miercuri, 15 ianuarie 2020

Lui Eminescu

O candelă ţi-aprind pe aripile nopţii
Luceafăr ostenit, rătăcitor prin lume
Ca drumul să-ţi găseşti, din nou spre călimară
Şi versul tău sihastru să poarte iar un nume.

Eşti visul nemuririi pictat pe chipul ţării

Strălucitor ca luna pe bolta îngerească
Cuvântul ţi-este ruga adusă frumuseţii
Urzită între file de-o pasăre măiastră.

Copil pribeag ce-n codru îşi pierde veşnic urma

Născut din spuma mării şi botezat de aştrii
De braţele nefiinţei te reazemi singuratic
Uitaţi de dor te cheamă, şăgalnici ochi albaştri. 

Hai, vină, drag luceafăr, mai naşte-te o dată,

Din rime-nvolburate să zămisleşti cunună
S-o poarte cu mândrie români de pretutindeni
Şi steaua ta sublimă nicicând să nu apună. 


de Teodora Gheorghe (o iubitoare a poeziei eminesciene)

duminică, 12 ianuarie 2020

Și fantomele se îndrăgostesc

„Un loc plăcut și numai al lor” este una din cărțile mele preferate din toate timpurile. Peter Beagle este un autor excepțional, un povestitor care te farmecă asemenea unui magician. În paginile acestei mici bijuterii literare i-am descoperit pe Michael și pe Laura, care trăiesc o diafană și neobișnuită poveste de iubire. De ce neobișnuită? Pentru că niciunul nu e... viu. 

Am mai făcut cunoștință cu un corb destul de cinic și în aparență greu de emoționat, singurul prieten al domnului Rebeck. De altfel corbul dă și startul romanului, captivându-te instant. Iată cum îşi începe cartea Beagle:
„Cârnatul afumat trăgea corbul în jos, iar vânzătorul fu cât pe ce să-l prindă pe când se strecura afară pe ușa prăvăliei de delicatese (...)”. 

Dinamismul din debutul romanului se cufundă subit într-o linişte de criptă care se întinde de-a lungul cărţii, însă nu te plictiseşte nicidecum, pentru că odată pătruns în mrejele ei, auzi, simţi şi experimentezi un evantai de senzaţii.

Domnul Rebeck este un personaj cel puţin la fel de fascinant ca Michael şi Laura. Cândva a fost farmacist, dar lumea civilizată s-a dovedit a fi prea mult pentru el, aşa că a ales să îşi ducă veacul într-un cimitir, scena principală unde se joacă două poveşti de iubire aparte... Despre a doua nu voi spune nimic, urmează să descoperiţi voi dacă citiţi cartea. Partea cea mai interesantă este că existenţa fostului farmacist se desfăşoară în secret şi singurii care ştiu de ea sunt cei morţi. Ȋntr-un fel, domnul Rebeck este el însuşi o prezenţă fantomatică, îmbrăţişând cu resemnare o dezumanizare ce îl aduce la graniţa dintre două lumi.  

Michael şi Laura se acomodează treptat cu viaţa de după moarte. Lucrurile rămase neterminate cândva îi bântuie, iar idila lor se înfiripă suav printre întrebări existenţiale, plimbări prin cimitir şi uitări de sine. Fiecare personaj este pictat cu măiestrie în minunate nuanţe de singurătate şi pare a conţine în fiinta (sau nefiinţa lui) un univers secret la care nu are acces nimeni altcineva în afară de ei, nici măcar cititorul.

Umorul negru se împletește de minune cu subtilitățile unui dramatism care nu te copleșește, ci te invită să pătrunzi în miezul său asemeni unui bătrânel simpatic. Îți dă și prăjituri, te ademenește. Și rămâi, sedus de un parfum de nostalgie. Realizezi că ești nostalgic după o viață pe care nici măcar n-ai trăit-o, dar care îți pare atât de vie... Replicile corbului m-au făcut să râd cu voce tare de câteva ori şi tare mi-aş dori să văd un film realizat după romanul lui Peter Beagle, autor cunoscut îndeosebi pentru „Ultima licornă”, o altă carte intrată în rândul favoritelor mele. 

Din păcate „Un loc plăcut și numai al lor” nu s-a mai reeditat din câte știu, dar posibil să se mai găsească pe la câte un anticariat.

duminică, 22 decembrie 2019

Trei cărţi pline de mister... pe care nu le voi uita curând


Ador misterul, mai ales în cărţi şi în filme. Mă atrage cu atât mai mult când are nuanțe de fabulos. Ador lucrurile care nu mi se relevă decât după ce mă invită să le desluşesc enigma. Iată trei dintre cărţile mele preferate în care atmosfera de mister m-a furat în alte lumi (am revenit cu greu înapoi în realitate): 

Misterul cărților de joc de Jostein Gaarder 

Este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit vreodată și pe care o voi reciti, cu siguranță. Nu credeam să se mai apropie un alt autor atât de profund de genialitatea cu parfum matematico-filozofic a lui Lewis Carroll. O călătorie a unui tată alături de fiul său în căutarea mamei. O cărticică scrisă cu litere minuscule, ascunsă într-o brioșă. Un suc purupuriu care cuprinde toate aromele din lume. 53 de cărți de joc aduse la viață de fantezia unui om. O poveste într-o poveste într-o poveste într-o poveste...


Fata cu picioare de sticlă de Ali Shaw

O carte fermecătoare, care mă va bântui mult timp de acum încolo... o carte despre nuanțele gri-bleu ale singurătății și voalul iubirilor imposibile ce se înfășoară subtil, cu talentul unui dansator, pe trupul unui timp în afara timpului, într-un ținut friguros și ostil și totuși, paradoxal, înțesat de magie. O sensibilitate rară se ridică din fiecare pagină a romanului. Descrierile, de un lirism delicat, te invită într-o lume de basm pentru adulți unde tristețea este atât de frumoasă, încât se confundă cu fericirea.
Un tânăr obsedat de fotografie, o fată cu picioare de sticlă și un bărbat care crește tauri cu aripi de fluture - sunt câteva dintre personajele magistral conturate de Ali Shaw.


Umbra de Yaël Hassan şi Rachel Hausfater

Rareori îmi dau lacrimile citind o carte. La filme plâng des; imaginea, muzica stârnesc emoții mult mai ușor. Când mi se întâmplă asta cu o carte e ceva aparte. „Umbra” e scrisă pentru adolescenți, însă poate la fel de bine să se adreseze adulților. O poveste de o sensibilitate diafană, o bijuterie literară cu ecou într-o perioadă sumbră a umanității. Un băiat de 15 ani începe să vadă umbra unei fete. Aceasta pare să îl urmărească, încercând să-i transmită un mesaj. Intrigat de misterul acestei apariții, Tom începe să investigheze. Ce va descoperi nu zic.


sâmbătă, 21 decembrie 2019

De ce suntem triști de sărbători


2019 se pregăteşte să ne spună adio. Ȋşi scutură cele din urmă zile, căutând să-şi ia un ultim avânt pe scara timpului. Ȋl priveşte cu coada ochiului pe 2020. Zâmbește melancolic şi se gândeşte, probabil, la efectele încălzirii globale.

Sunt mulţi cei care se simt singuri de sărbători, indiferent de situaţia lor. Este o singurătate a spiritului care parcă nu îşi mai găseşte locul în trup sau a trupului care nu-şi mai (re)găseşte spiritul. De ce? De ce ne e adesea atât de greu să ne bucurăm sincer? 

Crăciunul este atât de aproape de sfârșitul de an, încât îi simte răsuflarea în ceafă. Această apropiere creează deopotrivă entuziasm şi teamă. Ne trezim că s-a mai scurs un an din viaţa noastră şi ne cam năpădesc întrebările: „Oare am realizat ce mi-am propus?”, „Oare puteam face/fi mai bine?” Alteori în cămăruţa minţii noastre îşi fac loc reproșurile: „Trebuia să te ții de cura aia de slăbire!”, „Tot nu ți-ai găsit jumătatea și toți ceilalți sunt căsătoriți”,  „Parcă nu se mai termină ratele alea la bancă și încă n-am zugrăvit bucătăria”, etc 

Dincolo de statisticile îngrijorătoare, stările albastre de sărbători sunt o realitate. Pentru unii Crăciunul și toată agitația din jurul lui reprezintă o apăsare uriașă, ca și când sunt obligați să fie fericiți pentru că acum 2000 de ani s-a născut Iisus. Dacă le pui celebra întrebare „Și unde-ți petreci revelionul anul ăsta?” le vine să te sufoce cu o pernă. Nu fac haz de acești oameni pentru că mi s-a întâmplat și mie să am astfel de trăiri.

Aud tot mai des glume sarcastice pe tema consumerismului asociat sărbătorilor. Într-adevăr, fenomenul a luat o mare amploare. Sunt mii de opțiuni pe piață, toți vor să îți vândă ceva și spiritul sărbătorii se cam pierde printre ambalaje, cozi la case și sarmale aburinde. Nu că ar fi ceva rău în a cumpăra cadouri sau a ne bucura de o mâncare gustoasă. Însă când uităm de liniștea interioară, pare că se dezlănțuie haosul în jurul nostru. Și ritmul amețitor al vieții cotidiene ne face pe mulți dintre noi să ne desprindem de acel „acasă” din noi unde un copil doarme pe canapea în sufragerie așteptându-l pe Moș Crăciun. 

Și uite așa, în loc să ne inspire bucurie, Crăciunul devine acea perioadă a anului când ne este reamintit că s-a mai scurs un an și noi tot nu ne-am desăvârșit. Partea bună e că acel copil este încă acolo. Așteaptă. Nu jucării, ci iubire. Așteaptă să închidem ochii și să îl privim. Așteaptă să ne îmbrățișăm dezamăgirile și singurătățile și să le invităm la un ceai cald. Așteaptă să ne iertăm pentru că nu ne-am spus mai des: „Faci o treabă minunată! Ai trecut și peste asta. A fost greu, dar ești întreg/eagă aici și acum. Ai plâns, ai pierdut, ai fost dezamagit/ă, dar în întuneric ai redescoperit lumina din tine”. 

În loc să ne grăbim să ne organizăm cât mai eficient de sărbători, mai bine inspirăm și expirăm, dând afară gândurile negre. Mi-a venit o idee acum scriind: cum ar fi să agățăm în brad, printre globuri, bilețele în care ne notăm toate lucrurile pentru care suntem recunoscători și toate realizările din anul ăsta? Poate că nu ne-am găsit jumătatea și kilogramele în plus se văd pe sub hainele mulate și încă nu avem jobul ideal, însă am trecut cu BINE de atâtea experiențe.

Nu avem cum să stagnăm din simplul motiv că totul e SCHIMBARE. Și cred, în adâncul sufletului, că toate schimbările ne conduc (deși uneori nu pare) către cea mai bună versiune a noastră. Iar dacă nu ne putem bucura plenar de Crăciun sau nu putem vedea partea plină a paharului (de șampanie), e OK. Da, e OK să fim triști, îngrijorați, descurajați când și când. Nu trebuie să fim „mai buni” sau „mai fericiți” pentru că e Crăciunul. Acel trebuie este, în mod paradoxal, fix ceea ce ne împiedică adesea să experimentăm existența în toată splendoarea nuanțelor ei diverse. 

Așa că să trăim plenar, să ne trăim toate emoțiile și stările cu inocența unui copil. Vă urez sărbători liniștite!


ilustrație de Alec J. Wills


vineri, 20 decembrie 2019

Locul 2 la Poetry Battles cu poezia „Caged”


Astăzi am avut bucuria să aflu că poezia mea în engleză CAGED a ajuns pe locul 2 în cadrul concursului organizat de Poetry Battles. "Caged" este despre suferința animalelor închise în grădinile zoologice, un subiect sensibil pentru mine și care m-a inspirat să pun pe hârtie o mică poveste în versuri. O puteți citit mai jos.

CAGED

Yesterday someone coughed at the zoo 
and everybody turned their heads towards the sky.
It started raining cats and dogs and furs and bones.
The giraffe stretched its neck back to the savanna 
its nostrils almost caressed by the smell of acacia. 
Bemused, the elephant stomped on a boy's glasses
then wrapped its trunk around an ice-cream cone
tasting a bit of freedom. 
A baby gorilla clutched onto an invisible bosom 
while a mother koala hugged a branch 
and thought about its womb. 
The rain washed away the zebra's stripes 
but the prison bars remained still.
No one noticed the fox around a lady's neck 
sniffing at a ginger cub in a cage nearby
or the shiny crocodile bag trying to come back to life 
on a tall girl's shoulder. 

Today it's raining again at the zoo
yet everybody has forgotten their umbrellas. 
Silly man drawing a smile on your face 
upon seeing a lion in a box, 
can't you feel the groundhog's whiskers tickling your sole
and the elk’s horns piercing your indifference? 
Can't you taste the tiger's tears 
and the warthog's gristle?

Keep your ear to the ground, child…
You might hear the stifled cry of bison
chanting an ode to the caged innocent.  

Teodora Gheorghe
sursă foto: Pinterest



duminică, 8 decembrie 2019

Ce s-a întâmplat de fapt cu Robbie Hunter


Nu vă spun. Va trebui să parcurgeți romanul până la final. :)

Sfârșind de lecturat „Casa de la Riverton”, capodopera lui Kate Morton, mă regăsesc la granița dintre două lumi. Pe de o parte, trecutul îmi învăluie simțurile asemeni mirosului de naftalină dintr-un șifonier vechi - fermecător prin lipsa lui de pretenții și mustind a clipe uitate, de un dramatism reținut. De cealaltă parte, prezentul se chinuie să mă îmbie înapoi în sânul realității. „Mai lasă-mă puțin cu Hannah și cu Robbie Hunter, mai lasă umbrele poveștii lor triste să mă bântuie”, îi spun. 

Este al treilea roman de Kate Morton pe care îl citesc și nu pentru că ar fi un bestseller, eticheta asta mă lasă rece în general, fiind destul de pretențioasă în ceea ce privește cărțile în general. Mă bucur mult că a ajuns să fie apreciată la nivel mondial, merită din plin din punctul meu de vedere. M-a atras parfumul cărților ei… miros de secol trecut, de secrete strecurate subtil pe sub ușa timpului, ca o aripă de fluture între două frunze, aerul boem de serate organizate în vile grandioase vizitate acum doar de fantomele pașilor de altădată, muzica ce răzbate dintr-un gramofon, nostalgia dureroasă în care se împletește timid speranța renașterii. 

Kate Morton are o măiestrie aparte, își desfășoară ghemul poveștii astfel încât la final descoperi că el nu provine dintr-o rochie deșirată, cum credeai, ci dintr-o întreagă garderobă. Cărțile ei au o rețetă asemănătoare – nu lipsesc secretele și răsturnările de situație de la final care te fac să exclami cu voce tare: „Băăi, deci nu se poate așa ceva!” (ok, poate doar eu fac așa). Însă ingredientele principale nu sunt singurii piloni pe care se sprijină frumusețea acestei rețete de succes (na, că am dat-o în clișee). 

Kate este totodată o fină cunoscătoare a diverselor mecanisme psihologice care pun în mișcare destinele personajelor sale de-a lungul a zeci de ani. Uneori, cum se întâmplă în „Păzitoarea tainei”, ea mânuiește excepțional trei planuri narative, pendulând între două trecuturi și un prezent, dar fără să te piardă sau să creeze confuzie. La un moment dat, nici nu mai contează că anticipezi deja o surpriză la final. Sunt atâtea alte aspecte care te fură, încât te bucuri de călătorie, te lași mângâiat de cuvinte, așteptând totodată, cu sufletul la gură, deliciul deznodământului neașteptat – încununarea unui periplu splendid printre amintiri și taine. 


marți, 22 octombrie 2019

Memento vivere


Tristețea mi s-a așezat pe-un gând 

Și-a ațipit pe vârful lui ca într-o barcă
Neîntoarcerile au suspinat pe rând 
O ușă s-a deschis deasupra-mi parcă... 

Din cer a coborât un braț subțire 

Țesut din întâlniri pribegi de curcubee 
Și m-a chemat blajin înspre trezire 
Cuvintele-mi s-au înălțat ca niște zmee. 

Și parcă mi-am uitat nedevenirea

Și am zburat și eu frivol cu ele 
În piept mi s-a-nfoiat atunci uimirea 
Când m-am văzut de-odată printre stele. 

Teodora Gheorghe 

17 septembrie 2019.