CARUL („The Wagon”) a fost dragoste de la primele rânduri, încă din vremea liceului... Astfel am descoperit-o pe Khalida Asghar de care probabil nu a auzit mai nimeni pe meleagurile noastre (mai rar ajung la urechile și ochii noștri scriitori de urdu/hindi). Am căutat-o acerb, hipnotic...i-am vânat foarte puținele texte traduse în engleză. M-au ajutat în acest sens un profesor universitar și un conferențiar din Pakistan cărora le sunt tare recunoscătoare.
Am tradus cu drag în română această povestire a ei - pe care o puteți citi mai jos - și totodată cu dorința ca splendidul și neobișnuitul său realism magic să ajungă și la cititorul român. Am înțeles că stilul ei a fost încadrat într-un sub-curent numit „weirdism” (weird = ciudat în lb. engl.).
Protagonistul povestirii „Carul” devine intrigat și fascinat de trei bărbați misterioși care se aseamănă în mod bizar între ei (și totuși sunt diferiți). Aceștia, părând țărani din satele învecinate, poposesc în fiecare seară pe podul Ravi, în același loc, și privesc apusul soarelui într-o tăcere absolută. Nu răspund nimic atunci când sunt întrebați ce anume le-a atras atenția. Prezența lor fantomatică pare a prevesti o schimbare uriașă care se va abate asupra orașului. Într-adevăr, curând apare primul semn - cerul începe să se îmbrace în roșu aprins chiar și noaptea, în mod inexplicabil...
CARUL
de KHALIDA ASGHAR
traducere de Teodora Gheorghe
după traducerea în engleză (din urdu) semnată de Muhammad Umar Memon
Grăbindu-mă să mă înapoiez în oraş, am traversat în fugă drumul de ţară şi am trecut podul Ravi, uitându-mă indiferent la conturul strălucitor al soarelui ce se scufunda hotărât în mlaştină. Aveam un sentiment ciudat, ca şi când aş fi văzut ceva. M-am întors împrejur. Și i-am zărit – erau trei, aplecaţi peste balustrada podului, fixând cu privirea apusul soarelui. Concentrarea lor ucigătoare m-a făcut să privesc eu însumi către apus, însă perisajul nu mi-a spus nimic deosebit; în schimb, m-am uitat la ei. Chipurile lor, deşi diferite întru totul, se asemănau totuşi în mod curios. După veşminte păreau săteni înstăriţi, iar după încălţările ninse de praf s-ar fi zis că străbătuseră din greu sute de mile, doar pentru a urmări soarele apunând peste mlaştinile râului Ravi ce se retrăgea. Total impasibili la îmbulzeala de pe pod, au continuat să sfredelească din priviri mlaştinile ce căpătau o nuanţă anostă şi adâncă de roşu sub lumina ultimelor raze de soare.
M-am apropiat de ei. Soarele dispăruse complet; rămăsese din el doar o fâşie purpurie în zarea îndepărtată. Dintr-o dată, cei trei s-au uitat unul la altul, și-au plecat capetele şi s-au îndreptat tăcuţi către satele din afara oraşului. Preţ de o vreme le-am urmărit siluetele ostenite pierzându-se în depărtări. Curând, freamătul nopţii, animând oraşul, mi-a amintit că se făcuse târziu şi trebuia să mă întorc degrabă acasă. Am zorit pasul, trecând pe sub ceaţa albăstruie a cerului de noapte, străpuns ici şi colo de de luminile intermitente ale oraşului dinaintea mea.
În următoarea seară, când am ajuns pe pod, apusul soarelui se afla la câteva minute distanţă. Mi-am amintit subit de cei trei bărbaţi şi m-am oprit să privesc apusul, deşi ştiam că Munna avea să mă aştepte pe veranda din faţă să vin cu dulciuri, iar Zakiya, soţia mea, avea să se pregătească să mergem cu toţii la film. Nu mă puteam mişca. O forţă implacabilă părea că mă ţintuieşte la pământ. Mai toată noaptea trecută mă întrebasem ce aveau atât de special mlaştina şi apusul, de îi vrăjiseră într-atât pe acei oameni ciudaţi.
Și chiar atunci, când discul portocaliu aprins al soarelui se rostogolea în mlaștină, i-am văzut pe cei trei înaintând pe drum. Veneau din satele de dincolo de marginea orașului. Purtau veșminte identice și semănau mult unul cu altul la înălțime și la felul de a păși. Au urcat din nou pe pod, s-au așezat în același loc în care stătuseră și noaptea trecută și au privit nestrămutat apusul cu ochii lor înflăcărați, plini de tăcere mută. I-am urmărit și m-am întrebat de ce, în ciuda trăsăturilor diferite, se asemănau atât de mult. Unul din ei, care era foarte bătrân, avea o barbă lungă și stufoasă, albă ca zăpada. Al doilea, cu pielea ceva mai deschisă decât ceilalți, avea un chip ce strălucea ca aurul în lumina portocalie a amurgului. Părul îi atârna până la umeri ca un breton și avea o cicatrice pe frunte. Al treilea era închis la ten și avea nasul cârn.
Soarele s-a scufundat în întregime în mlaștină. Ca și în ziua precedentă, bărbații s-au uitat unul la altul, și-au plecat capetele și, fără să spună un cuvânt, și-au văzut de drum. În acea seară m-am simțit foarte neliniștit. Ȋntr-un fel regretam că nu i-am iscodit cu privire la fascinația lor pentru apus. Mă întrebam ce anume căutau în lumina soarelui aflat pe sfârșite. I-am povestit Zakiyei despre trio-ul neobișnuit. Ea doar a râs și mi-a spus:
— Probabil sunt țărani care se îndreaptă spre oraș să se distreze.
Un aer de mister plutea în jurul acestor bărbați. Zakiya, desigur, nu avea cum să știe asta. Trebuia să îi privești cu atenție ca să-ți dai seama.
În ziua următoare am așteptat cu sufletul la gură lăsarea serii. Am mers până la pod și i-am așteptat să apară. S-au arătat tocmai când lumina zilei începea să se stingă. S-au aplecat peste pod și s-au uitat cum apune soarele, indiferenți la traficul din jurul lor. Erau atât de absorbiți de peisaj, încât ar fi fost imposibil să le adresezi un cuvânt. Am așteptat până când soarele a dispărut complet și bărbații s-au pornit pe drum înapoi. Era un moment bun să îi întreb ce se așteptau să găsească în lumina tot mai slabă a soarelui și în mlaștinile râului ce se retrăgea.
Când soarele a dispărut complet în apele râului, bărbații și-au aruncat unul altuia o privire tristă și tăcută, și-au plecat capetele și au pornit la drum. Dar în loc să se întoarcă în sat, au luat calea orașului. Încălțările lor erau acoperite de praf și picioarele lor înaintau în același ritm.
Mi-am adunat ultima rămășiță de curaj și i-am întrebat:
— Fraților! Din ce sat veniți?
Bărbatul cu nasul cârn s-a întors și m-a privit îndelung o vreme. Apoi cei trei au schimbat priviri între ei, însă niciunul nu a catadicsit să îmi răspundă la întrebare.
— La ce vă uitați acolo, pe pod? am întrebat.
Misterul din jurul celor trei bărbați începea să mă apese tot mai mult. Mă simțeam de parcă prin picioare îmi curgea plumb topit – și de altfel prin tot corpul. Nu avea să mai dureze mult până când aveam să mă prăbușesc la pământ împleticindu-mă, răpus de un val de amețeală.
Din nou, nu am primit niciun răspuns. Le-am strigat cu vocea sugrumată:
— De ce vă holbați mereu la apus?
Niciun răspuns.
Am ajuns la drumul aglomerat al orașului. Freamătul serii s-a întețit. Era sfârșit de octombrie și aerul era plăcut de răcoros. O pală de vânt a răspândit un miros dulceag de iasomie. Odată trecuți de vama orășenească, bătrânul cu barba albă ca zăpada a grăit dintr-o dată:
— Nu ai văzut? Nimeni din orașul ăsta nu a văzut?
— Ce să vadă?
— Când apune soarele, când dispare cu totul? a întrebat bătrânul împovărat de ani, rearanjându-și mantia pe umeri.
— Când dispare cu totul? am repetat. Ce-i cu asta? Doar se întâmplă în fiecare zi.
Am rostit ultimele cuvinte precipitat, de teamă că și cea mai mică pauză i-ar fi putut determina să revină la tăcerea lor impenetrabilă.
— Am știut asta, am știut că va fi așa. De aceea am venit. Și în acel sat, de acolo.
A arătat spre est, plecându-și capul.
— De acolo venim... a spus bărbatul cu nasul cârn.
— De unde? am întrebat, devenind nerăbdător. Vă rog, spuneţi-mi limpede!
Al treilea bărbat s-a întors către mine și m-a privit peste umăr. Cicatricea de pe fruntea sa părea mai adâncă decât înainte. A cuvântat:
— Noi nu am observat și, cred eu, nici tu. Poate că nimeni nu a observat pentru că, așa cum spui și tu, soarele răsare și apune în fiecare zi. De ce să catadicsești să te uiți? Nici noi nu am făcut-o în timp ce zi de zi, acolo, chiar acolo – a arătat el spre est – cerul devenea roșu aprins și atât de intens încât a început să strălucească precum focul chiar și la lăsarea nopții. Doar că noi nu ne-am dat seama...
S-a oprit brusc, de parcă s-ar fi încecat cu propriile vorbe.
— Și acum roșeața asta, a reluat el după o pauză, continuă să se răspândească dintr-un loc în altul. Nu mai văzusem vreodată un asemenea fenomen, nici eu, nici bătrânii mei. Și nici ei nu îi auziseră vreodată pe bătrânii lor pomenind de o asemenea întâmplare.
Ȋntre timp întunericul se adâncise. Nu mai zăream din camarazii mei decât mantiile lor albe fluturând. Chipurile lor au devenit vizibile abia când au ajuns sub lumina palidă și stinsă a felinarelor. M-am întors să mă uit la fâşia de cer de deasupra râului Ravi din depărtare. Am rămas uluit – era de un roșu aprins în ciuda întunericului.
— Aveți dreptate, am spus ca să-mi ascund confuzia. Într-adevăr, nu ne-am dat seama de asta.
Apoi am întrebat:
— Încotro vă îndreptați?
— Spre oraș, desigur. Ce rost ar avea să ajungem acolo după aceea?
Un impuls neașteptat m-a făcut să-mi doresc să rămân cu ei sau să-i iau acasă cu mine. Însă brusc au luat-o pe alt drum, iar eu mi-am amintit că eram așteptat acasă. Munna trebuie că mă aștepta pe veranda din față să-i dau porția zilnică de dulciuri și Zakiya era cu siguranță deranjată de întârzierea mea.
A doua zi m-am oprit din nou în dreptul podului ca să privesc apusul. Speram să îi văd pe acei trei bărbați. Soarele dispăruse complet, dar ei nu s-au arătat. I-am așteptat nerăbdător să vină. Curând însă m-am lăsat furat de strălucirea magică a apusului.
Întreg cerul părea acoperit de o pânză îmbibată de sânge și mă speria gândul că mă regăseam de unul singur dedesubtul său. Am simțit o prezență neobișnuită chiar în spatele meu. M-am întors repede. Nu era nimeni. Mă înșelasem. Nu aș fi putut să mă uit în spatele meu. Cum ar putea cineva să facă asta? Cu toate astea, eram încredințat că cineva stătea în spatele meu, în mine sau poate undeva în apropiere.
Mașini de toate formele și mărimile treceau cu zgomot în lumina felinarelor. Către est, în depărtări, o fâșie din cerul serii scânteia încă asemeni unui voal de foc, emanând căldură și lumină în întunericul ce se așternea în zări. Eram îngrijorat și m-am grăbit spre casă. I-am povestit în grabă Zakiyei ce am văzut. Dar ea s-a amuzat de toată tărășenia. Am condus-o sus pe balcon și i-am arătat roșeața și strălucirea ei infernală contrastând cu întunericul cerului. Asta a făcut-o să devină mai serioasă. A căzut puțin pe gânduri, apoi a spus:
— E rost de furtună din clipă în clipă, sunt sigură.
A doua zi la birou, în timp ce lucram aplecat asupra dosarelor mele, l-am auzit pe Mujibullah întrebându-l pe Hafiz Ahmad:
— Ia zi, ai văzut cum strălucește cerul în amurg zilele astea? Chiar și după ce se lasă întunericul? Uimitor, nu?
Dintr-o dată am avut impresia că stăteam singur și neajutorat sub acel cer ca o pânză însângerată. Eram speriat. Pe fruntea mea s-au format picături mici de sudoare. Pe măsură ce se lăsa seara, o neliniște ciudată punea stăpânire pe mine. Râul Ravi ce se retrăgea, podul, cerul înserării și soarele mă înfricoșau. Voiam pur și simplu să fug de toate. Cu toate astea, mă simțeam atras irezistibil către ele.
Am vrut să le povestec colegilor mei despre cei trei țărani care, în ciuda trăsăturilor distincte ale feței, arătau cumva la fel; despre cum poposiseră în oraș însoțiți de acea roșeață ciudată și îmi atrăseseră atenția asupra ei, apoi se făcuseră nevăzuți. Și despre cum îi căutasem în zadar. Dar nu am putut. Colegii mei Mujibullah și Hafiz Ahmad împrumutaseră amândoi de la mine vreo douăzeci de rupii de care uitaseră în mod convenabil. Și pe deasupra nici nu mai vorbeau cu mine.
În drum spre casă, când am ajuns la pod, o teamă ciudată m-a făcut să grăbesc pasul și, întorcându-mi privirea de la soare, am încercat să mă concentrez, în schimb, la strada din fața mea. Dar seara roșie ca focul continua să se apropie. Îi simțeam prezența pretutindeni. Deasupra a zburat un stol de păsări în formă de V. Asemeni păsărilor, și eu mă întorceam acasă. Acasă, așa-i, doar că nu mai era locul tihnit care mă ocrotea cândva de lumea din afară; pentru că seara de culoarea flăcărilor dădea iama înăuntru pe la ferestre, uși, chiar prin pereții de cărămidă solidă.
Acum mă preumblam pe străzi târziu, căutând trei țărani. Voiam să îi întreb de unde venea acea roșeață. Ce avea să urmeze? De ce își părăsiseră ultima așezare? Ce speranță aducea? Însă nu i-am putut găsi nicăieri. Nimănui nu părea să-i pese. Viața și-a reluat mersul obișnuit.
Câteva zile mai târziu am văzut niște bărbați arătând în sus către culoarea roșie a serii. N-a trecut mult timp și tot orașul a început să vorbească despre asta. Nu suflasem o vorbă, doar Zakiya știa. Cum aflaseră era un mister. Am tras concluzia că cei trei țărani se aflau în oraș. Trebuia să se afle. Roșul serii se afla acum pe buzele tuturor.
Chaudri Sahib, proprietarul unui micuț magazin de cărți în Mozang Plaza, era o mai veche cunoștință de-a mea. Oamenii se strângeau la taclale în fiecare seară în magazinul lui.
Și eu făceam asta. De ceva vreme încoace însă, de când întâlnisem prima dată acele personaje enigmatice și înveșmântate în mantii, fusesem prea preocupat cu propriile gânduri ca să mai trec pe acolo. Indiferent unde mă duceam, acasă sau afară, mă simțeam neliniștit. Acasă, o pornire implacabilă mă împingea afară. Afară, o pornire la fel de puternică mă trimitea înăuntru cu picioarele împleticindu-mi-se; acolo mă simțeam mai în siguranță. Nu mai știam deloc unde voiam să mă aflu. Am început să mă simt greoi și lipsit de vlagă. Cu toate astea, m-am mai întors o dată la magazinul de cărți în acea seară. Majoritatea cunoscuților se strânseseră deja. Chaudri Sahib a întrebat:
— Ce credeți despre asta, fraților? Totul se datorează explozilor atomice, așa cum se spune? Se mai zvonește că în curând regiunile reci ale pământului se vor încălzi și cele calde se vor răci și că ciclul anotimpurilor se va da peste cap.
Am vrut să le povestesc de întâlnirea mea cu cei trei săteni, dar eram prea sfios ca să vorbesc în fața atâtor oameni. Chiar atunci s-a pogorât acea clipă de rău augur – un miros înțepător, cum nu mai mirosisem niciodată, a pătruns Dumnezeu știe de unde. Inima mi s-a strâns și un soi de durere ciudată și dulceagă mi-a împuns corpul. M-a apucat greața, neștiind dacă era o duhoare, o aromă înțepătoare sau chiar un val de durere dulce-amăruie. Am aruncat jos ziarul și m-am ridicat să plec.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Chaudhri Sahib.
— Trebuie să plec. Dumnezeu știe ce e cu mirosul ăsta.
— Miros? Ce miros?
Chaudhri Sahib a adulmecat aerul.
N-am mai avut chef să-i răspund și am plecat. Acel miros ofensator, acel val înfricoșător de durere, m-a urmărit pe tot drumul spre casă. M-a luat amețeala. Aveam impresia că o să-mi pierd cunoștința din clipă în clipă.
Starea mea a speriat-o pe Zakiya, care m-a întrebat:
— Ce s-a întâmplat? Ești atât de palid.
— Sunt bine. Dumnezeu știe ce e cu mirosul ăsta, i-am spus, ștergându-mi sprânceana de sudoare, deși era noiembrie.
Zakiya a adulmecat și ea aerul, apoi a spus:
— Probabil vine din casa lui Hakim Sahib. Cine știe ce amestecuri ciudate de ierburi tot prepară zi și noapte. Sau o fi de la mâncarea arsă. Azi am ars ceva din greșeală.
— Dar pare a fi peste tot – pe fiecare stradă și alee, în tot orașul.
— Sigur că da, doar s-a schimbat sezonul. Trebuie să fie mirosul florilor de iarnă, a spus ea neatent și s-a apucat să tricoteze absorbită.
Cu mare neastâmpăr am adulmecat iar aerul, dar nu m-am putut hotărî dacă mirosul dezgustător persista încă sau dacă dispăruse. Pesemne că se potolise. Gândul ăsta m-a mai liniștit puțin. Însă nu aveam cum să scap de amintirea lui, care era proaspătă în mintea mea asemeni mâncărimii ce stăruie pentru o vreme chiar și după ce rana s-a închis. Însuși gândul că s-ar fi putut întoarce îmi dădea fiori.
Până a doua zi uitasem complet de acel miros putred și sufocant. La birou mă aștepta un munte de dosare. Dar Mujbullah și Hafiz Ahmad discutau aprins despre un film. Nu mă puteam concentra la muncă și mă simțeam nervos, așa că m-am hotărât să iau o pauză. L-am chemat pe băiatul nostru de serviciu și l-am trimis la cantină să-mi aducă o ceașcă de cafea. În timpul ăsta am scos un pachet de țigări din buzunar și mi-am aprins una.
Chiar atunci am simțit o ditamai lovitura în moalele capului, de parcă aș fi căzut de pe o prăpastie și aș fi aterizat în cap, ceea ce a făcut ca toate să se amestece dinaintea ochilor mei într-un șuvoi de nuanțe de albastru și galben. Aveam simțurile amorțite și mi-a luat ceva timp să realizez că eram asaltat încă o dată de aceeași durere, de aceeași duhoare oribilă. Venea înspre mine în valuri și mi-era cu neputință să-i știu sursa. M-am pomenit închizând cu disperare toate ferestrele din birou, în timp ce Mujbullah și Hafiz Ahmad se holbau la mine fără să înțeleagă.
— Lasă soarele să intre! De ce închizi ferestrele? m-a întrebat Hafiz Ahmad.
— Duhoarea, duhoarea! Dumnezeule, e insuportabil! Vouă nu vă miroase?
Au ridicat amândoi nasul în aer și au adulmecat. Apoi Hafiz Ahmad a remarcat:
— Așa e! Ce fel de duhoare... sau parfum e ăsta? Îmi face inima să se strângă.
Curând, o mulțime de oameni vorbea despre valurile de duhoare care se succedau cu rapiditate apoi se retrăgeau, ca după o scurtă vreme să își reia asaltul. Odată cu lăsarea serii deveneau cu atât mai insuportabile.
În câteva săptămâni mirosul devenise atât de apăsător, încât mi-era greu să respir. Chipurile oamenilor, de obicei însuflețite și proaspete, arătau acum lipsite de energie și ofilite. Mulți se plângeau de palpitații constante și de dureri de cap. Doctorii se aruncau la bani. Intelectualii își dădeau cu părerea că asta se datora exploziilor nucleare care produceau efecte ciudate în toată lumea, inclusiv acel miros urât din orașul nostru care ataca nervii oamenilor și-i lăsa cu mintea vraiște. Oamenii se înghesuiau să cumpere tranchilizante, care s-au epuizat rapid. Și asta nu pentru că stocurile ar fi fost insuficiente, dar lumea era cuprinsă de febra aprovizionării și a proviziilor în masă. Chiar și somniferele se vindeau la prețul diamantelor rare.
Tranchilizantele și somniferele mi se păreau la fel de inutile. Duhoarea spinteca mai tare ca o sabie și ți e înfigea în corp ca un pumnal. M-am gândit că singurul remediu împotriva ei era obișnuința; și oamenii ar fi făcut bine să țină minte asta. Însă eram prea abătut ca să le spun eu însumi. În decurs de câteva săptămâni, totuși, ei înșiși au ajuns să se împace cu duhoarea. Cu toate astea, mirosul urât a semănat teroare în oraș. Oamenilor le era lehamite să recunoască, dar nici că puteau arăta mai încordați: fețele lor se contorsionau de teamă că ceva îngrozitor s-ar fi putut întâmpla în orice clipă. Iar teama lor nu era fără temei, după cum a arătat și un eveniment ulterior.
Într-o seară rece, pe la mijlocul lui decembrie, mă întorceam acasă de la Chaudri Sahib. Strada era înțesată de trafic și de mulțimi care se îmbulzeau. Magazinele scânteiau cu luminile lor strălucitoare și oamenii își vedeau de treabă ca de obicei. Din când în când se strecura câte un val de duhoare, mă făcea să amețesc și apoi se retrăgea. Mă opream din mers ca înghețat în momentul în care îmi asalta simțurile și reîncepeam să mă mișc atunci când mirosul se potolea. La fel se întâmpla și cu ceilalți. Un străin de locurile noastre s-ar fi întrebat cu siguranță de ce ne opream ca înghețați, închideam ochii, ne țineam respirația, apoi trăgeam adânc aer în piept și ne vedeam de drum. Dar acesta devenise, de acum, obiceiul nostru.
În acea seară de decembrie tocmai trecusem podul când m-am simțit de parcă m-ar fi izbit o lance în cap. Îmi vâjâia capul și mi se înmuiaseră picioarele. Căutându-mi echilibrul, m-am agățat de un felinar și am încercat să-mi susțin capul cu mâinile. Nu era nicio lance și nici vreun braț care să o mânuiască. Era acel miros – același miros putred – am realizat cu groază. De fapt, s-ar fi zis că sursa acelei duhori apăsătoare se mutase dintr-o dată foarte aproape de mine, între omoplați, lângă spinarea mea, direct în spatele meu – atât de aproape încât îmi era imposibil să o percep ca fiind separată de mine.
În clipa aceea mi-au picat ochii pe o trăsură ciudată ce mergea agale în fața mea. Era un car supradimensionat tras de o pereche de boi jigăriți cu apărătoare de ochi din piele și funii groase ce le atârnau prin nările fumegânde. O cușcă din lemn cu striații stătea deasupra bazei carului, iar interiorul ei era ascuns în spatele unor draperii negre. Sau poate că erau doar ziduri de întuneric fluturând...
Doi bărbați stând în afara spațiului cuștii, înaintea carului, mânau cele două animale sfrijite. Nu le deslușeam clar chipurile, pe de o parte din pricina întunericului, pe de alta pentru că erau îngropate în falduri de pânză ce le acopereau lejer. Capetele lor aplecate înainte păreau adormite ca și când ar fi fost răpuse de oboseală și de somn. În spatele lor, în interiorul acoperit de draperii al carului, întunericul se mărea și din inima acelui întuneric răzbătea duhoarea dezgustătoare care spinteca mai tare ca o sabie. Înainte să-mi dau seama, carul mă depășise deja, invadându-mi simțurile cu încărcătura lui de duhoare. Capul îmi vâjâia. Am țâșnit în afara drumului principal pe drumeagul pentru trecători, în țărână, și mi-am vărsat stomacul.
Habar n-aveam dacă oamenii din oraș văzuseră și ei carul straniu. Dacă îl văzuseră, oare ce înduraseră? Mi-era cumplit de greu să mă întorc acasă după ce văzusem. Odată ajuns înăuntru, m-am aruncat degrabă în pat. Zakiya mă tot întreba ce s-a întâmplat, dar o teroare oarbă îmi pecetluise buzele.
Câteva zile mai târziu a apărut un mic articol în ziarele locale. Critica aspru Biroul Municipal local pentru că îngăduia containerelor de gunoi să treacă pe străzile aglomerate seara. Căruțele soioase nu numai că poluau aerul, dar dăunau și finului simț olfactiv al cetățenilor.
Mi-am luat o săptămână întreagă liber de la muncă. În timpul acelor șapte zile, deși nu eram mai deloc în stare să ies afară ca să observ pe pielea mea calvarul, am rămas la curent cu mersul lucrurilor urmărind ziarele locale. Grupuri de cetățeni îngrijorați cereau autorităților municipale să înlăture căruțele soioase din oraș sau, dacă era posibil, să le aloce rute pe străzi mai puțin aglomerate.
În a șaptea zi m-am aventurat afară. Deja era vizibilă o schimbare. Răvășiți de insomnie și extenuare, oamenii se chinuiau să pară veseli și lipsiți de griji, dar nu reușeau decât să arate caraghioși într-un fel care-ți stârnea mila. Brusc mi-am amintit că în dimineața aceea nici chipul meu din oglindă nu arăta mai bine. Cam în aceeași perioadă numărul de programe de divertisment și de filme a crescut ca niciodată. Oamenii se îmbulzeau în cinematografe – uneori cu ore înainte de un film – formau cozi lungi și așteptau răbdători să fie lăsați înăuntru ca, după un timp, să iasă în șir indian arătând cu atât mai palizi și mai ridicoli.
La birou, oricât aș fi încercat, nu mă puteam concentra la muncă. Sporadic, imaginea carului soios înaintând leneș pe străzi îmi străfulgera prin minte. Era, într-adevăr, unul din containerele de gunoi municipale? Nu. Nu putea să fie. Containerele municipale nu arătau niciodată ca acel car straniu, cu vizitii lui adormiți, cu o pereche de boi costelivi legați la ochi și cu acel miros din calea afară de dezgustător. Ce Dumnezeu emană un așa miros ciudat, deopotrivă înmiresmat și respingător?
Dintr-o dată m-a copleșit o dorință nebună: să prind din urmă carul, să-i ridic acele draperii fluturânde și să trag cu ochiul înăuntru. Trebuia să descopăr sursa duhorii!
Ajungând la pod, picioarele mi-au încetinit fără să vreau. Mai era timp până să apună soarele; valurile de miros încărcat de durere veneau tot mai repede și mai în forță. M-am aplecat peste pod cu sentimentul unei frici necunoscute ce îmi înainta ușor pe șira spinării. Mlaștina fără fund, cu brațele sale întinse a semn rău, părea că mă trage în jos către ea. Mi-era teamă că m-aș putea arunca în mlaștină și m-aș scufunda odată cu soarele ajungând să fiu îngropat pe veci în acea întinsă pânză însângerată.
Am realizat că ceva se apropia de mine – sau mă apropiam eu însumi de ceva? Ceva așteptat de toți oamenii, cei dinaintea noastră și cei ce aveau să vină după noi. Întregul meu trup părea că se preschimbă într-o bucată de granit, fiindu-mi cu neputință să scap de pod, de miasmă, de soare. Pentru că, de acum, toate păreau inseparabile de ființa mea. M-am uitat împrejur neajutorat și aproape că am înghețat.
Cei trei bărbați veneau spre mine dinspre sate. Ca și înainte, erau înveliți în veșmintele lor albe fluturând în vânt și mergeau cu pași identici. I-am privit lung cu ochi sticloși până când mi-au ieșit în întâmpinare și s-au oprit. Bătrânul împovărat de ani plângea și barba lui albă ca zăpada era scăldată în lacrimi. Ceilalți doi nu-și puteau ridica privirile; ochii lor erau plecați în mod lugubru, aveau dinții strânși și chipurile lor veștejite purtau paloarea morții.
— Unde v-ați ascuns toate zilele astea? le-am spus printre respirații întretăiate și bâlbâieli. V-am căutat peste tot. Spune-ți-mi, vă rog, ce se întâmplă cu orașul?
— Am așteptat. Am încercat să ne ținem departe. Ne-am legat cu funii. Uite, privește!
Și-au întins brațele în fața mea; și-au descoperit umerii și spatele, lăsând să se vadă urmele adânci ale funiilor.
— Nu am vrut să venim, a spus bătrânul cu vocea înecată de un val de suspine.
— Dar n-am avut încotro, a spus al doilea bărbat.
N-a apucat să încheie, că s-a cocoșat de spate. Camarazii lui s-au cocoșat și ei, de parcă le era cu neputință să controleze o neașteptată răbufnire de durere.
— Același val de duhoare încărcată de durere a străpuns aerul din jurul nostru, tăindu-ne în jumătate și năpădindu-ne simțurile, în timp ce trecea de noi împleticindu-se.
— Acolo! Privește! a spus bătrânul, arătând în direcția satelor din depărtare și devenind palid ca moartea.
În depărtare am văzut carul înaintând pe pod din spatele unui nor de praf. Vizitii adormiți își înfofoliseră fețele din cauza apropierii de duhoarea înțepătoare. Un fior rece mi-a străbătut spinarea. Ochii celor trei bărbați au devenit lipsiți de expresie. Pesemne că li se apropia sfârșitul.
Carul s-a apropiat zgomotos – duhoarea din el ne îngheța sângele în tot corpul – apoi a trecut de noi. Draperiile lui sinistre, negre ca tăciunele, fluturând în bătaia unei adieri ușoare păreau, în mod curios, a fi complet nemișcate. Cei trei bărbați au alergat după car, l-au prins din urmă și i-au ridicat draperiile. O fracțiune de secundă mai târziu, un țipăt inuman a țâșnit din gurile lor larg deschise. S-au întors repede și au luat-o la goană înspre câmpurile din depărtare.
— Ce e? Ce ați văzut? am strigat, alergând după ei.
Dar ei nu au răspuns și au continuat să alerge ca nebunii. Ochii lor erau încremeniți într-o privire de gheață. I-am urmărit până când am lăsat în urmă orașul cu câteva mile, apoi am înșfăcat mantia bătrânului și l-am implorat:
— Spune-mi! Te rog, spune-mi!
Și-a întors privirea funestă spre mine și a deschis de-odată gura larg. Limba i se înțepenise de cerul gurii.
Toți cei trei bărbați deveniseră muți.
Capul îmi vâjâia și m-am prăbușit la pământ. Cei trei bărbați au continuat să fugă, dispărând curând în zare în spatele unui nor învolburat de praf. Încetul cu încetul, praful s-a reașezat și m-am întors acasă.
De luni întregi îi caut în zadar pe acei bărbați. Au dispărut fără urmă. Iar carul și-a schimbat și el ruta din acea seară fatidică. Nu mai trece prin oraș. Acum, după ce traversează podul, coboară pe poteca prăfuită ce duce spre satele de la țară.
Orășenii nu mai sunt deranjați de duhoarea înțepătoare. Au devenit imuni la ea și sunt încredințați că s-a stins asemeni unei vechi povești uitate. Dar ea continuă să-mi chinuie trupul. Zi și noapte o voce îmi repetă: „Acum e rândul tău! Acum tu vei vedea!”
Și în seara asta mă regăsesc pe pod, așteptând carul... așteptând.
.jpg)
.jpg)
