Tulburător de frumoasă carte! M-a sfărâmat într-o mie de fragmente de suflet, emoție, gând, memorie... În general fug mâncând pământul de romane pe tema nazismului /războiului pentru că mă încarcă prea mult, dar Sylvie Germain e un geniu, iar cartea asta e o CAPODOPERĂcare valsează de-a lungul a doar 200 de pagini de proză poetică, vignette, citate, poezii, ecouri filofozice, construind o poveste pe cât de tristă, pe atât de înnebunitor de fascinantă, țesută din magnifice imagini vizuale de un farmec diafan și dureros totodată... o simfonie a morții murmurată pe ritmul vieții veșnic roditoare de renașteri sufletești.
Ce să mai, nu am rezistat chemării și am pătruns în universul acestei cărți, știind că mă va face praf și pulbere emoțional... Am pășit în lumea violet-portocaliu-roșiatică a lui Magnus – băiat, bărbat, ursuleț de pluș, în căutarea identității furate, crescut de o familie de adepți ai nazismului și apoi de rudele acestora care nu le împărtășesc deloc convingerile, călătorind și schimbând țări, orașe, identități, femei, locuințe... iubind, urând, tăcând, observând, încercând să-și amintească...un NUME, o mamă.
Iar eu am stat în umbră și i-am urmărit parcursul, necuvintele, periplurile, mai exclamând cu voce tare un: „Ce-mi faci, femeie? (=autoarea cărții), mai vărsând o lacrimă.
Cine este Magnus, misteriosul nume inscripționat pe baticul de bumbac de la gâtul ursulețului jerpelit, cu ochi chihlimbarii, care pare a fi fost singurul martor la o tragedie de mult îngropată în cenușa vremii? Va reuși bărbatul să afle răspunsul și să facă pace cu trecutul?
p.s.1 mi-am subliniat zeci de pasaje din carte, voi reveni cu câteva citate măcar
p.s.2 în general nu semnalez greșeli observate prin cărți, nu le acord o mare atenție, însă ediția în română are destul de multicele, lipsesc și unele cuvinte/litere. Poate se va reedita având și o va lua la puricat un corector.
„Dandelion Wine” de Ray Bradbury este capodoperă literară cu parfum de păpădie care m-a făcut praf (de stele)... Poate cea mai frumoasă, sensibilă, nostalgică și răvășitoare carte despre copilărie (și maturizare) scrisă vreodată. Doar vag biografică, profund poetică, revelatoare, sfâșietoare, delicată ca o aripă de libelulă și zgrunțuroasă ca un pumn de pietriș călcat de o pereche de teniși în amiaza verii. Dulce ca o limonadă și răcoroasă ca teama de îmbătrânire.
Când ești copil verile sunt un univers feeric, nesfârșit, chiar și când umbrele vieții de adult se strecoară uneori printre piciorușele lor sprintene. Când ești copil până și tramvaiul îți pare un animal miraculos. Îl iubești așa cum îți iubești cei mai buni prieteni, fleacurile aruncate de alții (comorile tale) și jocurile de-a lumile magice. Cauți mistere la tot pasul și privești la viață prin ochii infiniți ai inocenței.
Personajele din "Vin de păpădie" sunt absolut încântătoare, desprinse parcă dintr-un basm... Te farmecă și te îmbie la un periplu dantelat în lumea amintirilor, a visurilor și a imaginației...de la bărbatul care visează să construiască Mașina Fericirii (și poate reușește) și până la bătrâna acuzată de copii că nu a fost niciodată tânără sau vrăjitoarea mecanică (și vie?) care oferă mesaje enigmatice scrise pe cărți de tarot.
Protagoniștii, Douglas și fratele lui, Tom, vorbesc cu vocea adultului-copil Ray, descriind uneori naiv, alteori filosofic, crâmpeie din ceea ce a fost copilăria lor din vara anului 1928.
Vinul de păpădie este laitmotivul ce leagă firele invizibile ale tuturor întâmplărilor din Green Town și totodată un simbol al copilăriei imposibil de șters din calendarul memoriei colective. Este pretextul care îi reunește pe toți membrii familiei într-un ritual aproape magic. Fiecare sticlă de vin corespunde unei zile a verii, marcând încercarea ludică de a încetini timpul închizându-l într-un recipient. Astfel, bunicul și nepoții se asigură că în iernile care urmează, gustul verii le va dansa pe limbă retrezind amintirea verii.
Cuvintele de care dispun în aceste clipe sunt mult prea sărace pentru a descrie această bijuterie de carte care a intrat cu siguranță în topul favoritelor mele. Extrem de rar mă refer la o carte ca la o "capodoperă". Sunt ultra pretențioasă (fără să vreau) la cărți și foarte puține îmi fură "inima" și îmi întorc sufletul pe toate părțile, cum au făcut cele 260 de pagini izvorâte din penița lui Ray Bradbury.
Femeia de pe copertă are o expresie în ton cu părerea pe care mi-a făcut-o cartea. 😃𝑂 𝑚𝑒𝑑𝑖𝑡𝑎𝑡̦𝑖𝑒 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑢𝑛𝑑𝑎̆ 𝑠̦𝑖 𝑒𝑚𝑜𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑛𝑡𝑎̆ 𝑎𝑠𝑢𝑝𝑟𝑎 𝑐𝑜𝑛𝑑𝑖𝑡̦𝑖𝑒𝑖 𝑑𝑒 𝑚𝑎𝑚𝑎̆ ?? Poate o mamă denaturată...
A început promițător, o invitație la redescoperire și contemplare în decorul unei vacanțe la mare, departe de tumultul trecutului - o rană vie încă. Autoarea a presărat indicii ale unui mister ce se relevă treptat, pe măsură ce protagonista își revizitează amintirile îngropate. Când colo, lectura s-a dovedit anevoioasă și enervantă cu fiecare „piele” năpârlită de personajul-narator, o femeie de-a dreptul antipatică, tânjind parcă după inima care îi lipsește, asemeni unui Om de Tinichea blazat și mizantrop, o femeie la granița cu sociopatia, care ne istorisește cu o voce de aisberg mimând uneori topirea (o falsă înclinație către empatie și sentiment de vinovăție) frânturi din trecutul ei, axate pe relația cu fiicele ei înstrăinate (de ce oare?...) și cu mama ei.
Maniera glacială și pe alocuri aproape sadică în care femeia de 48 de ani descrie scene de abuz din relația ei cu proprii copii mi-au inspirat o senzație neplăcută... Ca să dau și câteva exemple - madam povestește cum și-a bătut fără să se poată opri fiica de câțiva ani, sau cum și-a părăsit timp de trei ani fiicele în copilăria lor și cum s-a întors în viața lor nu de dragul lor, ci pentru că, citez „din același motiv pentru care plecasem: de dragul meu. (...) M-am simțit mai inutilă și disperată fără ele, decât cu ele.”
Menționez că deși prefer un protagonist mai pe sufletul meu, în care mă și regăsesc, măcar parțial, nu exclud personajele mai nesuferite atâta timp cât posedă și o urmă de umanitate și frumusețe interioară, ori Elena Ferrante m-a făcut să-i detest personajul. Nu știu ce intenție a avut cu această carte, care pentru unii reprezintă o multi-perspectivă emoționantă asupra relației mamă-fiică, dar eu una nu am putut-o digera deloc. I-am acordat 2 stele pe Goodreads (nu există jumătăți acolo) pentru că nu e totuși chiar prost scrisă deși are lacune serioase și la nivel de structură și construcție narativă.