luni, 14 iulie 2025

SUVENIRURI (poem)


Mi-am pus strămoșii la presat

într-o carte veche

câteva pagini ondulate au oftat 

ca rochia unei mirese 

demult dispărute.

Noaptea îi aud uneori râzând 

șerpuiesc printre paragrafe

- fantome de hârtie

imitând viața din valsuri semantice.

Când nu mă văd îi zăvorăsc

între două paranteze 

- pauză infinită

          în decameronul morții -


Colecția mea a ajuns la mii de exemplare 

o armonică de amintiri 

presând și prelungind vieți concentrice.

Mă fascinează această geometrie sacră 

de părinți și bunici care se pierd

unul într-altul

în Marea Carte din biblioteca mea 

aceste păpuși Matrioșka 

în pântecele cărora mă plimb 

și adorm ca să-mi ascult

dorința de-a veni pe lume

la intersecția perfectă 

dintre gând și materie.

Dragi suveniruri de scânteie divină

reinterpretate de trupuri efemere,

cum vă tremură cuvintele mute 

pe buzele creponate

cum încercați să mă strigați pe nume

dar nu reușiți decât să sloboziți din piept

un roi de fluturi negri...


Nu-i nevoie de vorbe, 

eu vă cunosc 

îmi locuiți oasele 

și tristețea.

Să citim, așadar, împreună, 

încă un capitol

până ne fură somnul 

și visăm că ne jucăm iar

pe genele lui Dumnezeu. 


Teodora Gheorghe 

(drepturi de autor rezervate)

Credit foto: Cecile Perra


duminică, 13 iulie 2025

Parfum de gheață - un roman de o frumusețe feerică

 SUPERB romanul lui Yōko Ogawa! „Parfum de gheață” este o mică bijuterie parfumată care vorbește mai degrabă despre nuanțele unei pierderi decât despre rezolvarea unui mister, așa cum și-au dorit majoritatea cititorilor, chiar și eu, recunosc. Pe parcurs m-am prins că nu mi se va satisface curiozitatea asta, că va rămâne la alegerea mea ce interpretare dau morții lui Hiroyuki.

Avem de-a face cu o proză poetică de cea mai fină și înaltă calitate. Realismul magic, întrezărit abia de la jumătatea cărții (ce original!) conferă un farmec desărvârșit călătoriei lui Ryoko. Efectiv am uitat să respir pătrunzând în peștera enigmaticului paznic de păuni, unde dăinuie aroma „Izvorului memoriei”, parfumul creat de Rookie și dedicat iubitei sale cu puțin timp înainte să-și pună capăt zilelor. Este moștenirea pe care i-o lasă acesta, precum și o confesiune mută care se adresează doar mirosului și pleoapelor închise.

Hiroyuki este un personaj fascinant, cu multe secrete care ni se dezvăluie parțial sau total, pe măsură ce Ryoko și fratele lui Rookie, Akira, încearcă să refacă drumul celui dispărut (în Praga, etc), să îl recompună pe tânăr din mărturiile altora, din amintiri și mirosuri. Nimeni nu îl cunoaște de fapt și până la finalul romanului, Rookie continuă să rămână o enigmă neelucidată. Primim, totuși, mai multe indicii (piese de puzzle).

Din perspectiva mea, Hiroyuki alege să moară doborât de presiunea de a fi perfect, moștenirea dureroasă de la mama lui. Un tată rece și distant și o mamă posesivă – nu e o combinație prea strălucită și asta se vede și mai târziu în bizareriile lui Rookie, la fel de înclinat către escapsim ca tatăl său și la fel de obsedat de perfecțiune ca doamna Shinozuka. Paradoxal, tânărul are oroare de a face totul la linie și decide, în adolescență, să comită intenționat câte o greșeală – calculată și ea. Eroarea este plăcerea lui vinovată. 🙂

O singură dată îl vedem pe Hiroyuki într-o postură foarte vulnerabilă, în viață fiind – în urma încercării maniace (eșuate) de a rearanja dulapul cu mirodenii, bărbatul plânge ca un copil căruia nu i-a ieșit o ecuație. Acest colaps face ca gestul sinuciderii să nu mai pară atât de șocant și de neînțeles... Rookie nu s-a adaptat niciodată unei existențe normale. Secretele pe care le ține față de cei apropiați îl protejează ca o crustă invizibilă de povara propriei genialități. Se teme că nu va mai fi văzut ca un Om. Pentru a putea supraviețui (o vreme), se scindează, recurge la o inversare de roluri – se preface un simplu „om” și își transformă geniul în evadare (oferind, spre exemplu, spectacole de patinaj plin de măiestrie). Hiroyuki se bucură de glorie doar când o preface în joc.


Doamna Shinozuka este un personaj tragic, suferind de nebunie – una izvorâtă, aș zice, dintr-o manie a perfecțiunii pe care i-a impus-o și fiului său Hiroyuki, introvertitul genial. Obsedată de trofeele obținute de băiat la concursurile de matematică, își reduce întreaga existență la a le lustrui în mod regulat, prizonieră a propriului univers strâmt în care se chircește și Akira, la fel de blocat în trecut. Bărbatul evadează în construirea migăloasă a căsuțelor de păpuși unde încapsulează o viață ideală, visată doar.

Pendulând între amintire și prezent, între reverie și realitate, Ryoko îl caută și îl regăsește fragmentat pe iubitul mort.

 „Parfum de gheață” este o carte-poezie despre doliu, pierdere și iubire, o invitație aproape filozofică de a cugeta asupra efemerității vieții sub povara unei întrebări chinuitoare: „Putem cunoaște vreodată pe cineva cu ADEVĂRAT?”

⭐⭐ (5 steluțe pe Goodreads)


Cianură pentru un surâs - o lectură... criminală

 Excelent roman polițist! Cel mai bun citit până acum. Rodica Ojog-Brașoveanu o întrece pe Agatha Christie și asta pentru că îi place să se joace și e mult mai nuanțată; șerpuiește, ca și "inocenta" Melania, un soi de alter-ego secret al ei. 🙂 Nu se grăbește, își savurează povestea, îi știe deja finalul, dar jonglează cu posibilitățile. Uneori își invită câte un personaj să zăbovească nostalgic asupra unor amintiri desuete - ador acele pasaje, e multă sensibilitate, mult rafinament psihologic în ele.

Este magistral construită cartea asta și se remarcă nu doar prin inteligența detectivistică a autoarei, dar și printr-un savuros umor negru și atenția ascuțită acordată micilor detalii care alcătuiesc tabloul unui om. "Cianură pentru un surâs" nu este doar un thriller polițist, este și o dramă psihologică de excepție. Cunoaștem tipologii foarte diferite de indivizi și le pătrundem în gânduri - un alt atu al scriiturii doamnei Ojog-Brașoveanu, care îi oferă martorului ei preferat, Cititorul, posibile indicii sub forma monologului interior al suspecților. Le aflăm temerile, nesiguranțele, invidia, ura, speranța...

M-a emoționat fiecare suspect în parte la un moment dat (mai puțin Melania care e înfiorător de perversă aka șireată :)) ). Un boem introvertit, un bătrân obsedat de greșelile și pedepsirea celorlați, un destrăbălat sarcastic, o domnișoară bătrână cu mania curățeniei si cu speranța (deșartă) a măritișului.

Maiorul Cristescu, cel care anchetează crimele, este alt personaj fascinant. Citește oamenii ca prin sticlă și la final deconspiră criminalul - l-am avut pe listă, dar nu a stat mult acolo și prin urmare am fost surprinsă.

Am apreciat că aproape fiecare personaj rămâne cu un secret asupra căruia autoarea trage cortina, ca și când le-ar oferi acestora propria viață, propria intimitate.

sâmbătă, 12 iulie 2025

Grădina fermecată (vol 1 din „Familia Waverley”)

 Un mix de sensibilitate, magie și scene poetice superbe și clișee telenovelistice, personaje lipsite de substanță (chiar agasante pe alocuri) și stângăcii. Am anticipat un „film Hallmark” pe hârtie (resimțeam nevoia unei atmosfere cozy). Inițial cartea (semnată de Sarah Addison Allen) m-a surprins în sens pozitiv depășindu-mi așteptările, însă pe parcurs m-a plictisit, sâcâit sau dezamăgit pe alocuri deși nu și-a pierdut întrutotul farmecul.

Mi-au plăcut Claire, Evanelle și Bay. Genială ideea cu oferitul obiectelor „random” care ajung să aibă o însemnătate mare în viața celor care le primesc de la Evanelle. Bătrâna nu prevede propriu-zis viitorul, ci doar are o intuiție intensă că anumite lucruri trebuie să ajungă la anumiți oameni. Viețile acestora se schimbă, de regulă, la 180 de grade în urma acceptării darului aparent fără sens.

Tyler e destul de lispit de mister și substanță. E un soi de artist macho cu replici penibile de agățat. Scenele de dragoste, în schimb, mi-au plăcut, purtând amprenta magiei din familia Waverley, una aflată în veșnică legătura cu natura și plantele.

Fred e relativ lispit de contur. Drama lui nu are destulă forță să se remarce sau să emoționeze. Este, ce-i drept, și o carte micuță cu numeroase povești secundare...

Aș fi vrut să fie dezvoltate mult mai mult poveștile femeilor vrăjitoare, ale înzestrărilor lor, să avem o perspectivă mai amplă și clară asupra relației lor cu magia și cu locuința care răspunde emoțiilor lor (scenele alea sunt printre preferatele mele), precum și asupra istoriei pomului psihopat care arată viiorul – de cele mai multe ori ce vezi îți creează o traumă majoră dar deh, el te „iubește”, vezi doamne... Pe bune, nu înțeleg de ce femeile alea nu îl taie. Eu zic că ar face tuturor un bine.

Sydney are și ea niște puteri magice, dar care sunt prezentate mult prea superficial. Alt personaj după care nu m-am omorât. Fostă escroacă (nu am emaptie pentru hoți, sorry), a trăit cu bărbați periculoși, în prezent și-a regăsit fericirea înapoi acăsică.

Avem și niște personaje obsedate de sex și foarte puerile (vezi Emma, veșnica adolescentă răzbunătoare) și în general autoarea pare să încerce să își facă personajele interesante prin prisma apetitului lor sexual (cringy așa treaba asta). O forțare de notă dintr-o nesiguranță de sine ca scriitoare, cam așa am resimțit acest aspect. Overcompensating, cum se spune în engleză... Și chiar nu are de ce, e talentată, dar alternanța asta între proză bună și telenovelă îmi arată că ea nu se percepe așa (just a feeling).

Foarte frumoasă scena în care visul lui Bay devine realitate – de-a dreptul magică. :)

Deși o recomand, datorită minusurilor, nu am curiozitatea de a citi și al doilea volum.

3 steluțe pe Goodreads


Când cerul a coborât pe pământ și bătrânii au redevenit tineri

      L-am descoperit abia recent pe Ștefan Mitroi printr-un basm publicat cam pe când mă nășteam eu. Astfel am ajuns să citesc și alte cărți de-ale autorului teleormănean. În ciuda repertoriului oarecum repetitiv (dar splendid), a devenit unul din autorii mei preferați de pe meleagurile noastre. Se distinge de departe ca stil și mă unge pe suflet cu realismul său magic având adânci rădăcini folclorice.

Pictură: Ştefan Câlţia
Pictură: Ștefan Câlția

 Ștefan Mitroi este un mare nostalgic și un scriitor boem, posedând, dincolo de spiritul său ludic, o tulburătoare și frumoasă tristețe. Se întoarce veșnic la protagoniștii trecutului său, la satul unde a copilărit – acolo sădește din semințe de imaginație efervescentă, cum nu am mai întâlnit în proza de pe la noi, povești și personaje dintre cele mai neobișnuite. Inversează anotimpurile, dă timpul înapoi, îi preschimbă pe morți în vii și pe bătrâni în tineri, se joacă exact ca un copil care pictează cu slove și răstălmăcește și deformează realitatea, înlocuind-o cu tot soiul de imposibilități poetice. 

Deși în general nu agreez proza rurală, o ador pe cea a domnului Mitroi, cu fabulosul său, cu atât mai mult cu cât bunica mea a copilărit la sat (Dioști) și în prezent trece prin clipe foarte grele... Astfel că l-am întâlnit pe scriitorul teleormănean la timpul potrivit...un timp al rememorării, al reconstiturii pașilor presărați fantomatic pe drumuri pierdute, al familiei-arbore cu toate ramurile sale de care anină frământări și năzuințe secrete.

Mai jos mă voi referi la patru dintre cărțile lui Ștefan Mitroi:

Jocuri de nenoroc

Preferata mea! În „Jocuri de nenoroc”, Ștefan Mitroi țese povești-vis din fire de lună și lumină, apoi le trece prin sita morții și a renașterii cu grația unui magician. 

O micuță capodoperă literară cusută cu ață de culoarea curcubeului, o grămăjoară de texte-bijuterie de o sensibilitate cu totul și cu totul aparte. Avem de-a face cu o proză poetică presărată cu elemente de fabulos și oniric, una care ți se înfășoară în jurul sufletului ca o icoană prin care privești îngerii zburând (și uneori bând țuică).

Pierderea celor de mult duși doare și acum, însă doare mai puțin când ești zeul propriului univers literar și stăpânul existenței tuturor celor care dăinuie în amintirile tale. Ștefan Mitroi își reconstruiește părinții, buncii și vecinii din bucăți de amintire, țărână și zăpadă de odinioară.

Neobișnuitul umblă fără nicio jenă prin viața sătenilor din copilăria autorului, inversând trecerea timpului, jonglând cu nașterea și moartea pe-nserate, făcând oamenii să meargă prin cer și să doarmă sprijiniți de osia Carului Mare, împletind natura și omul într-o tapiserie delicată, reînviind bunici, făcând părinți să dispară, cusând războaie (cu ace și arme), și aducându-l pe Dumnezeu însuși în podul casei.

Naratorul se joacă de-a moartea și nu câștigă aproape niciodată – decât în vis. Se visează copil, bătrân, copac, pământ, iarbă...

⭐⭐⭐(5 steluțe pe Goodreads)

De ce nu ruginesc peștii

O scurtă antologie de povestiri prea puțin cunoscute din păcate, selectate din volume de proză scurte mai vechi. Splendidul realism magic al lui Ștefan Mitroi este o rara avis în literatura română. Mltă maculatură publicată în zilele noastre și totuși mai găsesc uneori câte o bijuterie, cum este și această carte.

Am o problemă mare cu violența împotriva animalelor care mai apare uneori în scrierile autorului (există și personaje vânători, etc), prefer să nu detaliez, însă per total aceste povestiri, ca și celelalte cărți de Ștefan Mitroi pe care le-am citit, sunt o adevărată comoară, un balsam pentru suflet, de o sensibilitate cum rareori mi-a fost dat să întâlnesc.


În universul neobișnuit din aceste texte, totul este posibil - o uriașă pasăre multicoloră apare în mod misterios pe acoperișul unei case, un bărbat descoperă o lume în oglindă pe fundul unei fântâni, un tren fantomă adăpostește în fiecare compartiment o mamă și fiul ei soldat care doarme (o pauză de la război), în locul sufrageriei unui vecin apare un lac binecunoscut, câțiva soldați se instalează într-un hotel părăsit la finalul războiului, o (h)aralie bizară ia pe sus casele din sat rând pe rând, o noapte se prelungește neașteptat de mult și un bărbat obsedat de un fost munte urcă la cer pe stâncile sale invizibile.

Nu am menționat toate povestirile, dar vă puteți face o idee. :)

Voi reveni cu siguranță la acest volum absolut MAGIC.

⭐⭐⭐⭐(4 steluțe pe Goodreads)

Goarna lui Tuturuz

Un roman foarte sensibil, sub semnul aceluiași superb realism magic de inspirație folclorică întâlnit în majoritatea scrierilor lui Ștefan Mitroi și care mie una îmi place enorm. I-au lipsit niște ingrediente ca să fie „complet” (pe alocuri aduce cu o pictură naivă în proză), însă m-a emoționat nespus călătoria caselor (împreună cu atelierul de tâmplărie, clopotnița și un cocoș de vânt din tablă) din satul natal până la București, în căutarea ultimilor oameni care le-au locuit... O nostalgie aproape dureroasă răzbate din fiecare cuvânt al acestei cărți scrise cu penița înmuiată în amintiri și dor.

Viața secretă a obiectelor, antropomorfizarea sau personificarea lor m-a atras dintotdeuna ca subiect de film/carte, de aceea am întins mâna ca un magnet către acest roman, dar și pentru că sunt deja familiarizată cu farmecul poveștilor țesute de autorul teleormănean.

În „Goarna lui Tuturuz”, o măgură ia forma unui uriaș gânditor pe care prinde rădăcini, casă cu casă, un întreg sătuc. Cu timpul, oamenii care îl locuiesc se împuținează, până ce casele rămân părăsite (alt subiect de interes pentru lumea mea emoțională). Cimitirul are și el ceva de spus pe tema asta, dar și în alte privințe – m-au amuzat unele din dialogurile mormintelor mofluze. Sfinții trăiesc și ei printre săteni (ieșind și reintrând în icoane), iar unul din ei, un fost tânăr deloc înzestrat intelectual, rămâne să vegheze călătoria caselor stinghere pe post de sfânt cu reședința în turla bisericii (care biserică decide să stea pe loc, însă le transmite caselor mesaje pe calea gândurilor).

Pe măsură ce casele și clopotnița înaintează pe drumuri înzăpezite – au ales să plece iarna, prin nămeți înalți, ca să nu fie văzute – aflăm poveștile vechilor oameni, actualmente locatari ai cimitirului abandonat și el. Unele mi-au plăcut mai mult decât altele, iar câteva deloc (implică vânătoarea sau animale chinuite...offf, aici am eu o mare problemă, cam lipsește respectul față de animale).

Magia și imposibilul se nasc adesea în sânul banalului – astfel, unui tâmplar rămas fără un picior își construiește unul din cireș, iar pomul continuă să crească ulterior din mormântul omului; sfântul din turlă se îndrăgostește de umbra unei păsări, iar cerul dispare temporar într-o fântână. Se petrec și alte ciudățenii frumoase, dar vă las pe voi să le descoperiți.

Finalul e superb.

⭐⭐⭐( 3,5 steluțe pe Goodreads)


Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri


      Trei povestiri superbe din acest volum:

* Bâlciul - unde un acrobat merge pe rufele puse la uscat și o femeie se căsătorește cu un bărbat cu cap de porc

* Alb - unde ninge cu grâu

* Ziua recoltei - unde filmele proiectate pe un cearșaf mai că nu devin realitate (și o femeie din sat îl caută pe Florin Piersic alias Șapte Cai pe la casele vecinelor mai focoase)

      Două povestiri frumoase:


* Ararat - unde cenușa părinților călătorește spre țara de origine

* Pisica surdomută - unde moartea mamei capătă dimensiunea unei pisici atașate de casa unde a locuit

Restul povestirilor nu au fost pe gustul meu și datorită trigger-ului meu cu animalele chinuite/nerespectate... Mai avem și o duduie care se laudă că răposatul a bătut-o și a iubit-o.

Dincolo de abrutizarea rurală surprinsă în acest volum presărat, de altfel, cu multă poezie și zugrăvit în anunațe fabuloase și suprarealiste, este, per total, carte sensibilă pe care o recomand.

⭐⭐⭐(3 steluțe pe Goodreads)


vineri, 11 iulie 2025

MAGNUS - băiat, bărbat, ursuleț de pluș, destin fragmentat

 Tulburător de frumoasă carte! M-a sfărâmat într-o mie de fragmente de suflet, emoție, gând, memorie... În general fug mâncând pământul de romane pe tema nazismului /războiului pentru că mă încarcă prea mult, dar Sylvie Germain e un geniu, iar cartea asta e o CAPODOPERĂ care valsează de-a lungul a doar 200 de pagini de proză poetică, vignette, citate, poezii, ecouri filofozice,  construind o poveste pe cât de tristă, pe atât de înnebunitor de fascinantă, țesută din  magnifice imagini vizuale de un farmec diafan și dureros totodată... o simfonie a morții murmurată pe ritmul vieții veșnic roditoare de renașteri sufletești.

Ce să mai, nu am rezistat chemării și am pătruns în universul acestei cărți, știind că mă va face praf și pulbere emoțional... Am pășit în lumea violet-portocaliu-roșiatică a lui Magnus – băiat, bărbat, ursuleț de pluș, în căutarea identității furate, crescut de o familie de adepți ai nazismului și apoi de rudele acestora care nu le împărtășesc deloc convingerile, călătorind și schimbând țări, orașe, identități, femei, locuințe... iubind, urând, tăcând, observând, încercând să-și amintească...un NUME, o mamă. 

Iar eu am stat în umbră și i-am urmărit parcursul, necuvintele, periplurile, mai exclamând cu voce tare un: „Ce-mi faci, femeie? (=autoarea cărții), mai vărsând o lacrimă.

Cine este Magnus, misteriosul nume inscripționat pe baticul de bumbac de la gâtul ursulețului jerpelit, cu ochi chihlimbarii, care pare a fi fost singurul martor la o tragedie de mult îngropată în cenușa vremii? Va reuși bărbatul să afle răspunsul și să facă pace cu trecutul?



p.s.1 mi-am subliniat zeci de pasaje din carte, voi reveni cu câteva citate măcar

p.s.2 în general nu semnalez greșeli observate prin cărți, nu le acord o mare atenție, însă ediția în română are destul de multicele, lipsesc și unele cuvinte/litere. Poate se va reedita având și o va lua la puricat un corector.


5 steluțe pe Goodreads