Parfum de gheață - un roman de o frumusețe feerică

 SUPERB romanul lui Yōko Ogawa! „Parfum de gheață” este o mică bijuterie parfumată care vorbește mai degrabă despre nuanțele unei pierderi decât despre rezolvarea unui mister, așa cum și-au dorit majoritatea cititorilor, chiar și eu, recunosc. Pe parcurs m-am prins că nu mi se va satisface curiozitatea asta, că va rămâne la alegerea mea ce interpretare dau morții lui Hiroyuki.

Avem de-a face cu o proză poetică de cea mai fină și înaltă calitate. Realismul magic, întrezărit abia de la jumătatea cărții (ce original!) conferă un farmec desărvârșit călătoriei lui Ryoko. Efectiv am uitat să respir pătrunzând în peștera enigmaticului paznic de păuni, unde dăinuie aroma „Izvorului memoriei”, parfumul creat de Rookie și dedicat iubitei sale cu puțin timp înainte să-și pună capăt zilelor. Este moștenirea pe care i-o lasă acesta, precum și o confesiune mută care se adresează doar mirosului și pleoapelor închise.

Hiroyuki este un personaj fascinant, cu multe secrete care ni se dezvăluie parțial sau total, pe măsură ce Ryoko și fratele lui Rookie, Akira, încearcă să refacă drumul celui dispărut (în Praga, etc), să îl recompună pe tânăr din mărturiile altora, din amintiri și mirosuri. Nimeni nu îl cunoaște de fapt și până la finalul romanului, Rookie continuă să rămână o enigmă neelucidată. Primim, totuși, mai multe indicii (piese de puzzle).

Din perspectiva mea, Hiroyuki alege să moară doborât de presiunea de a fi perfect, moștenirea dureroasă de la mama lui. Un tată rece și distant și o mamă posesivă – nu e o combinație prea strălucită și asta se vede și mai târziu în bizareriile lui Rookie, la fel de înclinat către escapsim ca tatăl său și la fel de obsedat de perfecțiune ca doamna Shinozuka. Paradoxal, tânărul are oroare de a face totul la linie și decide, în adolescență, să comită intenționat câte o greșeală – calculată și ea. Eroarea este plăcerea lui vinovată. 🙂

O singură dată îl vedem pe Hiroyuki într-o postură foarte vulnerabilă, în viață fiind – în urma încercării maniace (eșuate) de a rearanja dulapul cu mirodenii, bărbatul plânge ca un copil căruia nu i-a ieșit o ecuație. Acest colaps face ca gestul sinuciderii să nu mai pară atât de șocant și de neînțeles... Rookie nu s-a adaptat niciodată unei existențe normale. Secretele pe care le ține față de cei apropiați îl protejează ca o crustă invizibilă de povara propriei genialități. Se teme că nu va mai fi văzut ca un Om. Pentru a putea supraviețui (o vreme), se scindează, recurge la o inversare de roluri – se preface un simplu „om” și își transformă geniul în evadare (oferind, spre exemplu, spectacole de patinaj plin de măiestrie). Hiroyuki se bucură de glorie doar când o preface în joc.

Doamna Shinozuka este un personaj tragic, suferind de nebunie – una izvorâtă, aș zice, dintr-o manie a perfecțiunii pe care i-a impus-o și fiului său Hiroyuki, introvertitul genial. Obsedată de trofeele obținute de băiat la concursurile de matematică, își reduce întreaga existență la a le lustrui în mod regulat, prizonieră a propriului univers strâmt în care se chircește și Akira, la fel de blocat în trecut. Bărbatul evadează în construirea migăloasă a căsuțelor de păpuși unde încapsulează o viață ideală, visată doar.

Pendulând între amintire și prezent, între reverie și realitate, Ryoko îl caută și îl regăsește fragmentat pe iubitul mort.

 „Parfum de gheață” este o carte-poezie despre doliu, pierdere și iubire, o invitație aproape filozofică de a cugeta asupra efemerității vieții sub povara unei întrebări chinuitoare: „Putem cunoaște vreodată pe cineva cu ADEVĂRAT?”

⭐⭐⭐⭐⭐ (5 steluțe pe Goodreads)

O librărie invizibilă, un copac ce rodește cărți, trei destine îngemănate

📚 A fost dragoste la prima vedere...a copertei, apoi a celei dintâi pagini din Librăria pierdută de Evie Woods. Am citit-o pe nerăsuflate. O carte pentru bibliofili și nu numai. Un roman magic care-mi amintește întrucâtva de cărțile a doi dintre scriitorii mei preferați, Kate Morton și Carlos Ruiz Zafón. 

Câteva din ingredientele principale ale acestui tort literar multistratificat: o librărie invizibilă (sau care nu se arată decât celor aleși?), un copac ivit în mod enigmatic dintr-un perete și care „rodește” cărți adevărate, o căutare avidă a celui de-al doilea manuscris al lui Emily Brontë, la fel de misterios și de inaccesibil ca și doamna Bowden pentru care lucrează Martha, victimă a unui soț abuziv, la fel de inexplicabil ca și cuvintele pe care aceasta din urmă simte să și le tatueze pe spate, sau ca destinul tragic și fascinant al lui Opaline, care ni se dezvăluie în paralel cu poveștile celorlalți doi protagoniști.

Avem de-a face cu perspective multiple, însă stilul autoarei este accesibil, nu te pierzi în detalii. Poate doar te rătăcești în mod plăcut în labirintul căutărilor unor lucruri pierdute...și regăsite în cele mai neașteptate locuri. 

Librăria pierdută este refugiul visătorilor, al celor care cred că și-au pierdut sensul, speranța, voința, sau chiar pe sine... Nu lipsește nici romantismul – aici am trecut peste unele stângăcii asociate poveștii dintre Martha și Henry (ușor tărăgănată/trasă de păr pe alocuri). Cei doi se comportă uneori infantil deși sunt personaje frumos alcătuite în esență. Parcă autoarea a căutat să tragă de povestea lor de iubire până la elucidarea celorlalte fire narative.

Martha este un personaj feminin deosebit prin complexitatea ascunsă în cutele unei aparente banalități. Și-a înăbușit darul „citirii” oamenilor (cu care sunt și eu familiarizată, ehem, ehem) și nu a fost niciodată o mare cititoare, dar viața ei se schimbă când se angajează ca menajeră în casa doamnei vârstnice Bowden. Un mesaj tainic o cheamă pe Martha de dincolo de negura timpului. Trecutul lui Opaline (anii 1920), care fuge la Paris pentru a scăpa de o căsătorie aranjată și devine negustor de cărți, se împletește într-o manieră atemporală cu prezentul Marthei și al lui Henry.

Evie Woods „atacă”, de asemenea, problema empancipării femeilor la începutul secolului XX, alături de alte nedreptăți mari prin care au trecut acestea. Aflăm despre femei curajoase și avangadiste care au sfidat rigiditatea patriarhatului. Nu absentează din acest roman nici războiul, cu traumele și golul lăsat în urmă.

Autoarea lasă și câteva mistere nedeslușite, rămânând să le oferim noi o interpretare, poate într-o după-amiază când și din peretele nostru va crește un copac roditor de cărți magice. 🙂

Avem de toate, câte ceva pentru fiecare cititor: dragoste, mister, realism magic, imaginație, referințe literare, locuri magice, tragedie, istorie, dramatism, despărțiri, revederi și...vă las pe voi să descoperiți restul.

4,5/5 ⭐⭐⭐ ⭐  pe Goodreads

Circul Mirandus - chemarea unui miracol promis...

 *𝒔𝒆 𝒂𝒖𝒅𝒆 𝒐 𝒎𝒖𝒛𝒊𝒄𝒂̆  𝒎𝒊𝒔𝒕𝒆𝒓𝒊𝒐𝒂𝒔𝒂̆ 𝒅𝒆 𝒄𝒊𝒓𝒄 𝒅𝒊𝒏 𝒅𝒆𝒑𝒂̆𝒓𝒕𝒂𝒓𝒆* 

Absolut superbă cartea asta! Mi-a adus aminte întrucâtva de „Circul de la miezul nopții” (Erin Morgenstern), însă „Circul Mirandus” de Cassie Beasley mi-a plăcut și mai mult. Deși este destinată copiilor, poate la fel de bine să ajungă la inima celor mari pentru că MAGIA te cheamă veșnic, dincolo de timp și de vârstă...

Cum aș putea vorbi despre acest roman fără să-i deconspir farmecul catifelat? Poate voi reveni asupra recenziei. Deocamdată las câteva impresii la cald la finalul unei lecturi excepționale, care mi-a întors sufletul la 180 de grade și a făcut acrobații cu emoțiile mele. I-am iertat câteva mici scăpări (din punctul meu de vedere). Per total, o micuță capodoperă literară menită să retrezească inocența și spiritul magiei din fiecare din noi.

Dar tu? Auzi chemarea Circului Mirandus? Poate te îmbie Jonglerul de Lumini cu iluziile lui nemaipomenite, sau vrei să simți mângâierea unui tigru invizibil... sau poate vrei s-o admiri pe Femeia Pasăre cântând melodii angelice în timp ce execută în aer dansuri nemaivăzute alături de păsările care o urmează.

Povestea lui Micah se desprinde din trunchiul poveștii mai vechi a bunicului Ephraim, în prezent grav bolnav. Cândva, demult, i s-a promis un miracol. L-a tot amânat. De ce? I se va îndeplini dorința? Ce secrete mai ascunde enigmaticul Circ Mirandus pe care doar copiii îl pot vedea?

p.s. și cum să nu ador o carte în care circul nu presupune animale închise în cuști pentru amuzamentul sinistru al oamenilor

„Miraculoasa viață uitată a lui Iris Cartier”

 „𝑩𝒖𝒇𝒏𝒊𝒕̦𝒆𝒍𝒆 𝒏𝒖 𝒔𝒖𝒏𝒕 𝒄𝒆 𝒑𝒂𝒓 𝒂 𝒇𝒊” (𝑻𝒘𝒊𝒏 𝑷𝒆𝒂𝒌𝒔)

Mai rar să mă fascineze și să mă frustreze deopotrivă o carte atâââât de mult. Nu pot să nu mă întreb dacă Flavius Ardelean și-a dorit să continuie povestea lui Iris într-o a doua carte dintr-o serie...(totuși au trecut 2 ani de la publicare) pentru că a lăsat întrebări importante fără un răspuns, ceea ce m-a surprins către finalul uneia din cele mai frumoase cărți scrise de un autor român pe care le-am citit în ultimii ani. Sau poate mi-a scăpat mie ceva, deși am citit cartea pe nerăsuflate și destul de atent. Despre ce „pact” este vorba? Ce datorie a plătit Iris mai exact zeiței din adâncuri? Ce legătură este între ea și păpușar și de ce au amândoi inimi din piatră? Oare faptul de a se fi născut speciali le dă automat dreptul să „fure” perle? Noțiunea de „abis” asociată acestora, dar și identității lui Iris, apare din senin, necontextualizată, fără o explicație clară... 

Sunt un om cu multe întrebări, ce să fac. Plus că acest microunivers literar funcționează clar după anumite reguli, fie ele și cu tentă de dark fantasy, ori combinația „traseu logic” și „fluxul conștiinței/vis/absurditate” nu prea se pupă.

Am vrut să îi ofer 5 steluțe cu felicitări (pe Goodreads), dar aceste scăpări (?) (dacă nu cumva mai urmează o carte care să clarifice toate aspectele astea) m-au debusolat. Însă în continuare consider acest roman unul fenomenal, minunat scris, cu multe din ingredientele mele preferate: personaje misterioase, obiecte animate, cămăruțe întunecate, macabru, dar și inocență, magie, bizar. De cum am citit textul descrierii cărții și am văzut coperta m-a vrăjit. Iar ilustrațiile lui Radu Răileanu sunt SUPERBE! Toți ilustratorii ar merita trecuți pe copertă, apropo!

Doamna Kah, o creatură din rugină și pilitură de fier, și domnul Wuh, făcut din praf care poate lua diferite forme/chipuri, mi s-au părut niște personaje absolut fabuloase, de neuitat. Am alergat pe coridoare umbrite cu sufletul la gură alături de Iris și domnul Toth și m-au trecut fiori observând și eu, transpusă în acest univers ciudat, siluetele aproape fantomatice ale oamenilor din orășelul fără nume, mergând în ralenti pe străduțele aparent părăsite, într-o atmosferă victoriană.

Nu recomand această carte unui copil de 9 ani, vârsta minimă menționată de Polirom... E un 14+ din punctul meu de vedere. Are unele scene sumbre, cu iz poetic/filosofic chiar, dar și mai multe scene dure, de abuz (pedepse și jigniri adresate fetiței care trăiește la orfelinat). Nimic foarte violent, dar... destul de intens.

Pe A. R. Deleanu l-am descoperit în 2012 când a debutat cu „Îmblânzitorul apelor”, roman căruia i-am făcut o recenzie apărută în revista Egophobia. Am intuit bine că Flavius (traducător și muzician de asemenea) se va remarca în peisajul literar românesc. Și pe merit. Scrierile lui au ceva aparte, te invită în universuri claustrante, întunecate, bizare, suprarealiste, asemeni unor coșmaruri vii sau a unei plimbări înfiorătoare într-un labirint psihologic presărat cu trucuri fantasmagorice.

Cele 13 1/2 vieți ale căpitanului Urs Albastru

 ...una dintre cele mai țăcănite și mai pline de imaginație cărți citite vreodată. 🤪Moers este un geniu al jocurilor de cuvinte, al aluziilor livrești și al inventării de lucruri, situații și personaje imposibile, hilare, delicios de neobișnuite, de la protagonistul Urs Albastru și până la muguralii din deșert (pe care nimeni nu i-a văzut la față fiind veșnic acoperiți) sau celebrul profesor Privighetorul cel cu șapte creiere.

De-a lungul aventurilor Ursului Albastru (care se trezește într-o zi într-o coajă de nucă, neștiind cum sau când s-a născut) întâlnim o abundență de personaje dintre cele mai insolite. Ca să dau doar câteva exemple, avem de-a face cu dinozauri zburători care salvează ghinioniști sau iubitori de adrenalină fix în ultima clipă, bologi (niște creaturi uriașe care își abandonează capul apoi și-l caută ani de-a rândul), troli de peșteră (disprețuiți pentru viclenia și spiritul lor mincinos și înclinat către trădare), un deșert din zahăr, o namilă care se preschimbă într-o insulă paradisiacă pentru a-și captura prada, o tornadă veșnică în interiorul căreia locuiesc bătrâni, un concurs unde se duelează în vorbe gladiatorii minciunilor, o Fata Morgana semistabilă locuită de fatome (da, fix așa cum am scris, nu „fantome”), un creier uriaș de bolog unde simpaticul Urs Albastru primește ajutor de la o Idee Proastă și totuși... bună și unde învață să fabrice vise pentru căpățâna care îi devine temporar casă (și e cât pe ce să fie azvârlit în Lacul Uitării de către Nebunie).

Nu este o carte pentru copii propriu-zis aș zice, așa cum nu este nici o carte pentru orice adult, fiind destul de stufoasă (nu cred că am citit până acum 800 de pagini de aventuri fantasy cu tot cu ilustrații) și ciudățică. Abia de pe la 16 ani încolo aș zice că puștii ar prinde majoritatea poantelor și aluziilor presărate de-a lungul celor 13 vieți și jumătate ale Ursului Albastru.

Nu toate aventurile m-au vrăjit în aceea și măsură, după 500 de pagini atenția mi s-a diminuat puțin și datorită multelor pasaje citate din enciclopedia Privighetorului, însă nu m-am putut dezlipi ore în șir de romanul zăpăcit al lui Moers. Mereu am găsit ceva nou, inedit, sau amuzant. Am râs cu glas tare de mai multe ori, exclamând chiar: „Doamne, ce nebun!... Ce imaginație nemaipomenită!”. 🙂 Autorul îmbină pe alocuri fapte istorice și științifice reale cu aiureli inventate. Uneori acest lucru poate deveni ușor obositor. Îmi imaginez că mulți au capitulat de pe la jumătatea cărții sau chiar mai devreme și îi înțeleg.

Ilustrațiile realizate de Walter Moers însuși sunt SUPERBE!! Până și în privința asta Moers se joacă inteligent cu cititorul. De exemplu, lungimea impresionantă a dragonului de canal este redată de-a lungul a opt pagini, pe ultima din acest șir de pagini fiind desenată coada (finalul) creaturii. Aproape pe fiecare pagină a cărții este prezent cel puțin un mic desen/simbol.

O mențiune legată de textul de pe coperta 4 – ultima proproziție induce în eroare cititorul...„ Iar pentru a fi cu adevărat fericit nu-i mai lipseşte decât o Ursoaică Albastră” – aceasta nu este decât o foarte mică parte. Scopul protagonistului micii epopei nu este să își găsească perechea.

4,5/5 ⭐⭐⭐⭐ pe Goodreads

Din cer au căzut trei mere

 „Din cer au căzut trei mere” de Narine Abgaryan este un roman-alegorie care privește cu un ochi la trecut și altul la viitor, rămânând ancorat în prezent într-o manieră atemporală. Un roman care se înalță deasupra gândurilor cititorului cu aripi de păun și parfum de veșnică reînviere din gherale morții. 

O carte inedită în care tradiția și fabulosul se împletesc suav, și unde personajele pendulează între agonie și extaz, între blestem și miracol, între credința în imposibil și atașamentul față de superstiții și orânduiri statornicite în stânca vremii și a culturii străvechi.

Realismul magic al autoarei se strecoară în sânul unei realități crude, violente, lipsite de speranță. Dintr-o dată se face lumină. Apoi coboară iar întunericul. Viața din Maran, micul sat armean schingiuit de foamete, război și alte molimi (o trimitere biblică aș zice) este o roată care se învârte și țese fire invizibile ce aduc oamenii împreună. În această lume de basm înnegurat, o femeie de 58 de ani naște un copil, un băiat are darul de a vedea îngerii morții și un păun alb apare de nicăieri aducând cu sine o schimbare neașteptată.

Abrutizarea oamenilor din mediul rural (cu care nu rezonez în general) și unele scene de cruzime îndreptată asupra animalelor m-au făcut să mă depărtez sufletește de această carte într-o anumită măsură și să nu îi ofer rating-ul (pe Goodreads) pe care îl aveam inițial în minte. Autoarea a compensat parțial acest aspect prin scene de o tandrețe minunată ale căror protagoniste sunt diferite vietăți pripășite în biblioteca unde lucrează Anatolia și de care femeia are grijă.

⭐️⭐️⭐️3,5/5 pe Goodreads

Straniile și minunatele amărăciuni ale Avei Lavender (impresii)

 O carte care te bântuie....răvășitor de frumoasă, tulburătoare, fascinantă, cu „greutate” și totuși delicată ca o pană... Cupidonul-Cărților-Care-Îți-Rămân-Pe-Veci-În-Suflet m-a săgetat încă de când am auzit de romanul de debut al lui Leslye Walton și de realismul său magic care transpare aproape din fiecare pagină. Are de toate: dramatism, tragedie, umor dulce-amărui (în doze mici), prăjituri (în doze mari), iubire, fantezie, suspans, mister, fantome, secrete, ficțiune istorică, personaje cu totul neobișnuite. Simbolismul este superb presărat în această rețetă literară de excepție, cu o subtilitate de pictor impresionist. 

Ava Lavender s-a născut cu aripi. Nimeni nu știe de ce. Are un frate geamăn care nu vorbește decât foarte rar și cifrat și adoră să deseneze harta cartierului ori de câte ori are ocazia. 

Ava este vocea care ne istorisește poveștile triste ale familiei sale, de la străbunica sa și până la cea care i-a dat naștere. Multe iubiri tragice marchează destinul celor din familia inocentei Ava, care încearcă să-și înțeleagă originea și „anomalia”. În poveștile ei regăsim un frenolog francez care tânjește după Visul American, un Don Juan care le blagoslovește pe numeroasele sale amante câte un copil cu un ochi albastru și celălalt verde, o fată care se preschimbă într-un canar după o dezamăgire în dragoste, o alta care piere cu o gaură în inimă din același motiv, o mamă care dispare până se transformă în cenușă albastră din amărăciune, o femeie care poate mirosi emoțiile oamenilor (și ploile prevestitoare de rele) și o suită de spirite binevoitoare. Mai sunt și alte personaje inedite, dar mă opresc aici. 

Voi face însă o mențiune încercând să nu dezvălui prea multe. Nu mi-a plăcut deloc trecerea de la „înger” la „demon” a lui Nathaniel. Destul de abruptă și nejustificată având în vedere efectul pe care acesta l-a avut dintotdeauna asupra oamenilor care de cum îl vedeau, erau inspirați să-și schimbe viața în bine. Nathanial practic are aproape o aură de sfânt, ala cum reiese din spusele naratoarei. Sigur, poți induce în eroare, dar... de unde și până unde un om cu un asemenea efect magic și serafic asupra altora se „transformă” dintr-o dată într-un monstru? Dacă ar fi fost descris ceva mai ambiguu acest personaj, de exemplu ca un tânăr introvertit căruia îi place să scrie în jurnal, atunci dezvăluirea adevăratei sale personalități dubioase ar fi avut efectul scontat și s-ar fi justificat mai bine urmările nefericite ale respectivei întâlniri... Mi s-a părut stângaci executată partea asta și am oftat cu dezamăgire, dar mi-am revenit pentru că romanul compensează cu numeroase  elementele minunate și se încheie frumos și neașteptat.

Traducerea în română (și corectura, dacă a fost...) puteau fi mai reușite (pe alocuri unele frazări/exprimări sună tare ciudățel), însă farmecul cărții s-a făcut simțit oricum și eu îi sunt recunoscătoare traducătorului că a făcut cunoscută și românilor această micuță capodoperă.

4,5/5 steluțe pe Goodreads

Fiica ascunsă...și mama denaturată

Femeia de pe copertă are o expresie în ton cu părerea pe care mi-a făcut-o cartea. 😃𝑂 𝑚𝑒𝑑𝑖𝑡𝑎𝑡̦𝑖𝑒 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑢𝑛𝑑𝑎̆ 𝑠̦𝑖 𝑒𝑚𝑜𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑛𝑡𝑎̆ 𝑎𝑠𝑢𝑝𝑟𝑎 𝑐𝑜𝑛𝑑𝑖𝑡̦𝑖𝑒𝑖 𝑑𝑒 𝑚𝑎𝑚𝑎̆ ?? Poate o mamă denaturată...

A început promițător, o invitație la redescoperire și contemplare în decorul unei vacanțe la mare, departe de tumultul trecutului - o rană vie încă. Autoarea a presărat indicii ale unui mister ce se relevă treptat, pe măsură ce protagonista își revizitează amintirile îngropate. Când colo, lectura s-a dovedit anevoioasă și enervantă cu fiecare „piele” năpârlită de personajul-narator, o femeie de-a dreptul antipatică, tânjind parcă după inima care îi lipsește, asemeni unui Om de Tinichea blazat și mizantrop, o femeie la granița cu sociopatia, care ne istorisește cu o voce de aisberg mimând uneori topirea (o falsă înclinație către empatie și sentiment de vinovăție) frânturi din trecutul ei, axate pe relația cu fiicele ei înstrăinate (de ce oare?...) și cu mama ei.

Maniera glacială și pe alocuri aproape sadică în care femeia de 48 de ani descrie scene de abuz din relația ei cu proprii copii mi-au inspirat o senzație neplăcută... Ca să dau și câteva exemple - madam povestește cum și-a bătut fără să se poată opri fiica de câțiva ani, sau cum și-a părăsit timp de trei ani fiicele în copilăria lor și cum s-a întors în viața lor nu de dragul lor, ci pentru că, citez „din același motiv pentru care plecasem: de dragul meu. (...) M-am simțit mai inutilă și disperată fără ele, decât cu ele.”

Menționez că deși prefer un protagonist mai pe sufletul meu, în care mă și regăsesc, măcar parțial, nu exclud personajele mai nesuferite atâta timp cât posedă și o urmă de umanitate și frumusețe interioară, ori Elena Ferrante m-a făcut să-i detest personajul. Nu știu ce intenție a avut cu această carte, care pentru unii reprezintă o multi-perspectivă emoționantă asupra relației mamă-fiică, dar eu una nu am putut-o digera deloc. I-am acordat 2 stele pe Goodreads (nu există jumătăți acolo) pentru că nu e totuși chiar prost scrisă deși are lacune serioase și la nivel de structură și construcție narativă.