marți, 28 mai 2019

Celor ce iubesc în taină

Ziua se frânge sub apăsarea nopții 
Ca un grăunte de nisip strălucitor 
Vântul dansează pe-o geană de lumină
Clipa oftează pe-un gând rătăcitor.

Iar în odaia veche, o tânără fecioară

Își despletește timpul pe-un umăr sidefiu
Cu anii tinereții își împresoară trupul
Eternitatea-și cântă cu glas trandafiriu.

Căci tânăra-i născută din vuiete de stâncă

Și neasemuite împreunări de valuri
Din strigăte de ape și lacrimi înspumate
Din șoapte de iubire uitate lângă maluri.

Sfios, de la fereastră, un tânăr o privește,

Cu ochii de tăciune și suflet pustiit
Pe frunte i se stinge o candelă de vise
De gene îi anină un dor neostoit.

În taină îi sărută cochilia urechii

Și pieptul îi tresare când îi zărește chipul
Din umbra ei se-nfruptă cu sete-amețitoare
Din depărtări îl cheamă nepieritor nisipul.

Dar tânăra craiasă a mărilor măiastre

Suspină și se frânge la țărmul amăgirii
Un altul o-nfioară și-i tulbură adâncul
De dragul lui și-ar vinde povara nemuririi.

***

Noaptea se așterne la căpătâiul zilei
Singurătatea ațipește-ntr-o odaie 
O fată și-un băiat își caută somnul 
Iubirea nu-i decât un joc de paie.

























(Teodora Gheorghe, 14.01.2019)


Ispita semnului de întrebare


Bat clopotele între genele tale
în ochii tăi se scutură clepsidre
într-un dans care seamănă cu o aducere aminte
în pragul ușii
la răspântia dintre moarte și mântuire. 
Între buzele tale își croiește drum o întrebare 
ca o cobră în deșert 
Un înger fără aripi o smulge și o preface în certitudine. 
Al naibii paradox! 
Acum nu mai știu nimic, zici 
și-ți întorci zâmbetul pe dos;
toată lumea crede că plângi
în fond și la urma urmei care e diferența? te gândești 
în clepsidrele tale
timpul se preface într-un fluture negru.

Teodora Gheorghe 
27 mai 2019.
Sursă foto: Pinterest

LUNA PLINĂ - un poem despre soarta tristă a reginei nopții


Din ţeasta nopţii picură pucioasă
Strigoii umblă-ncet pe-acoperişuri
O aripă se zbate la fereastră
Un freamăt surd răsună în desişuri.

E o lună plină ca un pântec rece

Din orologiu clipa dă să iasă
Pe fruntea vremii somnul trece
Furând fâşii subţiri de viaţă.

În crâng doi tineri îşi ascund iubirea

El îi recită versuri desuete
Ea îi sărută glasul cu privirea
În jurul lor se ţes dorinţi secrete.

Iar luna-i vede şi suspină

Ar vrea să-şi părăsească cerul
De dragoste să fie plină
Să-şi întâlnească-n codrii cavalerul.

Dar soarta nu-i îngăduie să fie

Mai mult decât o strajă-nsingurată
Pe catifeaua nopţii o stafie
Sădind mister cu inima-ngheţată.














Teodora Gheorghe, 18 mai, 2019 - de lună plină

marți, 14 mai 2019

Secretul poşetei

Gustav se opri în dreptul minunatei poşete care aparţinuse până de curând bunicii lui. Rămăsese deschisă. Cei doi îndrăgostiţi nu se mai îmbrăţişau ca de obicei. Colţul unei bancnote încreţite se ivea timid la suprafaţă, încercând parcă să scruteze camera în speranţa de a găsi pe cineva. Fusese o comandă specială de la Paris. Gustav oftă adânc şi inima i se strânse. Casa părea pustie acum. „Oare ce a vrut să ia din poşetă înainte să...?” Îşi alungă imediat gândul şi se aşeză pe fotoliul unde cândva aţipea bunica lui cu un roman în mână. 



Niciodată nu privise cu adevărat acel obiect unic ce ascundea o iubire interzisă. El ştia povestea. Lui i-o mărturisise. Nu bunicul lui a fost alesul, ci altcineva. Un negustor de antichităţi din Nantes. L-a cunoscut în timpul unei excursii. Era deja căsătorită, dar francezul i-a furat inima cu o brioşă cu ciocolată şi o poezie scrisă cu cerneală roşie pe zidul unei clădiri abandonate. Idila lor s-a prelungit şi după întoarcerea ei în Iaşi. Şi-au scris nenumărate scrisori. El se semna cu „Draga ta prietenă Amélie”, dar din conţinutul epistolelor se ridica, asemeni unui duh din sticlă, parfumul unei pasiuni înăbuşite. Subtilitatea cuvintelor nu a putut ascunde patima care ardea în cei doi îndrăgostiţi. 

Într-o zi, soţul ei, sătul să mai fie pe locul doi, i-a spus: „Dacă îţi face un cadou unic, aşa cum nu s-a mai întâlnit pe nicăieri în lume, atunci îţi acord divorţul.” Originalitatea era felul bunicului lui de a măsura dragostea unui bărbat pentru o femeie. În culmea fericirii, bunica lui, pe atunci o tânără fermecătoare, i-a scris amantului ei comunicându-i condiţia ce trebuia îndeplinită pentru a-şi câştiga libertatea de a se iubi fără îngrădiri. Negustorul de antichităţi a desenat el însuşi o schiţa cu poşeta şi a trimis-o unui prieten parizian. Astfel a luat naştere cel mai frumos cadou pe care l-a văzut vreodată bunica lui. În cele din urmă, amanţii s-au căsătorit, însă negustorul a pierit la scurt timp ucis de un ghiveci aruncat pe fereastră de o soţie geloasă. Bunica lui a păstrat poşeta până în ultima ei clipă. 

Acum era rândul lui Gustav să o admire în toată splendoarea ei. Cei doi îndrăgostiţi zugrăveau, în lumina acelei după-amieze de august, cele mai nebănuite nuanţe ale iubirii, o iubire sculptată cu măiestrie în aur alb şi catifea neagră. „Ce fericiţi trebuie să fie...Mereu împreună”, se gândi Gustav privind melancolic, pentru ultima dată, la perechea de îndrăgostiţi. Se ridică şi deschise fereastra ca să se mai aerisească. Îşi luă rămas bun de la casa aceea cu miros de naftalină şi cărţi vechi. După plecarea lui, vântul ascultă o conversaţie iscată pe măsuţa cu poşeta.

- Slavă cerului! spuse el. A plecat. Mă deprima cu suspinele lui.
- Mie îmi plăcea de el, a murmurat ea, posacă. Semăna cu un pianist.
- Normal, eşti făcută să fii sensibilă.
- Mai bine sensibilă decât de un sceptic băţos ca tine. 
- Bine că a lăsat poşeta deschisă. Nu mai trebuie să ne tot sărutăm la infinit. 
- În sfârşit un lucru în privinţa căruia suntem de acord, conchise ea. 
- Mi-au obosit buzele şi mi-au amorţit braţele. Mă mir că nu s-a aşezat mucegaiul pe ele.
- Aurul nu mucegăieşte, deşteptule!
- Zise atotcunoscătoarea. 

Cei doi continuară să se contrazică mult timp după ce vântul se întoarse la ale lui. Deasupra lor, într-un tablou, bunicul lui Gustav zâmbea ironic. 

de Teodora Gheorghe, inspirată de superbul tablou pictat de Vladmiri Kush

Amintirile Laviniei

Lavinia a deschis fereastra și dintr-o dată, toate amintirile cu ei doi i-au năvălit în cameră. Unele s-au ascuns în sertare. Altele, mai curajoase, s-au apucat să danseze printre cărțile de pe noptieră. Câteva s-au așezat, sfioase, pe pat. O pală de vânt le-a răsfirat de-a lungul cutelor desenate în cearșaf de trupul ei. A oftat și a încercat să le gonească, dar amintirile nu s-au clintit din loc. Rând pe rând, s-au strâns în jurul ei. S-au cocoțat unele peste altele, până când cea mai îndrăzneață i-a ajuns în dreptul inimii. Dintr-un singur salt, i s-a aruncat în adâncurile sufletului.

Atunci, i s-a părut că îl vede. La început o umbră, apoi un băiat zâmbind pe o bancă în parc. Purta un tricou alb și pantaloni scurți, verzi. Băiatul s-a ridicat și i-a făcut cu mâna. Lavinia s-a dus în întâmpinarea lui. Mergând, a observat că purta o rochiță bleu care îi trecea puțin de genunchi. S-au plimbat ore în șir emoționați, vorbind despre cărți, muzică, filme și coincidențe.

- De ce nu mai miroși a nimic? l-a întrebat ea privind la chipul lui senin, scăldat de razele sfârșitului de vară. 
- Mi-ai uitat mirosul. A trecut mult timp de atunci. 
- Ce naivi eram... Și cât ne iubeam.
- Mai ții minte unde s-a întâmplat? i s-a adresat el cu un glas nostalgic. 
- Ce?
- Primul nostru sărut.
Cum să nu mai știe? L-a condus în fața salciei bătrâne de lângă rondul cu statui. Buzele lui i-au atins fruntea fantomatic, iar ea i-a mângâiat obrazul.
- Aici a fost...
El a încuviințat și s-au îmbrățișat strâns.
- Mi-a fost dor de tine, i-a șoptit ea. De ce nu-ți simt inima bătând? 
- Pentru că nu sunt decât o amintire.
Când s-a desprins din îmbrățișarea aceea răvășitoare, era din nou în camera ei.
- Cine m-a pus să deschid fereastra...

Teodora Gheorghe
13 mai - Ziua Dorului
Pictură: Young Woman at a Window de Salvador Dalí

duminică, 12 mai 2019

Neobişnuita idilă a cărţilor de joc

Tragedie. Lipseau trei cărți din pachet. Fugiseră aseară, după jocul de poker. Regele de Romb i-a dăruit dragostea Reginei de Inimă Roșie. Ea, surprinsă și fâstâcită în fața acestei declarații rombice de iubire, a zâmbit suav și a spus:

- Da, da! Să fugim, stăpânul sufletului meu! Departe de acei bărbați care mă dezbracă din priviri în fiecare joi seară la masa de jocuri.

Din nefericire, Regele de Inimă Roșie nutrea și el sentimente pentru regină. Și-a decupat inima și, cu un gest teatral, a strigat în urma amorezilor:

- Staaaați! Draga mea regină, eu te ador de o mie de ori mai mult! Inima mea are forma cuvenită, potrivită iubirii. Pe când a lui... Nu vezi? Flușturaticul ăla oscilează în patru direcții. Se aprinde de fiecare dată când cineva prinde o mână bună. Săptămâna trecută îi sfârâiau călcâiele după Dama de Inimă Neagră, doar că nu i-a mers cu ea. Duduia nu e deloc naivă. 

- Ia mai pune-ți pofta în cui, cumetre! i-a răspuns în zeflemea Regele de Romb și a continuat să fugă, trăgând-o pe regină după el. După un timp, cei trei au obosit și s-au oprit în fața mașinii de cusut. Regii s-au duelat cu acele de gămălie.
- Pămpălăule! 
- Don Juan răsuflat!
- Vezi că ai colțul îndoit, arăți penibil! 
- Mai bine ai grijă să nu-ți înfig sabia în ochi! 

Înainte să se declare un câștigător, Regele de Inimă Roșie a observat că regina dispăruse. Au căutat-o ore în șir. Parcă intrase în pământ. Regele de Romb s-a consolat în brațele Reginei de Treflă care deși nu era la fel de frumoasă, avea chef de o escapadă. Celălalt nu a renunțat să o caute, dar în cele din urmă s-a lăsat și el păgubaș.

În acea seară, mezinul familiei a deschis dulapul cu jucării și a văzut ceva neobișnuit - o carte de joc stătea lipită de soldățelul de plastic. De colțul de sus avea prinsă o bucată de dantelă, ca un voal de mireasă.

De Teodora Gheorghe
Imaginea surprinde arta lui Terry Border, care spune povești cu ajutorul obiectelor.

Despicând noaptea a privit la soare

Luna privește pe furiș prin crăpătura nopții și vede câteva raze de o strălucire răvășitoare. "Trebuie să fie soarele", se gândește ea. Ar vrea să tragă draperia întunericului ca să admire mingea de foc în toată splendoarea ei care o atrage și o înspăimântă deopotrivă. Dar știe că dacă ar face asta, nimic nu ar mai fi la fel. Pământul s-ar cutremura, oamenii ar ieși pe stradă fără haine și fără principii, unii din ei l-ar vedea pe Dumnezeu cu ochiul liber și orbi, regnul animal s-ar amesteca neașteptat cu cel vegetal, fenomenele naturii nu ar mai ști cărui anotimp aparțin, notele muzicale ar părăsi portativul adăpostindu-se în urechile afonilor, oglinzile ar reflecta trăsăturile ideale în locul celor reale, planetele s-ar rostogoli aiurea prin univers alunecând în găurile negre și alte asemenea neclarități. 

Meditând la toate acestea, luna suspină adânc și își face culcuș într-un nor în formă de corabie. Plutește de-a lungul boltei cerești și visează câteva ore bune, până când dispare în locul cu noapte eternă.

sâmbătă, 11 mai 2019

Bărbatul care a furat luna de pe cer

Făcuse greșeala să-i promită iubitei lui luna de pe cer. Cum era un bărbat de cuvânt, a achiziționat o praștie magică de la o fostă vrăjitoare. A doborât luna într-o noapte. A avut grijă să nu-l urmărească nimeni în desișul pădurii. Din păcate, astrul a nimerit în lacul de la picioarele lui. Altă greșeală. A doua noapte a revenit cu o undiță, încercând să prindă luna. Dintr-o dată, a auzit o voce suavă din adâncuri:

– Mă las prinsă doar dacă mă arunci înapoi pe cer... 
L-a rugat astfel ceasuri întregi. A cedat. Ea s-a lăsat agățată în cârligul undiței și el a tras cu toată puterea, aruncând-o înapoi pe bolta cerească.Bărbatul a oftat și s-a întors la casa unde locuia cu iubita lui. Cheia nu se mai potrivea în ușă. Mirat, s-a uitat pe fereastră și a văzut-o cu un tânăr de o frumusețe răpitoare, zâmbind provocator. Nu îi venea să creadă.
– I-aș fi adus și luna de pe cer! a murmurat trist.
În spatele lui a auzit un foșnet. O siluetă întunecoasă s-a apropiat de el.
– Nu mi-o lua în nume de rău, frumosule. Domnișoara a venit la mine în seara asta. Mi-a plătit dublu ca să-i dau o vrajă de iubire.
A recunoscut vocea vrăjitoarei.

Poveste: Teodora Gheorghe 

Pictură: Christian Schloe


Muza care nu şi-a întâlnit poetul


Unde e poetul?„ se întrebă muza, plutind serafic deasupra măsuței unde până de curând stătuse un tânăr firav. „Tocmai când am venit...” Privind mai atent, zări o hârtie mototolită într-un colț al camerei. Cu mâinile ei translucide netezi foaia și desluși câteva rânduri scrise caligrafic și totodată pe fugă. Erau pentru ea!

„Te-am așteptat cinci ceasuri...Mi-am scormonit toate ungherele minții încercând să dau de tine, fantasmă nemiloasă! Am băut ceai indian dres cu zeamă de pepene, am meditat și chiar am stat în cap. Nimic. Nici urmă de tine. Într-un final, am renunțat. Ce rost are să mâzgălesc versuri cu stiloul? Lumea continuă să-și vadă de treabă și fără stihurile mele. Foametea și războiul, bolile și ura rămân la locul lor, mușcând din carnea realității. Gata. Renunț la poezie. Mă duc să-mi caut o slujbă.”

Muza oftă descumpănită. 

- Ce nerăbdători sunt tinerii...Păcat... Urma să-i strecor o idee genială în somn, în miezul unui vis. Pe timp de zi e mai mereu neliniștit, gândurile îi țipă din toți rărunchii. Dar noaptea îmi lasă o portiță deschisă. Nu renunța, drag poet! Sunt aici, nu mă auzi? 

Peste drum, un tânăr cu păr dezordonat și ochi încercănați intra într-un magazin. Preț de o clipă, întoarse capul. I se păruse că îl strigă cineva. „De la oboseală...” își zise și se uită la afișul lipit la intrare: ANGAJĂM VÂNZĂTOR. DETALII ÎNĂUNTRU.

de Teodora Gheorghe.
Pictură: Michel Cheval

joi, 2 mai 2019

Dragostea înmugurește uneori pe asfalt

Bărbatul îi mângâie trupul unduitor cu două degete fine, ca de panist, apoi o apucă strâns de talie. Se grăbea. „Unde oare vrea să ajungă?” se întrebă ea, suspinând. Traversară iute o intersecţie, făcând slalom printre furnicarele de oameni şi maşini. Se ciocniră de mai mulţi trecători la fel de grăbiţi. „E o zi atât de frumoasă, de liniştită. Ce-i cu tot freamătul ăsta?” rosti ea suav, dar el nu o auzi. Se oprise să cumpere ceva.



Dintr-o dată, o melodie cristalină răsună lângă ei. Nerăbdător, bărbatul scoase din buzunar obiectul cântător şi îl lipi de ureche.

- Unde eşti? Cum adică nu mai vii? Spune-mi măcar de ce... 
Ea simţi cum mâna lui îi alunecă încet de pe talie. În aceeaşi clipă, se prăbuşi la picioarele lui. El o lăsă acolo şi plecă nervos, fără să privească în urmă. Stătu o vreme întinsă pe asfalt, contemplând trist siluetele nepăsătoare care treceau pe lângă ea, cu gândul în altă parte. „Asta am fost eu pentru el...un simplu accesoriu.” Deznădăjduită, se abandonă unui vânt călduţ de sfârşit de vară, admirând norii care călătoreau fără ţintă pe întinderea cerului.

- Ce faci, drăguţo? o surprinse o voce străină.
Era un bătrânel care-şi sprijinea anii într-un baston elegant. Avea alura unui profesor respectabil. Pe chip i se citeau încă trăsăturile şarmante de odinioară.
- Ai vrea să vii cu mine? o întrebă el.
- Da... răspunse ea ezitant.

Merseră împreună pe alei lăturalnice, un timp nedefinit. Un sentiment nou înmugurea în sufletul ei. Ajunseră în faţa unei case acoperite cu iederă. Bătrânul deschise poarta uşor, abia atingând-o, de parcă ar fi vrut să n-o trezească din somn. Pătrunseră într-un holişor unde mirosea a cărţi vechi şi a scorţişoară. Bătrânul se descălţă, apoi o conduse într-o cameră cu mobilă veche şi pereţii acoperiţi în întregime de picturi înfăţişând cascade, păduri, lacuri şi alte asemenea lucruri care o făcură să tresalte de bucurie. Tremura, înfiorată. Bătrânul o sărută cu tandreţe şi o aşeză într-o vază, lângă fereastra deschisă pe jumătate. Ea îşi scutură suav petalele şi se aplecă uşor către el, în semn de mulţumire.

de Teodora Gheorghe
Pictură:  - Vladimir Kush