O întoarcere în Bucureștiul de odinioară...patimi, obiceiuri, oameni, schimbări

 Per total m-aș fi așteptat la mai mult suflet de la această carte, având în vedere dragostea de altfel evidentă a autoarei pentru Bucureștiul interbelic căruia pare că îi aparține dincolo de timp și realitatea „imediată”. Admirabilă documentarea amplă de la baza acesteia, de la viața politică a bucureștenilor la descoperirile tehnologice revoluționare din perioada interbelică și obiceiurile de conduită socială ale locuitorilor capitalei (nu lipsesc nici detaliile picante). Și totuși expunerea informațiilor și a evenimentelor desprinse din trecutul „de aur” al Micului Paris este realizată oarecum mecanic, în pas grăbit, pe alocuri ușor împrăștiat, autoarea căutând parcă să cuprindă cât mai mult într-un spațiu cât mai econom și dichisit. Compensează însă prin valoarea documentării, umor și crâmpeie de nostalgie presărate de-a lungul său periplului bogat cu parfum de istorie nepieritoare și entuziasm de arheolog (Ioana Pârvulescu se pricepe de minune să „sape” în trecut după detalii care altora le scapă). Mi-a plăcut, de asemenea, trecerea inedită de la un capitol la altul prin reluarea ultimei propoziții de la finalul capitolului precedent în deschiderea următorului.

Voit sau nu, focusul pare îndreptat îndeosebi asupra vieții marilor scriitori din acele timpuri (Arghezi, Camil Petrescu, George Călinescu) – mi-a plăcut să îi descopăr pe acești autori în rolul pe care l-au jucat cândva ca Oameni, descătușați de etichetele scriitoricești. Aflăm însă despre multe alte personaje colorate ale vremii, de la actrița celebră și controversată Leny Caler și până la vestitul primar Demetru Ion Dobrescu, responsabil pentru modernizarea Bucureștiului în numeroase privințe, dar și pentru actele sale de caritate.

Emoționante de-a dreptul pasajele care descriu adaptarea omului interbelic la schimbările uriașe pe care vechiul viitor le-a aruncat în ograda lui – uimirea de a asculta evenimente transmise din alte prți ale lumii în „cutia vorbitoare” (radioul) sau entuziasmul stârnit de primele filme care au rulat la cinematografele din capitală.

Deși autoarea remarcă o apropiere vădit mai mare între oamenii din diferitele clase sociale de atunci, bucureștenii care au trăit  între cele două războaie nu au fost totuși cu mult diferiți față de noi, cei din prezentul lui 2024 – au suferit, s-au bucurat, s-au mirat, au criticat, au râs, au dat petreceri, s-au bucurat de muzică și de artă, au iubit pasional și s-au despărțit teatral și au visat să rămână în memoria celor care aveau să-i urmeze, trăgând după sine, distilând și transformând în permanență amintirea și expresia Bucureștiului de odinioară pentru a se potrivi cu noile (lor) timpuri.

Viața începe vineri... și nu se termină niciodată

Recent am citit cu mare interes și curiozitate romanul Ioanei Pârvulescu „Viața începe vineri”, visând de ani buni la călătorii în timp, îndeosebi în Bucureștiul de odionioară. 

Am intenționat să îi ofer 5 steluțe pe Goodreads, apoi, de-a lungul lecturii, am mai pierdut una pe drum și am rămas în cele din urmă cu 3 stele. Ioana Pârvulescu scrie minunat, are o adevărată înzestrare scriitoricească, însă pare că în acest roman și-a asumat mai mult decât a putut duce. Poate ar fi fost bine să menționeze de la bun început că nu avem de-a face cu o „reală” intrigă polițistă (deși tot autoarea ne oferă multe indicii în acest sens), nici cu un roman cu o structură clasică, bine închegată, și nici cu o carte SF/fantasy despre călătorii în timp, ci mai curând cu un periplu nostalgic prin vremurile de odinioară, în secolul 19 al Bucureștiului cu tramvaie trase de cai și domni care își scot pălăria pentru a saluta.

Autoarea construiește, totuși, o poveste polițistă, lansează misterul unei crime pe care o rezolvă, către finalul romanului, mai degrabă facil, grăbit, ca mersul în galop al unui cal de la trăsurile secolelor trecute, fără să ofere cititorului satisfacția unei enigme realmente elucidate, după ce a presărat de-a lungul întregului roman piese de puzzle menite să se închege la un moment dat.

Călătoria lui Dan Crețu în trecutul unui București de mult uitat, marcată de o voce narativă plină de emoție copleșitoare, confuzie și dramatism, nu are un sens clar, rămâne suspendată între două stări de fapt aleatorii. Rămânem cu întrebări precum: „Care este scopul acestei călătorii în timp? Cu ce se schimbă viața lui Dan în urma acestei experiențe și ce legătură este între el și tânărul ucis cu al cărui destin pare a se intersecta viața lui?”

Dincolo de nepotrivirea acestor piese de puzzle literare, am adorat lirismul prozei, dragostea autoarei față de lumea construită, micile și marile intrigi sociale din vechiul București (este și un vis de-ale mele să călătoresc în timp în acele vremuri), precum și personajele frumos conturate din frânturi de istorie amestecate cu emoție subtilă și învăluite de o splendidă atmosferă vintage. Nicu, băiatul bun la toate, este adorabil și îmi amintește de tragi-comicul lui Charlie Chaplin. Iulia Margulis pare a fi personajul principal al romanului, o domnișoară înaintea timpului ei, care ne amuză și ne impresionează cu umorul, luciditatea și pe alocuri ironia înțepătoare și înțeleaptă cu care marchează în jurnalul său devenirea ei ca femeie și ca om al unui nou secol.

Ioana Pârvulescu îți dă impresia că tragi cu ochiul pe gaura cheii la destinele personajelor sale, însă nu într-un mod intruziv, ci din postura de martor mut al unei istorii care încă palipită sub tălpile noastre, pe bulevardele pe care cândva s-au plimbat, poate, stră-străbunicii noștri, visând la magia unui viitor devenit, între timp, un trecut la care oamenii viitorului se gândesc cu nostalgie.