarea căutând parcă să cuprindă cât mai mult într-un spațiu cât mai econom și dichisit. Compensează însă prin valoarea documentării, umor și crâmpeie de nostalgie presărate de-a lungul său periplului bogat cu parfum de istorie nepieritoare și entuziasm de arheolog (Ioana Pârvulescu se pricepe de minune să „sape” în trecut după detalii care altora le scapă). Mi-a plăcut, de asemenea, trecerea inedită de la un capitol la altul prin reluarea ultimei propoziții de la finalul capitolului precedent în deschiderea următorului.

Voit sau nu, focusul pare îndreptat îndeosebi asupra vieții marilor scriitori din acele timpuri (Arghezi, Camil Petrescu, George Călinescu) – mi-a plăcut să îi descopăr pe acești autori în rolul pe care l-au jucat cândva ca Oameni, descătușați de etichetele scriitoricești. Aflăm însă despre multe alte personaje colorate ale vremii, de la actrița celebră și controversată Leny Caler și până la vestitul primar Demetru Ion Dobrescu, responsabil pentru modernizarea Bucureștiului în numeroase privințe, dar și pentru actele sale de caritate.

Emoționante de-a dreptul pasajele care descriu adaptarea omului interbelic la schimbările uriașe pe care vechiul viitor le-a aruncat în ograda lui – uimirea de a asculta evenimente transmise din alte prți ale lumii în „cutia vorbitoare” (radioul) sau entuziasmul stârnit de primele filme care au rulat la cinematografele din capitală.

Deși autoarea remarcă o apropiere vădit mai mare între oamenii din diferitele clase sociale de atunci, bucureștenii care au trăit  între cele două războaie nu au fost totuși cu mult diferiți față de noi, cei din prezentul lui 2024 – au suferit, s-au bucurat, s-au mirat, au criticat, au râs, au dat petreceri, s-au bucurat de muzică și de artă, au iubit pasional și s-au despărțit teatral și au visat să rămână în memoria celor care aveau să-i urmeze, trăgând după sine, distilând și transformând în permanență amintirea și expresia Bucureștiului de odinioară pentru a se potrivi cu noile (lor) timpuri.