„Martorii patimilor” de Giovanni Papini (impresii)

    Să iei sâmburii unei credințe religioase și să-i preschimbi în copaci-povestiri cu ramificații psihologice și introspective de excepție, ei bine, asta e o îndeletnicire îndrăzneață, dar și o dovadă de înzestrare sciitoricească de nivel înalt.

       „Martorii patimilor” de Giovanni Papini carte de dimensiuni mici, însă profund încărcată de înțelesuri, emoții adânci și argumente excelente în favoarea numeroaselor direcții, distorsiuni, ambiguități și extrapolări ale credinței creștine. Papini e un adevărat artist al cuvintelor, un fin psiholog și un abil avocat al diavolului (chiar și la propriu), empatizând cu toate personajele sale în aceeași măsură, dezvăluind omul de dincolo de sfânt, papă, slujbaș, rabin... Omul cu patimile sale, cu fricile, nesiguranțele, vinovăția, tristețea, nebunia sa.

        Cunoaștem, așadar, un Iuda care își justifică trădarea în fața propriei conștiințe a „răului”, un Barabba însetat de sânge care nu știe cum să-și arate recunoștința față de cel care i-a luat locul pe cruce, un Simon fugind de responsabilitate și de adevărul miracolelor crucii pe care a purtat-o pe umeri dintr-o obligație apăsătoare, un Caiafa împovărat de incertitudine și furie în fața verdictului aspru care l-a „omorât” pe Dumnezeu, un Pilat doborât de vinovăție și înnebunit de propria obsesie în fața întrebării la care nu a primit un răspuns („Ce este ADEVĂRUL?”), Malco hăituit toată viața de dorința răzbunării pe cel care i-a retezat urechea și împreună cu ea aspirațiile la glorie și un rabin care se prezintă în fața unui papă cu o veste/rugăminte neașteptată.

    Nimeni nu este prezentat cu aură de sfânt în aceste șapte povestiri, nici măcar ucenicii lui Iisus, nici măcar Iisus însuși, ale cărui învățăminte (unele) sunt puse și ele sub semnul întrebării - și pe bună dreptate. Nu voi da exemple ca să nu intru în polemici. :) Personal nu mă consider religioasă și nici nu ader realmente la ideea de religie/creștinism deși înțeleg nevoia existenței acestora pe pământ. Am, însă, înclinații profund spirituale și găsesc un sâmbure de adevăr în aproape fiecare religie (de care știu).

    De aceea mi-a și plăcut atât de mult perspectiva și abordarea lui Papini care deși nu scurmă fără respect la temelia creștinsimului, invită cititorul să mediteze asupra propriului adevăr - în definitiv, nu doar pe Pilat l-a frământat însemnătatea Adevărului, o noțiune pe cât de îmbietoare pentru firile filosofice, pe atât de greu de delimitat de rigorile unei definiții. Dintre cele menționate în carte, cel mai mult rezonez cu perspectiva lui Seneca:

"Nimeni, atâta timp cât trăiește, nu poate să știe ce e adevărul și cum să deosebească adevărul de neadevăr. Atâta timp cât sufletul omului e închis în carcera opacă a trupului, este neputincios să perceapă substanța ființei, taina universului, purul și divinul absolut. După moarte câștigă din nou întreaga lui limpezime și virtuțile care azi sunt întunecate sau înăbușite.”

    Ar merita reeditată această carte (văd că din 2013 nu s-a mai întâmplat asta). Eu am citit ediția din 1990 cu pagini îngălbenite de vreme.

Val și Cetatea Sufletelor - o călătorie magică spre regăsirea celor pierduți...🐢

 Absolut superbă poveste! Diafană ca o aripă de libelulă, dulce-acrișoară asemeni unei bobițe de zmeură strecurate în palma unei fetițe curioase și înțesată de o imaginație suprarealistă pe care eu una o ador. Pădurea tăcerilor și Palatul lunii au fost preferatele mele, iar Orașul schimbător s-a simțit ca un coșmar frumos.

Am văzut cu ochii imaginației pitici făurind cu mâinile, în tăcere, cești de ceai și ghetuțe care mai apoi dispar. Am văzut un dragon somnoros prieten care vorbește în versuri, un mic sat pe roți călătorind veșnic în alte ținuturi și vise ascunse în spatele unor camere infinite. Ca să enumăr o mică parte din minunile descoperite în paginile acestei cărți.

Mi-a plăcut ideea de putere a cuvintelor (și responsabilitatea fiecaruia pentru ceea ce creează) regăsită de-a lungul cărții. Cum ar fi ca o discuție în contradictoriu să afecteze însăși arhitectura unui oraș, schimbându-i formele, nuanțele, mărimea, însăși existența? Cam asta se întâmplă în capitolul "Orașul schimbător". Mi-a amintit de "cvartetul anotimpurilor" din "Povestiri fantastice" de Ana Blandiana.

Nu înțeleg cum i-a putut acorda cineva mai puțin de 5 stele pe Goodreads. Poate pentru că este, în aparență, (prea?) tristă și filosofică pentru un copil. Nu este însă și pierderea unei persoane dragi încărcată de tristețe si întrebări fără răspuns? Un fenomen prin care trec mulți copii care poate își caută bunicii în Cetatea Sufletelor...

Recunosc că nu m-au dat pe spate ilustrațiile Anei Alfianu (mă așteptam la ceva puțin mai complex) însă au farmecul lor ușor naiv și delicat.

Straniile și minunatele amărăciuni ale Avei Lavender (impresii)

 O carte care te bântuie....răvășitor de frumoasă, tulburătoare, fascinantă, cu „greutate” și totuși delicată ca o pană... Cupidonul-Cărților-Care-Îți-Rămân-Pe-Veci-În-Suflet m-a săgetat încă de când am auzit de romanul de debut al lui Leslye Walton și de realismul său magic care transpare aproape din fiecare pagină. Are de toate: dramatism, tragedie, umor dulce-amărui (în doze mici), prăjituri (în doze mari), iubire, fantezie, suspans, mister, fantome, secrete, ficțiune istorică, personaje cu totul neobișnuite. Simbolismul este superb presărat în această rețetă literară de excepție, cu o subtilitate de pictor impresionist. 

Ava Lavender s-a născut cu aripi. Nimeni nu știe de ce. Are un frate geamăn care nu vorbește decât foarte rar și cifrat și adoră să deseneze harta cartierului ori de câte ori are ocazia. 

Ava este vocea care ne istorisește poveștile triste ale familiei sale, de la străbunica sa și până la cea care i-a dat naștere. Multe iubiri tragice marchează destinul celor din familia inocentei Ava, care încearcă să-și înțeleagă originea și „anomalia”. În poveștile ei regăsim un frenolog francez care tânjește după Visul American, un Don Juan care le blagoslovește pe numeroasele sale amante câte un copil cu un ochi albastru și celălalt verde, o fată care se preschimbă într-un canar după o dezamăgire în dragoste, o alta care piere cu o gaură în inimă din același motiv, o mamă care dispare până se transformă în cenușă albastră din amărăciune, o femeie care poate mirosi emoțiile oamenilor (și ploile prevestitoare de rele) și o suită de spirite binevoitoare. Mai sunt și alte personaje inedite, dar mă opresc aici. 

Voi face însă o mențiune încercând să nu dezvălui prea multe. Nu mi-a plăcut deloc trecerea de la „înger” la „demon” a lui Nathaniel. Destul de abruptă și nejustificată având în vedere efectul pe care acesta l-a avut dintotdeauna asupra oamenilor care de cum îl vedeau, erau inspirați să-și schimbe viața în bine. Nathanial practic are aproape o aură de sfânt, ala cum reiese din spusele naratoarei. Sigur, poți induce în eroare, dar... de unde și până unde un om cu un asemenea efect magic și serafic asupra altora se „transformă” dintr-o dată într-un monstru? Dacă ar fi fost descris ceva mai ambiguu acest personaj, de exemplu ca un tânăr introvertit căruia îi place să scrie în jurnal, atunci dezvăluirea adevăratei sale personalități dubioase ar fi avut efectul scontat și s-ar fi justificat mai bine urmările nefericite ale respectivei întâlniri... Mi s-a părut stângaci executată partea asta și am oftat cu dezamăgire, dar mi-am revenit pentru că romanul compensează cu numeroase  elementele minunate și se încheie frumos și neașteptat.

Traducerea în română (și corectura, dacă a fost...) puteau fi mai reușite (pe alocuri unele frazări/exprimări sună tare ciudățel), însă farmecul cărții s-a făcut simțit oricum și eu îi sunt recunoscătoare traducătorului că a făcut cunoscută și românilor această micuță capodoperă.

4,5/5 steluțe pe Goodreads

„Povestiri fantastice” de Ana Blandiana - delicatețea care doare frumos

O proză pe cât de diafană, pe atât de plină de „greutate”, un periplu de-a lungul memoriei veșnic translucide și iluzorii, un dans pe buzele invizibile ale timpului, o ușă deschisă către altă ușă deschisă către un vis... mereu altul, de-a pururi transfigurat și metamorfoza(n)t. 

Ana Blandiana scrie superb, însă aceastea nu sunt proze de consum larg, care se digeră ușor sau grăbit între două activități casnice. Din contră, recomand să fie parcurse lent, cu răbdare și stare de reverie. Au nevoie de timp ca să se „așeze” în tine. 

Avem de-a face cu cel mai înalt grad de „lirism epic”, ridicat la rang de magie spectrală a cuvintelor și sensurilor.  Frazele și istorisirile se contorsionează, se unduiesc, dispar și reapar, se despart într-o serie de ramificații de idei, ca mai apoi să se închidă ermetic asemeni unui ochi adormit de pește (care poate privește spre moarte).

Povestiri și nuvele din ere diferite, cu tentă autobiografică, acestea reunesc teme și leitmotive comune: rătăcire și regăsire, memoria instabilă (un soi de flux al conștiinței), durerea pierderii, dorința de a da un sens trecutului, dorul nemărginit de timpurile apuse, sacrificiul, moartea (însă văzută destul de filosofic). 

Fantasticul Anei Blandiana îmbracă nuanțe de realism magic și suprarealism. El izvorăște nu din întâmplări extraordinare, ci din prelungiri ale imaginației naratoarei (uneori a naratorului). Prozele par mai curând niște mărturisiri intime ale unor vise în care absurdul este primit inițial cu șoc, apoi îmbrățișat ca atare de protagonist(ă). În mod paradoxal, acesta ajunge să se raporteze la bizar cu nonșalanță și chiar plictiseală sau curiozitate, cum se întâmplă, de altfel, în multe vise în care nu ești conștient de vălul care te desparte de realitate și logică. 

Preferatele mele:

🍂 „Iarna – Capela cu fluturi” – una din cele mai frumoase și enigmatice povestiri citite vreodată. Roiul înspăimântător și fascinant de fluturi din biserica aparent părăsită, ninsoarea misterioasă apărută din senin, imaginile pictate care prind viață, sfinții împodobiți de fluturi, jocul de lumini și umbre...

🍂 „Primăvara – Dragi sperietori” – Fragment dintr-una din pasajele mele preferate din povestire:

„La picioarele mele în iarbă și flori, chiar lângă pantofii mei și mai departe, și pe alte morminte, și pe toate mormintele, și în tot cimitirul, din iarbă creșteau pe tulpine subțir, ascunse bine în sepale grijulii și-n petale ocrotitoare, capete de copii vii, capete vii și vorbitoare, sau plângătoare, sau zâmbitoare, capete de copii abia născuți (nu, nu cred că e bună expresia), dar și capete de copii mai măricei, cu ochi inteligenți și gata să înțeleagă totul, capete de fetițe cu părul mai lung și buclat sau strâns în codițe și capete de băieți mișcând neastâmpărați buzele și pleoapele”. 

🍂 „Toamna – Amintiri din copilărie” – m-am plimbat împreună cu protagonista în depozitul/casă, am rătăcit printre cărți vechi de-a lungul unui coridor interminabil, am simțit aroma gutuilor (mirosind a viață și moarte deopotrivă), am stat de vorbă cu bătrâna misterioasă care nu pare a mă auzi și l-am căutat în zadar pe administratorul care deși se aude vorbind de la etaj, e de negăsit odată ce urci acolo...

🍂„Lecția de teatru” – o invitație ciudată, un sat fantomatic, un joc de-a teatrul inedit, al cărui protagonist pare a fi mort și în care imitația se preschimbă în autenticitate printr-un truc inexplicabil. O să-mi rămână mult timp întipărite în minte unele imagini/scene din povestirea asta fabuloasă... Pff, m-au trecut fiori.

🍂 „Rochia de înger” – Ahh! Imaginea casei singuratice/visate în care naratoarea se tot întoarce și rochița de hârtie purtată în copilărie care apare dintr-o dată într-un dulap până atunci gol și readuce cu ea amintiri de demult. S-p-l-e-n-d-i-d-ă!

În „Povestiri fantastice” viața și moartea, frumusețea și grotescul, primăvara și iarna nu reprezintă polarități, ci ramificații ale aceluiași arbore care întinerește sau îmbătrânește în funcție de cum îl privești.

Vin de păpădie... unde ești, copilărie?

„Dandelion Wine” de Ray Bradbury este capodoperă literară cu parfum de păpădie care m-a făcut praf (de stele)... Poate cea mai frumoasă, sensibilă, nostalgică și răvășitoare carte despre copilărie (și maturizare) scrisă vreodată. Doar vag biografică, profund poetică, revelatoare, sfâșietoare, delicată ca o aripă de libelulă și zgrunțuroasă ca un pumn de pietriș călcat de o pereche de teniși în amiaza verii. Dulce ca o limonadă și răcoroasă ca teama de îmbătrânire. 

Când ești copil verile sunt un univers feeric, nesfârșit, chiar și când umbrele vieții de adult se strecoară uneori printre piciorușele lor sprintene. Când ești copil până și tramvaiul îți pare un animal miraculos. Îl iubești așa cum îți iubești cei mai buni prieteni, fleacurile aruncate de alții (comorile tale) și jocurile de-a lumile magice. Cauți mistere la tot pasul și privești la viață prin ochii infiniți ai inocenței.

Personajele din "Vin de păpădie" sunt absolut încântătoare, desprinse parcă dintr-un basm... Te farmecă și te îmbie la un periplu dantelat în lumea amintirilor, a visurilor și a imaginației...de la bărbatul care visează să construiască Mașina Fericirii (și poate reușește) și până la bătrâna acuzată de copii că nu a fost niciodată tânără sau vrăjitoarea mecanică (și vie?) care oferă mesaje enigmatice scrise pe cărți de tarot. 

Protagoniștii, Douglas și fratele lui, Tom, vorbesc cu vocea adultului-copil Ray, descriind uneori naiv, alteori filosofic, crâmpeie din ceea ce a fost copilăria lor din vara anului 1928. 

Vinul de păpădie este laitmotivul ce leagă firele invizibile ale tuturor întâmplărilor din Green Town și totodată un simbol al copilăriei imposibil de șters din calendarul memoriei colective. Este pretextul care îi reunește pe toți membrii familiei într-un ritual aproape magic. Fiecare sticlă de vin corespunde unei zile a verii, marcând încercarea ludică de a încetini timpul închizându-l într-un recipient. Astfel, bunicul și nepoții se asigură că în iernile care urmează, gustul verii le va dansa pe limbă retrezind amintirea verii.

Cuvintele de care dispun în aceste clipe sunt mult prea sărace pentru a descrie această bijuterie de carte care a intrat cu siguranță în topul favoritelor mele. Extrem de rar mă refer la o carte ca la o "capodoperă". Sunt ultra pretențioasă (fără să vreau) la cărți și foarte puține îmi fură "inima" și îmi întorc sufletul pe toate părțile, cum au făcut cele 260 de pagini izvorâte din penița lui Ray Bradbury.

5 ⭐⭐⭐⭐⭐ pe Goodreads

- Fragment lectură -

De veghe în lanul de secară și un cititor de excepție

 3,5/5 steluțe (pe Goodreads)

Nu mă așteptam să îmi placă și să râd atât de mult...(la) prima jumătate a acestei cărți pe care de altfel am ocolit-o cu brio toată viața, fiind aproape convinsă că nu e pe gustul meu. Din păcate pe parcurs m-a cam pierdut, poate pentru că protagonistul nu pare a evolua în niciun fel, nu se îndreaptă în nicio „direcție”. Deși înțeleg că asta a fost intenția autorului, cumva discursul lui jemanfișist și nihilist devine cam repetitiv și monoton și pe alocuri enervant (deh, sunt oarecum feministă și mă sâcâie unele remarci ale derbedeului, alături de asocierea dintre perversitate și homosexualitate).

Recunosc, parte din motivul pentru care aproape am adorat prima parte a cărții este maniera absolut delicioasă în care domnul de la Fir de poveste a lecturat acest roman (puteți asculta gratuit prima parte, link mai jos). A dat un farmec incomparabil romanului lui Salinger și a însuflețit personajele și întâmplările prin adoptarea de voci și inflexiuni dintre cele mai diverse.

Acesta nu e un „coming-of-age”, ci mai degrabă un „staying-of-age”. :) E o ședere plăcută, ca o tolănire într-un lan de secară într-o după-amiază de vară. Holden nu e pe cât de prost pare și nici pe cât de insensibil îl arată (în aparență) monologul lui în fața audienței numite Cititorul. Dincolo de plictisul existențial și supărarea eternă pe viață ascunde (la vedere) sclipiri de sensibilitate și chiar o înclinație filosofică de care poate nici el nu este perfect conștient.

M-a emoționat și amuzat deopotrivă întrebarea care îi dă târcoale adolescentului ca o fantomă când și când: Ce se întâmplă cu rațele din parc iarna? Sunt duse în altă parte la adăpost? Cu ecou în propria sensibilitate a lui Salinger vizavi de animale (a fost vegetarian).

Holden este ciufut pentru că este profund de trist. Nu-și găsește locul printre oameni. Pentru că așa sunt toți adolescenții? Sau poate pentru că aspirațiile lui îi depășesc resursele interioare „și mai știu eu ce”? Cine d***u știe? Ar zice Holden dacă ar vorbi româna.

Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă (păreri)

Deși îmi place mult cum scrie Vișniec, la un moment dat, spre a doua jumătate a cărții, m-a cam pierdut, poate pentru că pe undeva doream să întrezăresc mai repede o finalitate și periplul printre amintiri teatrale și cugetări ludico-filozofice m-a cam obosit...

M-a râcâit oarecum și cultul personalității autorului, așa cum s-a resimțit, poate, în partea memoriei mele de tip pantof. Pe măsură ce lecturam, un soi de redundanță existențialistă s-a instalat peste așteptările mele de tip umbrelă (aluzii la cele două categorii foarte nostime în care își împarte autorul elementele micouniversului literar-biografic). Așadar mi s-a părut „too much” de la un punct încolo, chit că nu îmi doream un roman închegat. De altfel, această scriere nu se poate încadra realmente într-un gen. Se gustă pur și simplu, pe stomacul literar gol. Al meu poate era deja plin cu altele și nu a mai încăput tot romanul lui Vișniec.

Sunt și multe lucruri care mi-au priit, de la aventurile prin „lumea civiilzată” ale Animalului care seamănă perfect cu omul și până la definițiile care mai de care mai deosebite ale teatrului și poveștile cu parfum de realism magic și suprarealism. 

Am apreciat însuflețirea noțiunilor abstracte și a obiectelor care capătă o viață a lor sub magia imaginației lui Mihai Vișniec. Avem o mărturie a cuțitului care a intrat din greșeală în ochiul unei femei (aruncat de iubitul ei de altfel priceput la această îndeletnicire) și o descriere aproape erotică a ritualului micului-dejun, a dansului senzual dintre cafea și croissant. Ce m-a deranjat la acest pasaj (dată fiind marea mea sensibilitate vizavi de animale) a fost comparația dintre finalul micului-dejun și un taur ucis într-o coridă. În rest, un adevărat deliciu poetic.