De când îi crescuse
un cireş pe umărul stâng, viaţa lui se schimbase total. Iubita îl părăsise, iar
vecinii îl ocoleau. Ba din când în când, îi aruncau câte o privire piezișă şi
îşi dădeau ochii peste cap. Copăcelul era mic, cam cât degetul lui arătător şi
trebuia udat odată la trei zile, altfel îl durea. Făcea nişte cireşe minuscule,
ca nişte pistrui.
Nu înţelegea de
unde atitudinea asta ostilă faţă de el, că doar nu era cu nimic mai prejos
decât ceilalţi. Era pur şi simplu „mai mult”.
Ieri s-a dus la farmacie şi a cerut o pastilă de cap. O
femeie scundă, pitită printre rafturile de medicamente, s-a întors către el.
Când i-a văzut umărul, zâmbetul profesional i-a pierit.
- N-avem, i-a răspuns tăios.
- Dar eu văd pe raft, acolo, scrie clar: Kotevin.
- Vi se pare, a mormăit farmacista şi a dispărut în
spatele unei uşi în formă de rinichi.
Săptămâna trecută a cerut un bilet la noul film al lui
Yssos, „Alerg pe câmpii şi nu mă opresc.” Cucoana de la ghişeu i-a întins
biletul în silă, bălmăjind ceva.
- Aţi spus ceva? a întrebat-o el, deja sătul.
Ovalul ascuns în spatele ghişeului a tăcut mâlc, dar lui
i s-a părut că aude o voce din surdină spunând: „Fir-aţi voi să fiţi de
ecologişti!”
Injuriile şi strâmbăturile făceau parte din meniul
zilnic al existenţei sale. Se obişnuise cu ele, dar se simţea foarte singur.
Numai nebunii şi cerşetorii se arătau îngăduitori cu excrescenţa lui. Un bărbat
zdreţăros i-a şi cerut câteva cireşe, întrucât nu mai mâncase de două zile.
 |
| Ilustrație: Cristina Maria - Zinzolina's Art (pagina de Facebook) |
La uşa lui nu băteau decât curierii şi poştaşul. Cel mai
bun prieten îl părăsise şi el, mărturisindu-i,
printre lacrimi, că a primit moştenire de la unchiul lui un elefant şi trebuie
sa plece în Africa să aibă grijă de el. Astfel că rolul amicului a fost luat de
cireşul de pe umărul lui drept. Copăcelul i-a devenit şi mamă şi tată şi frate.
Îl privea ore în şir în oglindă, cum îşi scutură crenguţele de parcă ar fi
aplaudat o reprezentaţie teatrală şi cum frunzuliţele lui se lasă mângâiate de
un vânt invizibil. Uneori vântul izbucnea dintre buzele lui. Îi plăcea să-şi
sucească trunchiul gâtului şi să sufle aer molcom înspre cireş.
După o vreme, a renunţat la dorinţa unei companii umane.
De fiecare dată când ieşea afară, strict pentru cele necesare, îşi acoperea
cireşul cu o pelerină croită special. Ajunsese să se ascundă şi el sub straturi
groase de haine. Asta era o adevărată corvoadă pentru cineva născut în Gomania,
unde era mereu destul de cald. Chiar şi aşa, mulţi îl recunoşteau şi făceau
stânga-mprejur când îl vedeau.
Într-o zi, Ea l-a găsit. Nu ştie nici el cum, pentru că
nu era din oraş, nici măcar din aceeaşi ţară şi vorbea o limbă ciudată,
înrudită într-o mică măsură cu a lui. A ştiut imediat că nu e de prin părţile
alea după faptul că ningea în permanenţă deasupra capului ei. Mii de fulgi de
zăpadă ţâşneau dintr-un loc necunoscut şi se aşterneau cuminţi la picioarele
ei. Desigur, în preajma Ei era foarte frig, senzaţie până atunci necunoscută
lui. Tocmai bine i-a fost cu hainele groase pe care le purta. Treptat, apariţia
aceea insolită i-a trezit simţurile amorţite. A început să-i înveţe limba. Ea
îi scria lecţii de vocabular şi gramatică pe şerveţelele de la cafeneaua unde
ocupau mereu acelaşi loc, într-un colţ umbros. Acolo, singurii care le aruncau
uitături neprietenoase erau chlenerii. De fapt din mila unuia dintre ei,
ginerele proprietarului, le improvizaseră acel colţ unde copiii nu mai aruncau
în ei cu ardei şi capetele de păpuşi. Amândoi erau proscrişi.
Curând, au reuşit să poarte discuţii în ikilyndeză
destul de fluent. A aflat, astfel, că Ea îşi părăsise ţara natală din cauza
încălzirii globale ce produsese o adevărată catastrofă demografică – zeci de
ikilyndezi muriseră după ce încetaseră să mai producă zăpadă. Se uscaseră ca
nişte mumii. Ea a ales o ţară de refugiu, unde căldura să fie suportabilă şi să
bată vântul. A căutat îndelung până să dea de Gomania.
- Ai fost primul goman cu care am legat o prietenie, i-a
surâs ea într-o după-amiază. în timp ce-şi sorbea cafeaua.
- Mă bucur, i-a răspuns el uşor fâstâcit.
- Voiam să te întreb demult ceva, i-a mai spus Ea. De ce
ne ocolesc ceilalţi? E din cauza mea, nu? Ştiu că sunt diferită.
- Nu-i nimic, şi eu sunt diferit... i-a şoptit El,
dezvelindu-şi micul cireş de pe umăr.
Ea şi-a mărit pupilele şi a scrâşnit din dinţi, apoi
şi-a scuturat pletele, din care a nins mai mult decât de obicei.
- E cel mai minunat lucru pe care l-am văzut! a exclamat
în cele din urmă, spre surprinderea lui.
- Serios?...
 |
| sursa: Pinterest |
Şi atunci s-a petrecut ceva asemănător cu alunecarea
unui zar fix pe muchie – uimitor, rar şi enervant deopotrivă. Ea s-a aplecat
peste masă şi l-a îmbrăţişat. Lui i s-a părut că trupurile lor au stat lipite
ore în şir. În realitate, nu a durat decât douăzeci şi şase de secunde pentru
ca una din palmele ei să îngheţe definitiv cireşul, care ulterior s-a
transformat într-o pulbere purpurie.
- C-ce-ai făcut?
Ea nu înţelegea. Oricât s-a străduit să-şi ceară scuze
(ba chiar i-a promis că îi cumpără altul), el a rămas de neclintit. În cele din
urmă, a părăsit furtunos cafeneaua şi de atunci nu s-au mai întâlnit. Şi-a
recăpătat vechii prieteni, iar farmacista care până mai ieri îl evita acum s-a
oferit să-i dea un supliment de trei
cutii de Kotevin.
Numai că lui nu-i mai păsa de toate astea. Umbla pe
străzi ca şi când n-ar fi văzut pe nimeni. Îi era dor să-şi mângâie copăcelul
cu degetul şi să-şi coloreze vârful limbii în roşeaţa cireşelor pe care le
cocea în fiecare seară. Ea avusese dreptate – cireşul a fost cel mai minunat
lucru pe care l-a văzut vreodată.
Povestire apărută prima dată în Revista de Povestiri (aleasă pentru publicare de Veronica Niculescu)
Acum vreo patru ani, când am terminat de scris „Întâmplări despre niciodată”, nu mi-aș fi imaginat că aveam să mă aflu cândva pe un scaun, în fața unor oameni care au venit la lansarea cărții mele. Până ca povestirile să vadă lumina (sau focul mocnit) tiparului avea să mai treacă ceva vreme. Am pus mult suflet în ele. Uneori am impresia că mi-am lăsat o parte din suflet în rândurile care le compun. Acea parte care a visat la iubiri imposibile și la singurărăți nesingure și care le-a aruncat mai apoi în afara timpului.
