marți, 13 mai 2025

O librărie invizibilă, un copac ce rodește cărți, trei destine îngemănate

📚 A fost dragoste la prima vedere...a copertei, apoi a celei dintâi pagini din Librăria pierdută de Evie Woods. Am citit-o pe nerăsuflate. O carte pentru bibliofili și nu numai. Un roman magic care-mi amintește întrucâtva de cărțile a doi dintre scriitorii mei preferați, Kate Morton și Carlos Ruiz Zafón. 

Câteva din ingredientele principale ale acestui tort literar multistratificat: o librărie invizibilă (sau care nu se arată decât celor aleși?), un copac ivit în mod enigmatic dintr-un perete și care „rodește” cărți adevărate, o căutare avidă a celui de-al doilea manuscris al lui Emily Brontë, la fel de misterios și de inaccesibil ca și doamna Bowden pentru care lucrează Martha, victimă a unui soț abuziv, la fel de inexplicabil ca și cuvintele pe care aceasta din urmă simte să și le tatueze pe spate, sau ca destinul tragic și fascinant al lui Opaline, care ni se dezvăluie în paralel cu poveștile celorlalți doi protagoniști.

Avem de-a face cu perspective multiple, însă stilul autoarei este accesibil, nu te pierzi în detalii. Poate doar te rătăcești în mod plăcut în labirintul căutărilor unor lucruri pierdute...și regăsite în cele mai neașteptate locuri. 

Librăria pierdută este refugiul visătorilor, al celor care cred că și-au pierdut sensul, speranța, voința, sau chiar pe sine... Nu lipsește nici romantismul – aici am trecut peste unele stângăcii asociate poveștii dintre Martha și Henry (ușor tărăgănată/trasă de păr pe alocuri). Cei doi se comportă uneori infantil deși sunt personaje frumos alcătuite în esență. Parcă autoarea a căutat să tragă de povestea lor de iubire până la elucidarea celorlalte fire narative.

Martha este un personaj feminin deosebit prin complexitatea ascunsă în cutele unei aparente banalități. Și-a înăbușit darul „citirii” oamenilor (cu care sunt și eu familiarizată, ehem, ehem) și nu a fost niciodată o mare cititoare, dar viața ei se schimbă când se angajează ca menajeră în casa doamnei vârstnice Bowden. Un mesaj tainic o cheamă pe Martha de dincolo de negura timpului. Trecutul lui Opaline (anii 1920), care fuge la Paris pentru a scăpa de o căsătorie aranjată și devine negustor de cărți, se împletește într-o manieră atemporală cu prezentul Marthei și al lui Henry.

Evie Woods „atacă”, de asemenea, problema empancipării femeilor la începutul secolului XX, alături de alte nedreptăți mari prin care au trecut acestea. Aflăm despre femei curajoase și avangadiste care au sfidat rigiditatea patriarhatului. Nu absentează din acest roman nici războiul, cu traumele și golul lăsat în urmă.

Autoarea lasă și câteva mistere nedeslușite, rămânând să le oferim noi o interpretare, poate într-o după-amiază când și din peretele nostru va crește un copac roditor de cărți magice. 🙂

Avem de toate, câte ceva pentru fiecare cititor: dragoste, mister, realism magic, imaginație, referințe literare, locuri magice, tragedie, istorie, dramatism, despărțiri, revederi și...vă las pe voi să descoperiți restul.

4,5/5 ⭐⭐⭐ ⭐  pe Goodreads


luni, 12 mai 2025

Circul Mirandus - chemarea unui miracol promis...

 *𝒔𝒆 𝒂𝒖𝒅𝒆 𝒐 𝒎𝒖𝒛𝒊𝒄𝒂̆  𝒎𝒊𝒔𝒕𝒆𝒓𝒊𝒐𝒂𝒔𝒂̆ 𝒅𝒆 𝒄𝒊𝒓𝒄 𝒅𝒊𝒏 𝒅𝒆𝒑𝒂̆𝒓𝒕𝒂𝒓𝒆* 

Absolut superbă cartea asta! Mi-a adus aminte întrucâtva de „Circul de la miezul nopții” (Erin Morgenstern), însă „Circul Mirandus” de Cassie Beasley mi-a plăcut și mai mult. Deși este destinată copiilor, poate la fel de bine să ajungă la inima celor mari pentru că MAGIA te cheamă veșnic, dincolo de timp și de vârstă...

Cum aș putea vorbi despre acest roman fără să-i deconspir farmecul catifelat? Poate voi reveni asupra recenziei. Deocamdată las câteva impresii la cald la finalul unei lecturi excepționale, care mi-a întors sufletul la 180 de grade și a făcut acrobații cu emoțiile mele. I-am iertat câteva mici scăpări (din punctul meu de vedere). Per total, o micuță capodoperă literară menită să retrezească inocența și spiritul magiei din fiecare din noi.

Dar tu? Auzi chemarea Circului Mirandus? Poate te îmbie Jonglerul de Lumini cu iluziile lui nemaipomenite, sau vrei să simți mângâierea unui tigru invizibil... sau poate vrei s-o admiri pe Femeia Pasăre cântând melodii angelice în timp ce execută în aer dansuri nemaivăzute alături de păsările care o urmează.

Povestea lui Micah se desprinde din trunchiul poveștii mai vechi a bunicului Ephraim, în prezent grav bolnav. Cândva, demult, i s-a promis un miracol. L-a tot amânat. De ce? I se va îndeplini dorința? Ce secrete mai ascunde enigmaticul Circ Mirandus pe care doar copiii îl pot vedea?

p.s. și cum să nu ador o carte în care circul nu presupune animale închise în cuști pentru amuzamentul sinistru al oamenilor



vineri, 9 mai 2025

„Miraculoasa viață uitată a lui Iris Cartier”

 „𝑩𝒖𝒇𝒏𝒊𝒕̦𝒆𝒍𝒆 𝒏𝒖 𝒔𝒖𝒏𝒕 𝒄𝒆 𝒑𝒂𝒓 𝒂 𝒇𝒊” (𝑻𝒘𝒊𝒏 𝑷𝒆𝒂𝒌𝒔)

Mai rar să mă fascineze și să mă frustreze deopotrivă o carte atâââât de mult. Nu pot să nu mă întreb dacă Flavius Ardelean și-a dorit să continuie povestea lui Iris într-o a doua carte dintr-o serie...(totuși au trecut 2 ani de la publicare) pentru că a lăsat întrebări importante fără un răspuns, ceea ce m-a surprins către finalul uneia din cele mai frumoase cărți scrise de un autor român pe care le-am citit în ultimii ani. Sau poate mi-a scăpat mie ceva, deși am citit cartea pe nerăsuflate și destul de atent. Despre ce „pact” este vorba? Ce datorie a plătit Iris mai exact zeiței din adâncuri? Ce legătură este între ea și păpușar și de ce au amândoi inimi din piatră? Oare faptul de a se fi născut speciali le dă automat dreptul să „fure” perle? Noțiunea de „abis” asociată acestora, dar și identității lui Iris, apare din senin, necontextualizată, fără o explicație clară... 

Sunt un om cu multe întrebări, ce să fac. Plus că acest microunivers literar funcționează clar după anumite reguli, fie ele și cu tentă de dark fantasy, ori combinația „traseu logic” și „fluxul conștiinței/vis/absurditate” nu prea se pupă.


Am vrut să îi ofer 5 steluțe cu felicitări (pe Goodreads), dar aceste scăpări (?) (dacă nu cumva mai urmează o carte care să clarifice toate aspectele astea) m-au debusolat. Însă în continuare consider acest roman unul fenomenal, minunat scris, cu multe din ingredientele mele preferate: personaje misterioase, obiecte animate, cămăruțe întunecate, macabru, dar și inocență, magie, bizar. De cum am citit textul descrierii cărții și am văzut coperta m-a vrăjit. Iar ilustrațiile lui Radu Răileanu sunt SUPERBE! Toți ilustratorii ar merita trecuți pe copertă, apropo!

Doamna Kah, o creatură din rugină și pilitură de fier, și domnul Wuh, făcut din praf care poate lua diferite forme/chipuri, mi s-au părut niște personaje absolut fabuloase, de neuitat. Am alergat pe coridoare umbrite cu sufletul la gură alături de Iris și domnul Toth și m-au trecut fiori observând și eu, transpusă în acest univers ciudat, siluetele aproape fantomatice ale oamenilor din orășelul fără nume, mergând în ralenti pe străduțele aparent părăsite, într-o atmosferă victoriană.

Nu recomand această carte unui copil de 9 ani, vârsta minimă menționată de Polirom... E un 14+ din punctul meu de vedere. Are unele scene sumbre, cu iz poetic/filosofic chiar, dar și mai multe scene dure, de abuz (pedepse și jigniri adresate fetiței care trăiește la orfelinat). Nimic foarte violent, dar... destul de intens.

Pe A. R. Deleanu l-am descoperit în 2012 când a debutat cu „Îmblânzitorul apelor”, roman căruia i-am făcut o recenzie apărută în revista Egophobia. Am intuit bine că Flavius (traducător și muzician de asemenea) se va remarca în peisajul literar românesc. Și pe merit. Scrierile lui au ceva aparte, te invită în universuri claustrante, întunecate, bizare, suprarealiste, asemeni unor coșmaruri vii sau a unei plimbări înfiorătoare într-un labirint psihologic presărat cu trucuri fantasmagorice.


Cele 13 1/2 vieți ale căpitanului Urs Albastru

 ...una dintre cele mai țăcănite și mai pline de imaginație cărți citite vreodată. 🤪Moers este un geniu al jocurilor de cuvinte, al aluziilor livrești și al inventării de lucruri, situații și personaje imposibile, hilare, delicios de neobișnuite, de la protagonistul Urs Albastru și până la muguralii din deșert (pe care nimeni nu i-a văzut la față fiind veșnic acoperiți) sau celebrul profesor Privighetorul cel cu șapte creiere.

De-a lungul aventurilor Ursului Albastru (care se trezește într-o zi într-o coajă de nucă, neștiind cum sau când s-a născut) întâlnim o abundență de personaje dintre cele mai insolite. Ca să dau doar câteva exemple, avem de-a face cu dinozauri zburători care salvează ghinioniști sau iubitori de adrenalină fix în ultima clipă, bologi (niște creaturi uriașe care își abandonează capul apoi și-l caută ani de-a rândul), troli de peșteră (disprețuiți pentru viclenia și spiritul lor mincinos și înclinat către trădare), un deșert din zahăr, o namilă care se preschimbă într-o insulă paradisiacă pentru a-și captura prada, o tornadă veșnică în interiorul căreia locuiesc bătrâni, un concurs unde se duelează în vorbe gladiatorii minciunilor, o Fata Morgana semistabilă locuită de fatome (da, fix așa cum am scris, nu „fantome”), un creier uriaș de bolog unde simpaticul Urs Albastru primește ajutor de la o Idee Proastă și totuși... bună și unde învață să fabrice vise pentru căpățâna care îi devine temporar casă (și e cât pe ce să fie azvârlit în Lacul Uitării de către Nebunie).


Nu este o carte pentru copii propriu-zis aș zice, așa cum nu este nici o carte pentru orice adult, fiind destul de stufoasă (nu cred că am citit până acum 800 de pagini de aventuri fantasy cu tot cu ilustrații) și ciudățică. Abia de pe la 16 ani încolo aș zice că puștii ar prinde majoritatea poantelor și aluziilor presărate de-a lungul celor 13 vieți și jumătate ale Ursului Albastru.

Nu toate aventurile m-au vrăjit în aceea și măsură, după 500 de pagini atenția mi s-a diminuat puțin și datorită multelor pasaje citate din enciclopedia Privighetorului, însă nu m-am putut dezlipi ore în șir de romanul zăpăcit al lui Moers. Mereu am găsit ceva nou, inedit, sau amuzant. Am râs cu glas tare de mai multe ori, exclamând chiar: „Doamne, ce nebun!... Ce imaginație nemaipomenită!”. 🙂 Autorul îmbină pe alocuri fapte istorice și științifice reale cu aiureli inventate. Uneori acest lucru poate deveni ușor obositor. Îmi imaginez că mulți au capitulat de pe la jumătatea cărții sau chiar mai devreme și îi înțeleg.

Ilustrațiile realizate de Walter Moers însuși sunt SUPERBE!! Până și în privința asta Moers se joacă inteligent cu cititorul. De exemplu, lungimea impresionantă a dragonului de canal este redată de-a lungul a opt pagini, pe ultima din acest șir de pagini fiind desenată coada (finalul) creaturii. Aproape pe fiecare pagină a cărții este prezent cel puțin un mic desen/simbol.

O mențiune legată de textul de pe coperta 4 – ultima proproziție induce în eroare cititorul...„ Iar pentru a fi cu adevărat fericit nu-i mai lipseşte decât o Ursoaică Albastră” – aceasta nu este decât o foarte mică parte. Scopul protagonistului micii epopei nu este să își găsească perechea.

4,5/5 ⭐⭐⭐⭐ pe Goodreads



joi, 8 mai 2025

Din cer au căzut trei mere

 „Din cer au căzut trei mere” de Narine Abgaryan este un roman-alegorie care privește cu un ochi la trecut și altul la viitor, rămânând ancorat în prezent într-o manieră atemporală. Un roman care se înalță deasupra gândurilor cititorului cu aripi de păun și parfum de veșnică reînviere din gherale morții. 

O carte inedită în care tradiția și fabulosul se împletesc suav, și unde personajele pendulează între agonie și extaz, între blestem și miracol, între credința în imposibil și atașamentul față de superstiții și orânduiri statornicite în stânca vremii și a culturii străvechi.

Realismul magic al autoarei se strecoară în sânul unei realități crude, violente, lipsite de speranță. Dintr-o dată se face lumină. Apoi coboară iar întunericul. Viața din Maran, micul sat armean schingiuit de foamete, război și alte molimi (o trimitere biblică aș zice) este o roată care se învârte și țese fire invizibile ce aduc oamenii împreună. În această lume de basm înnegurat, o femeie de 58 de ani naște un copil, un băiat are darul de a vedea îngerii morții și un păun alb apare de nicăieri aducând cu sine o schimbare neașteptată.

Abrutizarea oamenilor din mediul rural (cu care nu rezonez în general) și unele scene de cruzime îndreptată asupra animalelor m-au făcut să mă depărtez sufletește de această carte într-o anumită măsură și să nu îi ofer rating-ul (pe Goodreads) pe care îl aveam inițial în minte. Autoarea a compensat parțial acest aspect prin scene de o tandrețe minunată ale căror protagoniste sunt diferite vietăți pripășite în biblioteca unde lucrează Anatolia și de care femeia are grijă.

⭐️⭐️⭐️3,5/5 pe Goodreads



miercuri, 7 mai 2025

„Poartă-ți plugul peste oasele morților” (impresii)

 „𝑀𝑎̆ 𝑖̂𝑛𝑐𝑒𝑎𝑟𝑐𝑎̆ 𝑜 𝑗𝑎𝑙𝑒 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑢𝑛𝑑𝑎̆, 𝑜 𝑑𝑢𝑟𝑒𝑟𝑒 𝑒𝑛𝑜𝑟𝑚𝑎̆ 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑓𝑖𝑒𝑐𝑎𝑟𝑒 𝐴𝑛𝑖𝑚𝑎𝑙 𝑚𝑜𝑟𝑡.”


„𝐴𝑠̦ 𝑣𝑟𝑒𝑎 𝑠𝑎̆ 𝑐𝑢𝑛𝑜𝑠𝑐 𝑠𝑐𝑟𝑖𝑒𝑟𝑒𝑎 𝐴𝑛𝑖𝑚𝑎𝑙𝑒𝑙𝑜𝑟, 𝑎𝑚 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑖𝑛𝑢𝑎𝑡, 𝑠𝑒𝑚𝑛𝑒𝑙𝑒 𝑐𝑢 𝑎𝑗𝑢𝑡𝑜𝑟𝑢𝑙 𝑐𝑎̆𝑟𝑜𝑟𝑎 𝑎𝑠̦ 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑎 𝑠𝑎̆ 𝑙𝑒 𝑠𝑐𝑟𝑖𝑢 𝑎𝑣𝑒𝑟𝑖𝑠𝑚𝑒𝑛𝑡𝑒: 𝑁𝑢 𝑣𝑎̆ 𝑑𝑢𝑐𝑒𝑡̦𝑖 𝑎𝑐𝑜𝑙𝑜. 𝑁𝑢𝑡𝑟𝑒𝑡̦𝑢𝑙 𝑎𝑐𝑒𝑙𝑎 𝑒 𝑎𝑑𝑢𝑐𝑎̆𝑡𝑜𝑟 𝑑𝑒 𝑚𝑜𝑎𝑟𝑡𝑒. (...) 𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑡𝑟𝑒𝑐𝑒𝑡̦𝑖 𝑝𝑒 𝑙𝑎̂𝑛𝑔𝑎̆ 𝑔𝑎𝑙𝑎𝑛𝑡𝑎𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑚𝑎𝑔𝑎𝑧𝑖𝑛𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑢𝑛𝑑𝑒 𝑎𝑡𝑎̂𝑟𝑛𝑎̆ ℎ𝑎̆𝑙𝑐𝑖 𝑟𝑜𝑠̦𝑖𝑖, 𝑡𝑖̂𝑖𝑎𝑡𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑐𝑜𝑟𝑝𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑚𝑎̆𝑐𝑒𝑙𝑎̆𝑟𝑖𝑡𝑒, 𝑣𝑎̆ 𝑔𝑎̂𝑛𝑑𝑖𝑡̦𝑖 𝑐𝑒 𝑖̂𝑛𝑠𝑒𝑎𝑚𝑛𝑎̆ 𝑎𝑠𝑡𝑎? 𝑁𝑢 𝑣𝑎̆ 𝑔𝑎̂𝑛𝑑𝑖𝑡̦𝑖 𝑑𝑒𝑙𝑜𝑐, 𝑛𝑢-𝑖 𝑎𝑠̦𝑎? 𝑆𝑎𝑢 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑐𝑜𝑚𝑎𝑛𝑑𝑎𝑡̦𝑖 𝑜 𝑓𝑟𝑖𝑔𝑎̆𝑟𝑢𝑖𝑒 𝑠𝑎𝑢 𝑢𝑛 𝑎𝑛𝑡𝑟𝑖𝑐𝑜𝑡, - 𝑐𝑒 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑖𝑡̦𝑖? 𝑁𝑢 𝑒 𝑛𝑖𝑚𝑖𝑐 𝑟𝑎̆𝑢 𝑖̂𝑛 𝑎𝑠𝑡𝑎. 𝐶𝑟𝑖𝑚𝑎 𝑎 𝑎𝑗𝑢𝑛𝑠 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑖𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑖𝑑𝑒𝑟𝑎𝑡𝑎̆ 𝑐𝑒𝑣𝑎 𝑛𝑜𝑟𝑚𝑎𝑙, 𝑎 𝑑𝑒𝑣𝑒𝑛𝑖𝑡 𝑢𝑛 𝑓𝑎𝑝𝑡 𝑐𝑜𝑡𝑖𝑑𝑖𝑎𝑛.”


Am rezonat profund cu mesajul romanului tulburător al Olgăi Tokarczuk... Și eu fantazez la hăcuirea unor vânători. M-a emoționat enorm militantismul, însă deși am apreciat scriitura, m-am cam pierdut în numeroasele „hățișuri” filozofice care mi-au părut mai degrabă intermezzo-uri anoste presărate cu personaje, dialoguri și detalii care ar fi putut lipsi cu succes. 

Olga scrie foarte frumos, poetic, sarcastic, taie în carne vie (știți ce zic...), iar eu sunt și poetă, și astrolog și susținătoare a drepturilor animalelor. Așadar, aș fi vrut să îmi placă mai mult această carte...Cred că asta s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost concepută ca o nuvelă de vreo 80-100 de pagini, mai concentrată pe acțiune (însă nu lispită de sensibilitatea unor cugetări meditative).

Este realmente nevoie să posezi cunoștințe peste nivelul basic de astrologie ca să pricepi înțelesurile profunde ale pasajelor cu referiri la planete, case, tranzite, semne, efemeride, aspecte. M-a surprins plăcut să văd astrologia combinată cu literatura, și totuși... chiar și unele din acele pasaje m-au cam plictisit deși le-am înțeles rostul. Știu că acest roman se vrea a fi un slow-burn thriller cu accente poetico-filozofico-sociale pe tema (de)căderii umane și a sensurilor care palpită dincolo de suprafața zgrunțuroasă a realității. Și din acest punct de vedere și-a atins ținta.

Despre personajul principal nararor nu voi spune prea multe... Janina este o femeie complexă, ciudată, în aparență o bătrânică obsedată de astre și dreptate pentru animalele ucise fără milă de vânători. Pare ușor naivă și fragilă, dar pe parcurs realizăm că este o luptătoare determinată și nu se lasă cu una, cu două. În descrierea „beteșugurilor” ei strecoară indicii subtile legate de o posibilă dedublare – poate o scindare a personalității de bază? Sau o dorință inconștientă de a fugi de sine?

Pentru mine rămâne o eroină (deși părerea aceasta poate fi supusă unor dezbateri aprinse pe tema moralității).

3 steluțe pe Goodreads


marți, 6 mai 2025

Novecento - pianistul care nu-și părăsea oceanul...

 Novecento - nebunie frumoasă cu parfum de pian, o poveste unică, un personaj în care mă regăsesc dureros de bine, clape albe de bucurie nestăvilită și clape negre de solitudine, un trompetist și un pianist auto-exilat pe vaporul-casă, umor, jazz și o furtună sălbatică, un duel de neuitat și o aproape-ieșire-în-lume, un pian plutind pe coridoare, legănat de valurile nervoase ale Oceanului, și marea, tulburătoare și infinită, mereu infinită, ca și muzica....



„Tot oraşul ăla… nu i se vedea capătul…/

Capătul, vă rog, s-ar putea vedea capătul?/

Şi zgomotul/

Pe scăriţa aia blestemată… era tare frumos, totul… şi eu mă simţeam

grozav în paltonul ăla, făceam impresie, şi nu stăteam pe gânduri, coboram

cu siguranţă, fără îndoială/

Cu pălăria mea albastră/

Prima treaptă, a doua treaptă, a treia treaptă/

Prima treaptă, a doua treaptă, a treia treaptă/

Prima treaptă, a doua/

Nu m-a oprit ce-am văzut/

Ci ceea ce nu am văzut/

Poţi înţelege, frate? E ceea ce nu am văzut… l-am căutat dar nu era, în

tot oraşul ăla nesfârşit”


Am văzut mai întâi filmul („The Legend of 1900”) (de vreo 3 ori) care sincer îmi place mai mult decât monologul după care a fost ecranizat. Absolut superb jucat de Tim Roth și Pruitt Taylor Vince - recomand!

sursă foto: highonfilms
                                                     Sursă foto: highonfilms