L-am descoperit abia recent pe Ștefan Mitroi printr-un basm publicat cam pe când mă nășteam eu. Astfel am ajuns să citesc și alte cărți de-ale autorului teleormănean. În ciuda repertoriului oarecum repetitiv (dar splendid), a devenit unul din autorii mei preferați de pe meleagurile noastre. Se distinge de departe ca stil și mă unge pe suflet cu realismul său magic având adânci rădăcini folclorice.
 |
| Pictură: Ștefan Câlția |
Ștefan Mitroi este un mare nostalgic și un scriitor boem, posedând, dincolo de spiritul său ludic, o tulburătoare și frumoasă tristețe. Se întoarce veșnic la protagoniștii trecutului său, la satul unde a copilărit – acolo sădește din semințe de imaginație efervescentă, cum nu am mai întâlnit în proza de pe la noi, povești și personaje dintre cele mai neobișnuite. Inversează anotimpurile, dă timpul înapoi, îi preschimbă pe morți în vii și pe bătrâni în tineri, se joacă exact ca un copil care pictează cu slove și răstălmăcește și deformează realitatea, înlocuind-o cu tot soiul de imposibilități poetice.
Deși în general nu agreez proza rurală, o ador pe cea a domnului Mitroi, cu fabulosul său, cu atât mai mult cu cât bunica mea a copilărit la sat (Dioști) și în prezent trece prin clipe foarte grele... Astfel că l-am întâlnit pe scriitorul teleormănean la timpul potrivit...un timp al rememorării, al reconstiturii pașilor presărați fantomatic pe drumuri pierdute, al familiei-arbore cu toate ramurile sale de care anină frământări și năzuințe secrete.
Mai jos mă voi referi la patru dintre cărțile lui Ștefan Mitroi:
Jocuri de nenoroc
Preferata mea! În „Jocuri de nenoroc”, Ștefan Mitroi țese povești-vis din fire de lună și lumină, apoi le trece prin sita morții și a renașterii cu grația unui magician.
O micuță capodoperă literară cusută cu ață de culoarea curcubeului, o grămăjoară de texte-bijuterie de o sensibilitate cu totul și cu totul aparte. Avem de-a face cu o proză poetică presărată cu elemente de fabulos și oniric, una care ți se înfășoară în jurul sufletului ca o icoană prin care privești îngerii zburând (și uneori bând țuică).
Pierderea celor de mult duși doare și acum, însă doare mai puțin când ești zeul propriului univers literar și stăpânul existenței tuturor celor care dăinuie în amintirile tale. Ștefan Mitroi își reconstruiește părinții, buncii și vecinii din bucăți de amintire, țărână și zăpadă de odinioară.
Neobișnuitul umblă fără nicio jenă prin viața sătenilor din copilăria autorului, inversând trecerea timpului, jonglând cu nașterea și moartea pe-nserate, făcând oamenii să meargă prin cer și să doarmă sprijiniți de osia Carului Mare, împletind natura și omul într-o tapiserie delicată, reînviind bunici, făcând părinți să dispară, cusând războaie (cu ace și arme), și aducându-l pe Dumnezeu însuși în podul casei.
Naratorul se joacă de-a moartea și nu câștigă aproape niciodată – decât în vis. Se visează copil, bătrân, copac, pământ, iarbă...
⭐⭐⭐⭐⭐(5 steluțe pe Goodreads)
De ce nu ruginesc peștii
O scurtă antologie de povestiri prea puțin cunoscute din păcate, selectate din volume de proză scurte mai vechi. Splendidul realism magic al lui Ștefan Mitroi este o rara avis în literatura română. Mltă maculatură publicată în zilele noastre și totuși mai găsesc uneori câte o bijuterie, cum este și această carte.
Am o problemă mare cu violența împotriva animalelor care mai apare uneori în scrierile autorului (există și personaje vânători, etc), prefer să nu detaliez, însă per total aceste povestiri, ca și celelalte cărți de Ștefan Mitroi pe care le-am citit, sunt o adevărată comoară, un balsam pentru suflet, de o sensibilitate cum rareori mi-a fost dat să întâlnesc.
În universul neobișnuit din aceste texte, totul este posibil - o uriașă pasăre multicoloră apare în mod misterios pe acoperișul unei case, un bărbat descoperă o lume în oglindă pe fundul unei fântâni, un tren fantomă adăpostește în fiecare compartiment o mamă și fiul ei soldat care doarme (o pauză de la război), în locul sufrageriei unui vecin apare un lac binecunoscut, câțiva soldați se instalează într-un hotel părăsit la finalul războiului, o (h)aralie bizară ia pe sus casele din sat rând pe rând, o noapte se prelungește neașteptat de mult și un bărbat obsedat de un fost munte urcă la cer pe stâncile sale invizibile.
Nu am menționat toate povestirile, dar vă puteți face o idee. :)
Voi reveni cu siguranță la acest volum absolut MAGIC.
⭐⭐⭐⭐(4 steluțe pe Goodreads)
Goarna lui Tuturuz
Un roman foarte sensibil, sub semnul aceluiași superb realism magic de inspirație folclorică întâlnit în majoritatea scrierilor lui Ștefan Mitroi și care mie una îmi place enorm. I-au lipsit niște ingrediente ca să fie „complet” (pe alocuri aduce cu o pictură naivă în proză), însă m-a emoționat nespus călătoria caselor (împreună cu atelierul de tâmplărie, clopotnița și un cocoș de vânt din tablă) din satul natal până la București, în căutarea ultimilor oameni care le-au locuit... O nostalgie aproape dureroasă răzbate din fiecare cuvânt al acestei cărți scrise cu penița înmuiată în amintiri și dor.
Viața secretă a obiectelor, antropomorfizarea sau personificarea lor m-a atras dintotdeuna ca subiect de film/carte, de aceea am întins mâna ca un magnet către acest roman, dar și pentru că sunt deja familiarizată cu farmecul poveștilor țesute de autorul teleormănean.
În „Goarna lui Tuturuz”, o măgură ia forma unui uriaș gânditor pe care prinde rădăcini, casă cu casă, un întreg sătuc. Cu timpul, oamenii care îl locuiesc se împuținează, până ce casele rămân părăsite (alt subiect de interes pentru lumea mea emoțională). Cimitirul are și el ceva de spus pe tema asta, dar și în alte privințe – m-au amuzat unele din dialogurile mormintelor mofluze. Sfinții trăiesc și ei printre săteni (ieșind și reintrând în icoane), iar unul din ei, un fost tânăr deloc înzestrat intelectual, rămâne să vegheze călătoria caselor stinghere pe post de sfânt cu reședința în turla bisericii (care biserică decide să stea pe loc, însă le transmite caselor mesaje pe calea gândurilor).
Pe măsură ce casele și clopotnița înaintează pe drumuri înzăpezite – au ales să plece iarna, prin nămeți înalți, ca să nu fie văzute – aflăm poveștile vechilor oameni, actualmente locatari ai cimitirului abandonat și el. Unele mi-au plăcut mai mult decât altele, iar câteva deloc (implică vânătoarea sau animale chinuite...offf, aici am eu o mare problemă, cam lipsește respectul față de animale).
Magia și imposibilul se nasc adesea în sânul banalului – astfel, unui tâmplar rămas fără un picior își construiește unul din cireș, iar pomul continuă să crească ulterior din mormântul omului; sfântul din turlă se îndrăgostește de umbra unei păsări, iar cerul dispare temporar într-o fântână. Se petrec și alte ciudățenii frumoase, dar vă las pe voi să le descoperiți.
Finalul e superb.
⭐⭐⭐( 3,5 steluțe pe Goodreads)
Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri
Trei povestiri superbe din acest volum:
* Bâlciul - unde un acrobat merge pe rufele puse la uscat și o femeie se căsătorește cu un bărbat cu cap de porc
* Alb - unde ninge cu grâu
* Ziua recoltei - unde filmele proiectate pe un cearșaf mai că nu devin realitate (și o femeie din sat îl caută pe Florin Piersic alias Șapte Cai pe la casele vecinelor mai focoase)
Două povestiri frumoase:
* Ararat - unde cenușa părinților călătorește spre țara de origine
* Pisica surdomută - unde moartea mamei capătă dimensiunea unei pisici atașate de casa unde a locuit
Restul povestirilor nu au fost pe gustul meu și datorită trigger-ului meu cu animalele chinuite/nerespectate... Mai avem și o duduie care se laudă că răposatul a bătut-o și a iubit-o.
Dincolo de abrutizarea rurală surprinsă în acest volum presărat, de altfel, cu multă poezie și zugrăvit în anunațe fabuloase și suprarealiste, este, per total, carte sensibilă pe care o recomand.
⭐⭐⭐(3 steluțe pe Goodreads)
