Tue, uriașul de gheață al Anei Alfianu

 Superbă, la fel ca și "Val și Cetatea Sufletelor"💚🌊Ana Alfianu nu este doar o povestitoare înzestrată, ci și o ilustratoare talentată. Își ilustrează propriile cărți - ce poate fi mai frumos pentru un autor-artist?

"Tue, uriașul de gheață" este un 12+ din punctul meu de vedere. Multe cărți așa-zis pentru copii nu sunt încadrate deloc corespunzător nici de către marile edituri...

Aceasta este și o poveste mai curând pentru adulți și pentru copiii mai mari sau care au maturitatea necesară unei înțelegeri filosofice și chiar spirituale pe teme precum singurătatea, apartenența la un grup, comunicarea de dincolo de cuvinte, credință versus separare, etc.

Este o carte micuță, dar extrem de profundă, poetică și care pe deasupra conține și câteva scene mai violente (sincer nu sunt deloc fană, dar am trecut cu vederea).

Tue nu poate trăi fără oamenii care îi "alimentează" inima (e singurul uriaș de gheață care posedă o inimă) hibernând în galeriile sale și fără solul care îi vorbește limba ciudată doar pe parcursul misiunii sale de a-i comunica ce se petrece pe insulă. Când misiunea solului se încheie, aceasta îi predă ștafeta succesorului său, uitând limba magică a uriașului Tue, care se transferă celuilalt. Vechiul sol redevine un simplu om.

O mai avem pe singuratica Miranda, al cărei unic prieten, tâmplarul Calder, îi meșterește capete de lemn pentru unicii ei prieteni, păpușile din dulap. Odată cu apariția duhului rău Zarar Zimrig, liniștea uriașului Tue și a locuitorilor de care este atât de legat are de suferit.

O poveste în care fantasticul și realismul magic se împletesc într-un dans acvatic de excepție.

„Păpușa de porțelan” - un suflet ciobit și o călătorie spre maturitate...

 Cartea asta m-a emoționat până în străfundurile sufletului... cam cum a făcut-o și filmul „Stand By Me”, și a intrat în topul preferatelor mele. Mi-a atins un punct nevralgic („pierderea” copilăriei sub povara maturității) și chiar am vărsat câteva lacrimi către final, ceea ce foarte rar mi se întâmplă cu o carte. Un coming-of-age straniu și extrem de sensibil cum nu am mai citit până acum, poate cu excepția superbului „Vin de păpădie” de Ray Bradbury.

Am ezitat înainte să o cumpăr (și nu doar pentru că bugetul mi-e subțire), temându-mă că o s-o dea în chestii penibile de tipul „Chucky”. Nici gând!! În ciuda elementului de supranatural (ambiguu și el într-o oarecare măsură), „Păpușa de porțelan” de Holly Black își păstrează până la ultima pagină grația, inocența și sensibilitatea cu parfum de copilărie pârguită, peste care se lasă catifeaua grea a următoarei vârste.

Mi-a dat fiori pe ici, pe colo, suspansul este excelent țesut de-a lungul peripețiilor, iar către final am citit în slow-motion, cu sufletul la gură, abia respirând.

Îmi găsesc cu greu cuvintele ca să vorbesc despre cartea asta... aproape că nu pot, nu îndrăznesc... de parcă i-aș spulbera farmecul. Deocamdată voi mi spune doar atât – dacă visați la o aventură inițiatică și misterioasă ai cărei protagoniști sunt trei copii de 12 ani cărora încă le mai place să se joace cu figurine și care se îmbarcă într-o ultimă „misiune” (de a salva sufletul unei fetițe ucise și transformate într-o păpușă de porțelan), atunci ar putea fi o carte pentru voi.

⭐⭐⭐⭐⭐(5 steluțe pe Goodreads)

„Miraculoasa viață uitată a lui Iris Cartier”

 „𝑩𝒖𝒇𝒏𝒊𝒕̦𝒆𝒍𝒆 𝒏𝒖 𝒔𝒖𝒏𝒕 𝒄𝒆 𝒑𝒂𝒓 𝒂 𝒇𝒊” (𝑻𝒘𝒊𝒏 𝑷𝒆𝒂𝒌𝒔)

Mai rar să mă fascineze și să mă frustreze deopotrivă o carte atâââât de mult. Nu pot să nu mă întreb dacă Flavius Ardelean și-a dorit să continuie povestea lui Iris într-o a doua carte dintr-o serie...(totuși au trecut 2 ani de la publicare) pentru că a lăsat întrebări importante fără un răspuns, ceea ce m-a surprins către finalul uneia din cele mai frumoase cărți scrise de un autor român pe care le-am citit în ultimii ani. Sau poate mi-a scăpat mie ceva, deși am citit cartea pe nerăsuflate și destul de atent. Despre ce „pact” este vorba? Ce datorie a plătit Iris mai exact zeiței din adâncuri? Ce legătură este între ea și păpușar și de ce au amândoi inimi din piatră? Oare faptul de a se fi născut speciali le dă automat dreptul să „fure” perle? Noțiunea de „abis” asociată acestora, dar și identității lui Iris, apare din senin, necontextualizată, fără o explicație clară... 

Sunt un om cu multe întrebări, ce să fac. Plus că acest microunivers literar funcționează clar după anumite reguli, fie ele și cu tentă de dark fantasy, ori combinația „traseu logic” și „fluxul conștiinței/vis/absurditate” nu prea se pupă.

Am vrut să îi ofer 5 steluțe cu felicitări (pe Goodreads), dar aceste scăpări (?) (dacă nu cumva mai urmează o carte care să clarifice toate aspectele astea) m-au debusolat. Însă în continuare consider acest roman unul fenomenal, minunat scris, cu multe din ingredientele mele preferate: personaje misterioase, obiecte animate, cămăruțe întunecate, macabru, dar și inocență, magie, bizar. De cum am citit textul descrierii cărții și am văzut coperta m-a vrăjit. Iar ilustrațiile lui Radu Răileanu sunt SUPERBE! Toți ilustratorii ar merita trecuți pe copertă, apropo!

Doamna Kah, o creatură din rugină și pilitură de fier, și domnul Wuh, făcut din praf care poate lua diferite forme/chipuri, mi s-au părut niște personaje absolut fabuloase, de neuitat. Am alergat pe coridoare umbrite cu sufletul la gură alături de Iris și domnul Toth și m-au trecut fiori observând și eu, transpusă în acest univers ciudat, siluetele aproape fantomatice ale oamenilor din orășelul fără nume, mergând în ralenti pe străduțele aparent părăsite, într-o atmosferă victoriană.

Nu recomand această carte unui copil de 9 ani, vârsta minimă menționată de Polirom... E un 14+ din punctul meu de vedere. Are unele scene sumbre, cu iz poetic/filosofic chiar, dar și mai multe scene dure, de abuz (pedepse și jigniri adresate fetiței care trăiește la orfelinat). Nimic foarte violent, dar... destul de intens.

Pe A. R. Deleanu l-am descoperit în 2012 când a debutat cu „Îmblânzitorul apelor”, roman căruia i-am făcut o recenzie apărută în revista Egophobia. Am intuit bine că Flavius (traducător și muzician de asemenea) se va remarca în peisajul literar românesc. Și pe merit. Scrierile lui au ceva aparte, te invită în universuri claustrante, întunecate, bizare, suprarealiste, asemeni unor coșmaruri vii sau a unei plimbări înfiorătoare într-un labirint psihologic presărat cu trucuri fantasmagorice.

Un oraș al gunoaielor, un minunat coșmar gotic cu oameni-obiecte

 „Casa Heap”, prima carte dintr-o trilogie, este unul din cele mai bizare, sumbre și fascinante romane pe care le-am citit vreodată. 

Serios, Polirom și alte edituri, NU mai categorisiți cartea asta ca fiind pentru copii! Pot rămâne traumatizați... Dincolo de numeroase substraturi și tematici mature, sunt mai multe scene de abuz/violență (asta nu mi-a plăcut deloc, deși în contextul de față au sens...se putea totuși dat „volumul” mai mic la bușeală). Un 16+ ar fi indicat pentru „Casa Heap”. Este destul de greu de digerat și pentru mulți adulți. Nu recomand citit noaptea...decât cu toate luminile aprinse. :))

O rara avis cu ecou în scrierile gotice din era victoriană, un „Charles Dickens on crack”, o lectură mirosind a disperare și groază, a mormane de gunoi și a obiecte vorbitoare, a castel construit din fragmente de deșeuri (fragmente din foste uzine, gări, burlane, etc), a obiceiuri și tradiții aiuristice (exemplu: băieții Iremongeri își schimbă tipul de pantaloni la 15 ani când se și căsătoresc).

Este un roman tare ciudățel, înțesat cu umor negru delicios și imaginație elucubrantă, cu imagini de neuitat, idei trăznite și fantastice. Un roman genial despre dezumanizare și nedreptate socială tradusă într-un decor terifiant, suprarealist și cu ceva accente streampunk.

Mi-a plăcut să descopăr diferite obiecte din perioade de mult apuse, despre care nici nu știam că există, de exemplu stricla de încălzit patul sau grătarul de pantofi. Există un element de antropomofizare în legătură cu numeroasele obiecte amintite în carte, dar vă las pe voi să descoperiți despre ce e vorba.

Edward Carey a mărturisit că s-a inspirat din scrierile lui Dickens și din poveștile de viață adevărate, documentate, ale unor oameni aparținând claselor sociale socotite „inferioare”din era victoriană. Din păcate muncitorii erau tratați cumplit, copiii erau puși să lucreze în condiții inumane, etc.

Am mai citit, de asemenea, volumul doi din serie („Orașul gunoaielor”) care mi-a plăcut chiar mai mult decât acesta. Probabil că trilogia nu a prins pe la noi, pentru că din păcate nu a fost tradus și al treilea roman care leagă fire și aduce concluzii/rezolvări. Engleza britanică este, pentru mine cel puțin, destul de greoaie, așa că nu mă încumet prea curând să parcurg volumul în original, plus că se cam lungește Carey și nu sutn deloc o fană a seriilor.

Ambele volume sunt însoțite de ilustrațiile autorului, superbe și...creepy. :) Enjoy! Muhaha.

Val și Cetatea Sufletelor - o călătorie magică spre regăsirea celor pierduți...🐢

 Absolut superbă poveste! Diafană ca o aripă de libelulă, dulce-acrișoară asemeni unei bobițe de zmeură strecurate în palma unei fetițe curioase și înțesată de o imaginație suprarealistă pe care eu una o ador. Pădurea tăcerilor și Palatul lunii au fost preferatele mele, iar Orașul schimbător s-a simțit ca un coșmar frumos.

Am văzut cu ochii imaginației pitici făurind cu mâinile, în tăcere, cești de ceai și ghetuțe care mai apoi dispar. Am văzut un dragon somnoros prieten care vorbește în versuri, un mic sat pe roți călătorind veșnic în alte ținuturi și vise ascunse în spatele unor camere infinite. Ca să enumăr o mică parte din minunile descoperite în paginile acestei cărți.

Mi-a plăcut ideea de putere a cuvintelor (și responsabilitatea fiecaruia pentru ceea ce creează) regăsită de-a lungul cărții. Cum ar fi ca o discuție în contradictoriu să afecteze însăși arhitectura unui oraș, schimbându-i formele, nuanțele, mărimea, însăși existența? Cam asta se întâmplă în capitolul "Orașul schimbător". Mi-a amintit de "cvartetul anotimpurilor" din "Povestiri fantastice" de Ana Blandiana.

Nu înțeleg cum i-a putut acorda cineva mai puțin de 5 stele pe Goodreads. Poate pentru că este, în aparență, (prea?) tristă și filosofică pentru un copil. Nu este însă și pierderea unei persoane dragi încărcată de tristețe si întrebări fără răspuns? Un fenomen prin care trec mulți copii care poate își caută bunicii în Cetatea Sufletelor...

Recunosc că nu m-au dat pe spate ilustrațiile Anei Alfianu (mă așteptam la ceva puțin mai complex) însă au farmecul lor ușor naiv și delicat.