Poem: Timpul care a coborât din ceas

Din ceasul cu pendulă se coboară
Un timp cu braţe lungi şi pălărie
Îmi face semn aşa, într-o doară
Cu ochi vântoşi şi umblet de stafie.

Măi, timpule, spre ce eternitate
Ai apucat-o aşa de dimineaţă
Cu ore negre-n spate înşirate
Săltând în mers ca o paiaţă?

Îmi trage o ocheadă pişicherul
De zici că i-a îngheţat secunda
Se-ndoaie plopii, se înclină cerul
Oceanele îşi pleacă unda.

Om trist şi gol pe dinăuntru
Ce-ţi pasă ţie unde-mi port eu clipa
cu ce singurătate gri îmi umplu
apăsător şi falnic pripa?

De secole întregi îţi stau alături
Şi te veghez ca pe-o icoană
Dar tu mereu mă dai în lături
Preocupat de-o veche rană.

Eu îţi ofer aici, acum şi Este
Tu mă înşeli cu ieri şi niciodată
Aştepţi o neîntoarsă veste
În stânci de nicăieri săpată. 

Te părăsesc, monşer, îmi spune
Şi-mi face semn cu pălăria
De-acum sunt un copil pribeag în lume
Mă duc la Dumnezeu să-mi iau simbria! 

Poem: Balanța

Balanţa din templul japonez s-a clătinat
ieri
când pasărea phoenix a renăscut

din cenuşa altora
toţi zeii s-au închinat la ei înşişi
într-o beţie amară
văzând că balanţa nu le mai mergea
nimic nu mai era ca înainte.
S-a scumpit şi ploaia
şi tunetele din august
şi cenuşa morţilor
până şi otrava de şoareci
au urlat negustorii
s-au spânzurat de grindele caselor
gheişele şi-au făcut din yeni mărgele
şi s-au pus pe dănţuit
noaptea, pe cornul lunii.
Ieri
balanţa s-a înclinat prea mult
emisferele au dat cu zarul
şi-au schimbat locul;
doar ecuatorul a dormit liniştit
ca şi alte lucruri neutre din lumea asta.
Aştrii şi-au dat cu părerea asupra politicii economice
tot ieri
dinozaurii au poposit din preistorie
în Ţara Soarelui Răsare
ca să înveţe cum trece timpul.
Au evadat anii din clepsidră,
s-au învrăjbit secundele
istoria s-a rezemat de ziua de Ieri
iar războaiele mondiale au inundat templele;
a înnebunit balanţa!
tâlharii s-au luat de mână cu fecioarele şi călugării
balanţa din templul japonez s-a cutremurat
ieri
când iubireaa ieşit din trupul îndrăgostiţilor
şi s-a îmbrăţişat cu ura
chiar în vechiul testament!
când omul a tuşit o dată convulsiv
şi a rămas fără suflet
când Buddha s-a hotărât sa joace tontoroiul
cu alţi zei ieşiţi la pensie.

Ieri
echilibrul a fost înmormântat
lângă osemintele marilor filosofi
(a fost o slujbă scurtă şi anostă)
Dar AZI
balanţa nu se mai clatină
echilibrul a înviat la ora 6 dimineaţa
şi totul e cum a fost
iar noi stăm înfioraţi pe câte un talger
şi aşteptăm să vină sfârşitul lumii...

(din volumul „Moartea era un iepure șchiop”)

Derapaje – Viciul lui era dragostea

Când ştii cu adevărat că existenţa ta s-a desprins de propria liniaritate? Uneori, e de ajuns o clipă damnată ca să-ţi vinzi sufletul unei obsesii care te va urmări o viaţă întreagă: doi ochi negri, două buze şi un trup unde te pierzi ca în pântecul unui peşte mort. În mod paradoxal, animalul încă mai înoată împotriva curentului.

„Derapaje” este un thriller psihologic conceput de celebrul dramaturg Neil LaBute şi pus în scenă de Iris Spiridon. Un monolog impresionant pe care e bine să îl parcurgeţi cu centurile de siguranţă, ca nu cumva să sfidaţi direcţia de mers a adevărului.  

Radu Iacoban îmbracă hainele de doliu ale unui personaj de o complexitate neaşteptată. Din mărturia lui se conturează, în linii mai întâi diafane, apoi insinuante, portretul femeii iubite, misterioasa Deborah Carr. Actualmente trecută în nefiinţă (spectatorii sunt invitaţi la un priveghi), Debbie ni se dezvăluie atât din cuvinte, cât şi din fotografii vechi – un chip de o frumuseţe boemă, care nu se vrea însă descoperită, ci mai curând zăvorâtă. 

Ni se spune că Deborah a fost „prea iubită”. S-a învelit cu dragostea unui bărbat cu şaisprezece ani mai mic, aşteptându-şi, într-un final, moartea, în acelaşi pat. A îndrăgit cuvântul „decent”, ţesându-şi din el o mască pe care a purtat-o mereu cu o demnitate glacială în faţa celorlalţi. De el, Eddie, nu s-a ascuns. Decât o dată. A fost singurul lui viciu. Ea şi ţigările. 

Povestea are farmecul unei enigme şerpuitoare, al unui puzzle ce-şi dăruieşte piesele cu zgârcenie, părând a şopti spectatorului: Ce, credeai că că m-ai desluşit? Încă nu ştii nimic. Protagonistul ne strecoară indicii subtile, fără a-şi propune însă un joc al nervilor, ci mai degrabă o confesiune menită să-l absolve de o vină necunoscută. Aici intervine inteligenţa discursului său, în care trecutul şi prezentul se pândesc reciproc, gustând fiecare din carnea celuilalt. Amintirile nu urmează o ordine cronologică, ci una emoţională. 

Radu Iacoban, devenit preţ de o oră un real maestru al umbrelor sufleteşti, surprinde excelent toate curbele destinului a doi oameni care s-au iubit prea mult... oare? Este cinic şi romantic deopotrivă, urăşte clişeele şi convenţiile sociale, dar se supune lor, probabil din aceeaşi „decenţă” cu care Debbie şi-a acoperit, odinioară, suferinţa surdă. Fumează ca să nu înnebunească şi înnebuneşte dacă nu-şi aprinde o ţigară. Nu se teme să plângă. Sinceritatea poveştii lui se lasă atât de greu cucerită, încât începe să semene cu o minciună poleită. 

Radu Iacoban e natural şi minunat de sarcastic. Te convinge cu o pricepere de scamator de adevărul lui, ca mai apoi să te arunce din nou în incertitudine. Gesturile lui febrile şi cromatica oscilantă a glasului poartă cu sine o permanentă aluzie la un secret înfiorător.

Vă provoc să-l descoperiţi în one-man show-ul „Derapaje”, un spectacol halucinant, care o să vă conducă în cele mai sumbre cotloane ale psihologiei umane. Iar twist-ul de la final e... vedeţi voi, nu vă spun. 

Fotografii: Mihaela Petre 

Scriitoarele din grădina Verona

Marţi, 17 martie, Clubul Scriitoarelor, împreună cu librăria Cărtureşti, a găzduit un eveniment literar inedit, în grădina Verona, care a devenit, preţ de două ceasuri, micul eden al cărţilor: unele uitate în ceaţa anilor trecuţi, altele proaspăt ieşite din cuptorul editurilor. Toate la fel de preţioase.

Seara a fost dedicată femeilor și, în special, scriitoarelor, în cadrul campaniei inițiate de Cărturești în perioada 8-25 martie - Femeia la carte! Membrele Clubului Scriitoarelor, împreună cu preşedintele fondator al Clubului, Erika Ciuică și invitata lor specială, scriitoarea Ana Barton, ne-au încântat cu lecturi din cărțile lor preferate scrise de femei.

foto: Ioana Buzoianu

Totuşi, nu se poate spune că a fost exclusiv o seară a femeilor. După cum a remarcat Ana Barton, în grădină au fost prezenţi şi bărbaţi. Cum altfel? Doar ei le-au inspirat pe domniţe să scrie atât de frumos. Femei şi bărbaţi – feţe ale aceleiaşi monede valoroase – umanitatea. 

Ana Barton a citit din cartea Ruxandrei Cesereanu California (pe Someș), un volum de poezie pe care ni l-a recomandat cu drag. 

  <<(...) scriitoarea nu mai vorbeşte direct despre delir, despre halucinaţie, despre extaz (constituite, însă, de la bun început ca ţesuturi vitale ale poemului), ci despre "execuţia somnului" (legat poate de mediumnitatea inerentă comportamentului poetic), despre "avalanşă", despre ochiul din mijlocul frunţii care nici nu se închide, nici nu se mai desface înăuntru, ci este "o cameră de filmat care se rostogoleşte", un fel de visual memory în mai multe dimensiuni, un organ-aparat care percepe insuficienţele cronologiei ("noi trăim începutul şi sfârşitul în ordine inversă"; "se zvonise că poezia izbutise extincţia spaţio-temporală").>> Florin Balotescu, în cronica sa de pe LiterNet. 

Foto: Ioana Buzoianu

Cât despre membrele Clubului Scriitoarelor, ele au citit după cum urmează:

Erika Ciuică din Eseuri alese - Portrete în oglindă de Virginia Woolf

„(...) autoarea ne invită să privim lumea dintr-o perspectivă polemică, nonconformistă şi să participăm la spectacolul uman, eliberaţi de prejudecăţile şi constrângerile impuse de rigorile academice.” Monica Pillat

Ania Vilal din Maladia morții de Marguerite Duras

„Un bărbat plăteşte o femeie să-şi petreacă nopţile alături de el, într-o casă de pe ţărmul mării. Femeia e frumoasă, ademenitoare, dar nu are nici chip, nici nume - o enigmă. Cu ajutorul ei, bărbatul va încerca să descifreze un mister şi mai adânc, acela al dragostei şi al complicatei mecanici sexuale dintre doi oameni.” (sursa citatului: aici)

Ana Maria Codescu  din Henry și June de Anais Nin

„Anais Nin iubeşte pasional, dincolo de convenţii şi pudori moştenite. Îl iubeşte pe Henry Miller pentru geniul şi senzualitatea lui. Pe June Miller pentru frumuseţe şi mister. Pe Hugo, soţul ei, pentru tandreţea cu care o protejează. Pe Eduardo, vărul de care a fost îndrăgostită în copilărie, pentru farmecul lui de efeb. În jurnal, fantasmele se întâlnesc cu luciditatea, iar rezultatul este o viziune unică asupra erotismului şi fidelităţii.” (sursa citatului: aici)

Yulia Alma din În intimitatea secolului 19 de Ioana Pârvulescu

Steamer (foto: Yulia Alma)

„Autoarea volumului Întoarcere în Bucureştiul interbelic îşi continuă călătoria în timp. De data aceasta ea poposeşte în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, în România de după venirea lui Carol I, într-o pasionantă lume aurorală. Citind cartea Ioanei Pârvulescu, veţi avea senzaţia că trăiţi acolo, în Bucureştiul în care statuia lui Mihai Viteazul abia a fost aşezată în faţa Universităţii, în care lumina electrică e o mare noutate, telefonul tocmai s-a inventat, iar în Cişmigiu doamne în rochii lungi şi bărbaţi cu pălărie tare patinează pe lacul îngheţat.” (sursa citatului: aici)

Yulia ne-a invitat ea însăși într-o mică și delicată călătorie în timp, aducând câteva jucării din secolul XIX: o bicicletă de buzunar (atât de mică, încât o poți băga în buzunar), un steamer și două maimuțele. 

Alina Cezarina Nicolae din Cortul Roșu de Anita Diamant

<<Anita Diamant a avut intuiţia să aleagă din multitudinea de personaje care populează Biblia o femeie cu o apariţie mai degrabă episodică, a cărei viaţă este, aşa cum spune ea însăşi în Prolog, „o mică paranteză între faimoasa poveste a tatălui meu, Iacob, şi glorioasa cronică a fratelui meu, Iosif”. Sărăcia detaliilor biblice despre Dina, fata Leei şi a lui Iacob şi nepoata frumoasei Rahela, lasă câmp deschis imaginaţiei Anitei Diamant, prin intermediul căreia o femeie îşi regăseşte azi glasul, într-o reconstrucţie literar-istorică ingenioasă şi plină de culoare.>> (sursa citatului: aici)

Ana Groszler din Magazinul magic de jucării de Angela Carter

„După moartea neaşteptată a părinţilor, Melanie, eroina romanului Magazinul magic de jucării, împreuna cu cei doi fraţi ai săi rămân în grija unchiului Philip, un personaj excentric, un păpuşar tiranic şi straniu, care trăieşte în sudul Londrei. Aflată la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă, forţată să pătrundă într-un univers straniu şi necunoscut, Melanie îşi urmează parcursul iniţiatic, devenind conştientă de propriile sale trăiri, de propria sexualitate, precum şi de lumea din jurul ei.” (sursa citatului: aici)

Cristina Stavri, care s-a anunţat a avea o lectură surpriză, ne-a citit un fragment din Mamifer, cel mai recent roman al Anei Barton, apărut la editura Herg Benet.

„Ana Barton suflă viaţă unei galerii de personaje şi istorii pe care le înfige în lumea lor caldă, posibilă şi miraculoasă. Este o carte a unui mod rar de raportare la existenţă şi este cartea unei mari răbdări. A unui timp care nu mai mărșăluiește şi nu mai ticăie furibund, o galerie a vârstelor, de la cele amniotice la cele din urmă. Există în prozele reunite în Mamifer o ştiinţă a observaţiei şi o maturitate a trăirii fascinante.” Nora Pavel

În încheierea serii, Erika ne-a lansat o invitație în Clubul Scriitoarelor, într-o atmosferă cu parfum de cărți și redescoperire a sinelui. 

Poem: Fata de cafea

Ochii ăştia din cafea 
seamănă cu ai mei
în ceaşcă locuieşte 
o fată care arată
aproape ca mine
cu buze desenate în spumă
şi ochi de zaţ brun. 
Oare cum a ajuns acolo
şi de ce scrie poezii 
cu mustăţile 
unei pisici tărcate?
Lumea asta pierdută
nu-mi mai aparţine 
mi-e teamă să o sorb 
pe fata de cafea
ca nu cumva 
să încep 
să mă trezesc.

Poem: Poezia pe care n-o ştia nimeni...

Am o poezie în buzunar

nu ştiu cine mi-a strecurat-o

când nu eram atentă

cine-a abandonat-o

e deja ponosită, respiră greu,

are silabele încărunţite 

îi cad litere boţite.

Mă plimb cu ea de colo-colo

ca şi când ar fi crescut din mine

babă, babă, dar se ţine;

caut pe cineva să i-o dau.

Nu vreţi o poezie blândă şi timidă?

îl întreb pe un moşneag

n-am nevoie, am sacoşa plină

zice el şi-mi arată o ceapă degerată

şi-o sfeclă murată.

Am o poezie veche într-un buzunar

şi nu ştiu cui s-o dau

doamnă, n-aţi vrea un poem

curat, suav şi dantelat

pe deasupra şi rimat?

Dar femeia are un poem

agăţat de -o ureche, boem

îl aude neîncetat

s-a săturat

de versuri înşelătoare.

Nimeni, nimeni nu se-arată

să-mi adopte poezia

poezia minunată

dintr-un buzunar de toamnă.

Într-o seară o găsesc

mai mult moartă decât vie

se scria singură pe hârtie

se lăsa ca testament.

Am luat-o şi-am îngropat-o

în cimitirul cărţilor uitate

la periferia oraşului

i-am aşezat pe sicriu două nestemate

ochii mei

s-o citească mereu, doar ei.

Urmează staţia…Timpuri Vechi

Prin anii ’90 apărea într-un ziar povestea incredibilă a femeii care a păşit pentru prima oară în afara timpului. În metrou la Dristor, un bărbat cu ochi vultureşti i-a deschis poarta către vechiul Bucureşti al anilor ’20-’30. Privirea sa hipnotizantă şi fixă s-a soldat cu leşinul doamnei cu pricina. Aceasta a mărturisit că s-a trezit în apropierea ex-celebrei case de toleranţă Crucea de Piatră. Caleşti cu cai, bărbaţi cu pălării şi plăcuţe cu nume de străzi demult surghiunite de timp - erau toate acolo, în fata ochilor ei.                                                                             

În prezent, Dristorul e pentru cei mai mulţi dintre noi “staţia unde cobori ca să schimbi”. Totuşi, există o mână de oameni pentru care Dristorul rezonează cu bizarul, ţesând firav un mit urban. Sunt oameni cunoscuţi mie si fideli subteranului, cu capul bine înfipt între umeri, poate uşor zgâlţâit de freamătul de deasupra.

La fatigue, monşer...

Mama prietenei mele de-o viaţă este o femeie decentă, între două vârste (dintre care una vârsta la care nu ţi se mai poate întâmpla nimic nou). Relatarea ei mi-a parvenit de îndată ce am pomenit cazul femeii care a călătorit în timp. Atunci am aflat o istorioară. Întorcându-se de la slujbă (o extenuantă muncă de contabilitate), dna S. a luat ca de obicei metroul. A aţipit preţ de câteva minute. 

Ajunsă la Dristor, a coborât şi a constatat cu mirare că peisajul se schimbase. “Dacă-ţi spun că scările arătau altfel!” Obosită, ce-i drept, femeia şi-a închipuit că nu a coborât unde trebuie. Până şi pereţii aveau altă alură, părând ceva mai scorojiţi. “Ştiu că m-am uitat instinctiv la ceas: era 20:15, iar eu eram aproape sigură ca trebuie să fie vreo 21:00...” O dată urcată în al doilea metrou, a adormit la loc şi totul a fost dat uitării. Concluzia ei ulterioară a fost că totul s-a datorat extenuării la care au supus-o afurisitele de cifre de la muncă.

Ou sont les passages d’autrefois?

În tinereţe, tatăl meu se plimba ore în şir pe străzile Bucureştiului. Şi acum ar putea să străbată capitala fără firimituri de pâine în buzunare. Metroul nu îi mai este străin de prin ’70 încoace, însă nu o dată Dristorul i-a dat de furcă. Ajuns în “Zona D.”, orientarea i-a jucat feste. “Nu mai şiam unde sunt, eram ca o cârtiţă care se pierde in propria vizuină!’ exclama tata uşor amuzat. Prima dată, zăpăceala a durat aproximativ 2 minute, timp în care o s-a aşternut o linişte mormântală peste capetele mai puţin dezorientate. 

În cele din urmă, ceaţa s-a risipit şi tata şi-a regăsit drumul. A doua oară, cautând pasajul de la Dristor (pe care de altfel îl ştia ca pe-un cal breaz) s-a trezit din nou că si-a pierdut “uzul” orientării. Şi uite-aşa a întrebat un nene care întamplător sau nu, se afla în aceeaşi dilemă: ‘Nu ştiu, domne, totu’ s-a modernizat, nu mai înţelegi nimic...Le pun pe toate la mama naibii!”.

Aşa începe totul…ca-ntr-un vis...

 L. este în anul trei la automatică şi în timpul liber citeşte romane poliţiste şi cărţi de spiritualitate. A luat cunoştinţă de o serie de incidente/accidente ce ţin de istoricul Dristorului. Iată cam ce se găseşte în arhiva sa personală:

- 24 martie 2007 - un Logan se înfige în colţul unui Audi A4 la intersecţia Dristor cu M. Bravu;

-12 martie 2009 -un tramvai din capitală a luat foc la intersecţia Dristor cu Camil Ressu- citează ziare.com (Notă: se poate să fi fost vina semaforului);

- 18.10.2008 - evacuare la metrou, după ce trenul a rămas blocat pe linie între Piaţa Muncii şi Dristor, din cauza unei defecţiuni la garnitură;

- 18 dec 2006 - un vagon a deraiat în zona Dristor 2; apx 400 de pasageri au fost evacuaţi;

Amicul meu mi-a vorbit entuziasmat despre “Misterioasele crime de la Crucea de Piatră”. În cartea sa, Ştefan Gheorghiu prezintă moartea suspectă a mai multor dame de companie de la renumitul bordel, aflat în zona Dristorului.  “Sigur e ceva cu locul ăsta, faptele se adună. Şi să vezi ce mi s-a întâmplat!”

Povestea pe care mi-o spune L. pare desprinsă din nuvelele eliadeşti. În contextul de faţă, cele trei “ţigănci”  erau de fapt două, şi nu dansau in horă, ci cerşeau la metrou la Dristor. L. a fost luat în primire de cea mai oacheşă dintre ele, care şi-a oferit serviciile de “ghiceală”. L. a refuzat, dar ghicitoarea şefă a murmurat în urma lui: “Hai, frumosule, nu vrei să-ţi zică baba ce s-a întâmplat cu fetele alea?” Uimirea amicului meu a fost cu atât mai mare, cu cât nu demult terminase de citit cartea lui Gheorghiu şi cu o zi înainte era plin de întrebări în legatură cu destinul tragic al fetelor ucise.

Puţini sunt românii care mai cred în strigoi şi alte asemenea “drăcovenii’, dar iată că din când în când, câte o buimăceală diurnă, ori vreo ghicitoare, pot trezi în noi suspiciunea unei realităţi necunoscute.

              

Mit sau adevăr, aceste “dristorioare” ne condimentează  uneori  rutina, de care cu greu se poate separa “românul de metrou” , o specie tot mai răspândită pe teritoriile bucureştene.