luni, 16 decembrie 2013

Cozonac cu teatru şi vise

Duminică, 15 decembrie, cafeneaua La Mine-n Copac s-a transformat în scena unde visele devin realitate în preajma sărbătorilor. Evenimentul a sprijinit acțiunea umanitară întreprinsă de Aoln Romania, asociație de tineri voluntari, care organizează acțiuni de binefacere pe parcursul a două decenii de la înființare.(http://aoln.ro/


Elena Simion şi  Judy Florescu au fost, ca şi în alte dăţi, îngeraşii păzitori ai celor aflaţi în dificultate. Şi pentru că altruismul se simţea puţin stingher în colţişorul său de beatitudine, Arta i s-a alăturat cu zâmbetul pe buze şi paşi de balerin. Cei adunaţi în Copacul dorinţelor împlinite au putut urmări un superb spectacol-lectură (şi aş adăuga muzică), avându-i ca protagonişti pe actorii Laura Ilinca şi Istvan Teglas.  El s-a bazat pe un text scris de Laura Ilinca, intitulat, semnificativ,  Ultima”. Complicele de nădejde al experienţei teatrale a fost regizorul  Cosmin Alexandru Purice.

În atmosfera Bucureştiului de altă dată, două destine se întâlnesc pe aceeaşi cută a timpului, într-un taxi numit dorinţă, aş spune, parafrazându-l pe Tennessee Williams. 

Ea este Tina, o doamnă vârstnică, pentru care viaţa e un accesoriu preţios pe care îl poartă mereu în buzunarele sufletului. E cochetă şi încrezătoare, o copilă înveşmântată într-o piele ajunsă neîncăpătoare. În glas îi citeşti o serenitate flirtând din când în când cu nostalgia.
Pe urmă realizezi că Tina a desluşit un controversat mister al universului:  frumuseţea reprezintă un bun pe care o femeie nu-l înstrăinează decât dacă îşi acceptă moartea.

El, un şofer de taxi pe care volanul nu-l poartă niciodată în afara banalităţii. Plictisit de zgomotul rutinei,  îşi petrece singurătatea în compania vocii feminine de la capătul staţiei. I se pare ciudat să asculte istoria unei tipe născute „cu două secole înaintea lui.” Totuşi, de-a lungul drumului iniţiatic, are parte de propria revelaţie: nu ne naştem bătrâni. Ba dimpotrivă, purtăm în noi o minunată enciclopedie de experienţe ce nu se uzează la atingerea anilor.


Poveştile Tinei se desprind suav din pântecul vremurilor uitate şi se revarsă în auzul şoferului de taxi cu noncomformismul unui râu învolburat. Uneori triste, alteori greu de imaginat, momentele cruciale din existenţa femeii descuie o uşă pe care ascultătorul o credea încuiată – totul capătă savoare, pe măsură ce filmul vieţii Tinei se derulează ca într-un cinematograf  ai cărui spectatori sunt umbrele trecutului. Locurile familiare se succed în cascade vii de cuvinte şi devin principalele puncte de reper pe traseul către cea din urmă aventură a tinereţii târzii.

În „Ultima”, destinaţia nu este decât o iluzie inventată de călătorii imuni la entuziasm. Între protagonişti se înfiripă o relaţie înduioşătoare, presărată cu amintiri picante şi epifanii neaşteptate. 
Un spectacol pe care mi-ar plăcea cu siguranţă să îl văd în decorul unui teatru.


Spectatorii au jucat şi ei, alegându-şi, poate, unul dintre cele mai frumoase roluri: acela de binefăcători. Participarea fiecăruia a contribuit la strângerea de cozonaci pentru bătrânii aflați în spitale. La final, cozonacii au călătorit către un spital din București. Acolo, oamenii pe chipul cărora timpul a încrustat riduri adânci s-au putut bucura de cadouri.


M-a impresionat să mă aflu printre atâţia oameni deosebiţi. Recunosc, mi-am reţinut cu greu lacrimile ce-mi pândeau genele la sfârşitul piesei.
 Lumea actorilor va avea mereu un farmec aparte pentru mine şi mă bucur că magia făurită de ei a făcut posibil acest  eveniment. 

Poze: Elena Simion.

duminică, 15 decembrie 2013

IDC şi-a desemnat câştigătorii în anul neapocaliptic 2013

Ieri a fost  zi de lauri şi aplauze. Ce s-a sărbătorit? Încheierea ediţiei a IV-a a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”. Festivitatea de premierea a avut loc la ora 18:30, în Librarium SunPlaza. 


Câştigătorii au fost:


Secțiunea Poezie:

Ionela-Mădălina GROSU
Florentina Diana CRÂSTA
Sînziana ȘIPOȘ  



Secțiunea Proză scurtă:

Petre Ioan CREȚU
Patricia Iulia IANCU
Marius Mihail GABOR
Oana Andreea TĂNASE
Daniel TUDOR
Roxana SOREA
Mihai Emilian LĂPĂDAT
Daniela Georgeta NEDELCU


Din păcate o parte din ei au fost absenţi, însă cu siguranţă se vor bucura de cadouri (Moşul a venit mai devreme). Cei care au păşit însă pe podium au adus cu sine o bocceluţă de emoţii de toate culorile. Îi înţeleg perfect, doar am fost şi eu în locul lor mai anul trecut. Ciudată trecerea asta de la premiată la jurată.  

La decernarea premiilor s-a alăturat scriitorul A.R. Deleanu, lectorul Atelierelor de Creative writing de la această ediție, care a înmânat Premiul Revistei SemneBune celui mai inedit text din Caietul de Atelier IDC.

Eu am avut plăcerea să-i ofer premiul cel mare la secţiunea Poezie  Florentinei  Crâsta. 
Numbăr one in peisajul prozei a fost Marius Mihail Gabor.  


Dintre protagoniştii serii îi menţionez pe Igor Mocanu care a reprezentat Grupul Librarium, Andrei Zbârnea, managerul echipei, Cristina Nemerovschi, Liviu Drugă, Marius Lăzărescu, Dorina Tătăran şi Sabina Yamamoto. 



Juraţii au vorbit despre experienţa de cu/a/pre/legere a scriiturilor, într-o atmosferă livrescă, în compania marilor autori care ne priveau pe furişi din rafturi.

sâmbătă, 14 decembrie 2013

Festivalul de literatură horror 2013 “reloaded”


Vineri 13. Zi cu noroc şi voie bună pentru horroriştii adunaţi în Anton’s Pub.


Editura Herg Benet şi Revista de Suspans au fost “tartorii” celei de-a doua ediţii a Festivalului de Literatură Horror "Vineri 13".  


În cadrul evenimentului moderat de Leonard Ancuţa au avut loc lansările a două noi apariţii scriitoriceşti: ediţia a doua a romanului "Pervertirea", de Cristina Nemerovschi (ed. Herg Benet), şi volumul de proză "În munţii nebuniei", de H. P. Lovecraft (traducere de Mircea Pricăjan, ed. Millennium Books). 


Scriitori invitaţi au fost A. R. Deleanu care a încântat publicul cu o lectură îndrăzneaţă din volumul de proză "Acluofobia. Zece povestiri macabre", (ed. Herg Benet) şi subsemnata (am văzut că aşa se spune mai nou ca să eviţi narcisismele) care a lecturat (persoana a III-a, acum chiar mă simt narcisistă...) câteva poeme din volumul de poezii "Moartea era un iepure şchiop" (ed. Karth). 



PreEvent-ul de ora 18.00 a pregătit terenul pentru atmosfera horror cu  "O poză din Oz", expoziţie colectivă de fotografie contemporană australiană - curator: Crisia Miroiu. Invitaţi: Miruna Vlada, Oana Duşmănescu, Cristina Nemerovschi şi Andreea Molocea.

Poze: 

marți, 10 decembrie 2013

Fă-mi loc! : o cronică-poem

Duminică am revăzut “Fă-mi loc”, piesa care a călătorit la clasa întâi până la Paris. În atmosfera intimă de la Godot, am auzit într-o odaie a minţii glasul trenului, de care îmi este atât de dor. Apoi am gustat din parfumul poveştii de iubire ţesute pe micuţa scenă. Marius Manole şMedeea Marinescu s-au întâlnit din nou ca Manuel şi Camilla, călătorii pentru care trenul opreşte exact la timp în gara singurătăţii. Radu Beligan semnează regia, dovedind încă o dată o talentul extraordinar de a-şi însuşi aerul tineresc al teatrului modern. 


În locul unei cronici ca la carte, m-am gândit să aduc un mic omagiu spectacolului printr-un poem:

FĂ-MI LOC!

Fă-mi loc
Mă cheamă Camilla
şi mi-am pus la păstrat fericirea
într-o valiză de unică folosinţă
n-am bani nici măcar de-un cruton de fericire
sunt un dezastru cochet cu două picioare
şi două mâini stângi
în ochi îmi cresc ţurţuri
uneori se topesc
şi mi se vede primăvara.
Pe trupul meu e încrustat un bărbat însurat
ca o hieroglifă obscenă pe care n-o pot citi
decât invers
de la suflet la carne.

Fă-mi loc
printre bagajele tale ponosite cu miros de divorţ
aici la tine e cald
de ce eşti trist
pe culoar ţipă unii la mine
un muşuroi de inşi slinoşi cu degete lungi ce-mi caută nurii
în partea de sud a taliei
o grasă îmi crestează liniştea cu vorbe dolofane.

Fă-mi loc
omule, nu vezi că n-am unde DORmi
parcă ai fi un delfin eşuat în cămaşă apretată
vin sărbătorile şi n-am cu cine să împart ninsoarea
valiza
patul
mi-au rămas de anul trecut câţiva fulgi
mi-i agăţ de gene ca pe nişte globuri
şi-aşa n-am brad de crăciun
vorbesc prea mult, nu?
dar sunt încă tânără
n-am decât douăzecişiopt de ani
şi câteva vise ofilite în colecţia din valiză.

Pe tine cum te cheamă
ce palid eşti, dragul meu coleg de cuşetă
şi ce timid aproape că dispari în cutele cearşafului
regrelele tale poartă încă verighetă
dar umbra ta se îndrăgosteşte de mine
în timp ce eu îmi despachetez gelozia
îi tai lesa şi-o las să muşte din trecutul tău
ca dintr-o felie zemoasă de pepene.
Ne fugărim prin labirintul de paturi suprapuse
deasupra, dedesubt
din mine spre tine
în tine cu mine
nici nu ţi-ai dat seama când te-ai prins în joc
E-Manuel.
Nu ne mai încăpem în haine de bucurie
stinge lumina...
aprinde-o
eşti încă aici?

Fă-mi loc
printre bagajele tale ponosite cu miros de logodnă
aici la tine e cald
şi trenul ăsta e destul de mic pentru amândoi.

miercuri, 4 decembrie 2013

Aici nu se simte şi Oase pentru Otto

Lia Bugnar pune în scenă două piese care se succed aparent întâmplător, ca într-un joc dulce-acrişor al hazardului. Ce au ele în comun? Fuga. Personajele aleargă de-a lungul propriilor drame, mascându-şi tristeţea în decorul unor idealuri frânte pe care le pot repara, cred ele, cu puţin unguent pentru suflet. Însă rănile rămân deschise şi prin ele se zăresc viscerele unor întrebări orfane de răspuns. 

Aici nu se simte sau balada celor care (nu) cuvântă

Un el şi o ea se întâlnesc pe acoperişul viselor pentru că realitatea miroase urât. Dorinţa de a fi iubit a stat atât de mult timp în exil, încât dragostea s-a sleit şi a început să pută de-a binelea. Acum poluează întreaga atmosferă şi se răspândeşte asemenea unei molime. Experienţa olfactivă devine una sinstezică; mirosul se insinuează până şi în urechile protagoniştilor, ameninţând să le străpungă auzul. Miasma doare, se strecoară şi în carne, este posesivă, obligându-şi victimele să se refugieze sub acelaşi palton al fricii. 


Spaţiul în care-şi împart singurătatea este îngust şi rece. Un pas greşit şi... vor aluneca în golul uitării. Privind în zare, el (Marius Manole) trage cu ochiul la scenariul vieţii pe care a  abandonat-o la capătul străzii – un tablou uşor suprarealist cu un câine mignon pe nume Câine şi o soţie care detestă patrupedele şi vrea să-l dea pierdut. Pentru ea (Lia Bugnar), hubloul prin care îşi contemplă trecutul conţine un soţ distant şi speranţa că o pereche de silicoane îi vor aduce fericirea. Într-o atmosferă de teatru al absurdului, cei doi sunt un Adam şi-o Eva aflaţi la sfârşitul lumii, în miezul unei apocalipse emoţionale de proporţii. Singura lor şansă de supravieţuire este guste din mărul roşu, reînvăţând să iubească împreună, în acelaşi “aici” unde lacrimile nu sunt decât gheaţa topită din inimă.

Oase pentru Otto

Ce le poate aduce împreună pe două femei diferite, noaptea, pe trotuarul ce pare să se prelungească spre un infinit dezolant? O cântăreaţă de operă (Medeea Marinescu) şi o prostituată (Lia Bugnar) aşteaptă o maşină care să oprească. Pentru prima, ar însemna unica şansă de a pleca în Noua Zeelandă unde a câştigat un concurs de canto. Cealaltă se regăseşte în situaţia sordidă împărtăşită de zeci de femei pentru care strada devine micul eden prăbuşit din care îşi croiesc ziua de mâine. Destinele lor se ciocnesc – impactul e chiar dureros pentru artista inocentă, nefamilarizată cu îndeletnicirile nocturne ale vecinei sale de trotuar – apoi dansează unul în jurul altuia ca  într-un tango la început stângaci, apoi electrizant. 


Căţelul Otto îşi face apariţia timid lângă protagoniste. Nu ştie că dă titlul spectacolului, însă îşi interpretează rolul cuminte, cântărind cu priviri sfioase publicul. În poveste, el întruchipează fărâma de umanitate ce sclipeşte în negura despiritualizării impuse de sărăcie. Relaţia femeii de stradă cu animalul păstrează vie legătura nealterată cu generozitatea pe care şi-o suprimă pentru a supravieţui în jungla unde se vede nevoită să-şi vândă trupul. 

Lia Bugnar conturează excelent un personaj complex, în aparenţă o cenuşăreasă blazată care a încetat demult să mai spere la feţi-frumoşi, sau măcar feţi bogaţi. Dincolo de praful de pe haine şi limbajul aspru, de aruncătoare de suliţă, se ascunde însă o fire inimoasă şi o mamă al cărei fiu pictează în nuanţe nebănuite ale vieţii. Jocul abraziv al Liei este completat perfect de ingenuitatea cochetă a Medeei, care străbate scena căutând parcă un colţ de rai uitat.

Fotografii: Elena Simion


luni, 2 decembrie 2013

Primul meu mini-interviu despre Noaptea Sfântului Andrei

În preajma nopţii strigoilor româneşti (Sfântul Andrei), Mihai Adăscăliţei a avut amabilitatea să mă invite să iau şi eu parte la un mini-interviu pentru blogul său. Tema acestuia? Sărbători şi tradiţii româneşti versus tradiţii împrumutate de pe alte tărâmuri, îndeosebi cele americăneşti.


Recunosc că nu mi-am pus des problema motivului pentru care ne ataşăm de Halloween şi Valentine’s Day în defavoarea sărbătorilor noastre. Dar întrebările Lupului Întunecat (Dark Wolf) mi-au dat de gândit. Şi eu mă număr printre cei cărora le place să se costumeze pe 30 octombrie în schimb habar n-are ce obiceiuri se practică pe 30 noiembrie. Să fie ignoranţă? Nu ştiu.

Vă invit să citiţi gândurile mele pe această temă accesând linkul de mai jos:

http://darkwolfsfantasyreviews.blogspot.ro/2013/12/roundtable-on-halloween-saint-andrews.html


Alături de mine au participat la interviu scriitori talentaţi: Raluca Baceanu, Marian Coman, Oliviu Craznic, Stefana Cristina Czeller, A. R. Deleanu, Andrei Gaceff, Teo Matei, Cristina Nemerovschi, Claudia Niculescu, Mircea Pricăjan, Radu Romaniuc, George Sauciuc, Cristina Schek, Narcisa Stoica and Ioana Visan.



Bullets over Lipscani – Aici se citeşte

Aseară am avut prilejul să urmăresc în sfârşit piesa care a “botezat” Godot Cafe-ul, unul din locurile în care odată intrat, te pierzi în timp, în anii de glorie ai jazzului. Poate nu întâmplător   s-a jucat pe 1 decembrie, când celebrul regizor al filmelor “Annie Hall” şi “Midnight in Paris” a împlinit 78 de ani. Cu siguranţă i-ar fi plăcut să asiste din umbră, de la o măsuţă de lângă bar.

Imaginaţi-vi-l pe Woody înconjurat de o fortăreaţă de cărţi, într-un monolog abracadabrant cu fantomele marilor filosofi. Dintr-un colţ al camerei, un Humphrey Bogart blazat se întreabă cine l-a ucis pe creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute. Toţi i se par vinovaţi. Dar, no problem, băiatul are gloanţe pentru toată lumea.


Iată cum s-ar putea traduce într-o scenă uşor holliwoodiană, cu parfum profund cultural (cu mici adaosuri de indecenţă erudită) spectacolul semnat de Eugen Gyemant. Şi totuşi el nu se adresează exclusiv şoarecilor de bibliotecă, ci însăşi ideii de intelectualitate, cu brizbriz-urile şi nuanţele sale, mai mult sau mai puţin asimilate de pseudo-cunoscători. În esenţă, piesa parodiază elitismul şi pedanteria. Nu există nicio miză reală. Bizarele întâmplări se petrec în dulcele stil haotic woodian, condimentat cu originalitatea şi zvâcul creator al tânărului regizor. 


Cert e că Dumnezeu a fost ucis. De moartea sa se face vinovat un existenţialist, sau aşa se zvoneşte. Universul şi-a pierdut punctul de sprijin, iar acum se se clatină, răsturnând doctrinele filosofice de pe rafturile desemnate de umanitate. Kant, Pascal, Kierkegaard şi Spinoza defilează pe scena vieţii în chip de fantome ale unei genialităţi pe cale de dispariţie. Ne aflăm într-o lume răsturnată, un fel de Alice in Wonderland varianta pentru adulţi plictisiţi de freamătul existenţial. Valorile adevărate iau chipul clişeelor: moartea este îmbrăcată în costum negru, posedă o coasă  şi îşi invită victima “într-un loc cu verdeaţă”. Seriozitatea dialogului pretenţios se prăbuşeşte la impactul mortal cu jocurile de cuvinte şi clovneriile gestuale.

Pe fundalul muzical din filmele vechi poliţiste, detectivul particular Keiser (Dan Rădulescu) investighează crima şi descoperă o întreagă reţea de prostituţie, al cărei miez pare să fie librăria Cărtureşti. “Perversul” Babcock (Cătălin Babliuc) îşi înşeală dezgustător de platonic soţia cu dama de companie (livrescă) Carla (Smaranda Caragea), singura care îi poate oferi un orgasm intelectual. Din păcate, ea îl şantajează ca să-şi plătească taxa la doctorat. Un scop cât se poate de nobil, nu?


“Bullets over Lipscani” explozivă (serios, chiar se trag multe focuri) care merită savurată până la ultima perlă de nebunie rostită de protagonişti.