luni, 19 iunie 2023

CUTIA

Când eram mică dispăream uneori într-o cutie de carton. Mă împătuream cu grijă, închideam ochii și apoi cele două uși de carton prin care pătrundeam. Îmi plăcea cum se aude întunericul și cum nu mai contează timpul. Cum deveneam una cu spațiul dintre trupul meu și pereții cutiei. În cutie învățam să tac, dar nu pentru că n-aș fi avut cu cine să conversez, ci pentru că iubeam singurătatea în formă de pătrat care îmi ținea companie. Era singura neființă de acolo, din interiorul care se contracta în aceeași măsură în care bezna confortabilă dinăuntrul său se mărea. Împreună cu ea, mă expandam și eu – eram o extensie a propriei ființe, micul meu univers static, o fetiță infinită. 

În această lume invizibilă încropeam castele din amintiri uitate și citeam cărți scrise cu litere de fum. Dansam din degetul mic și alcătuiam cântece din respirații având diferite lungimi și intensități. Unele din ele semănau cu zumzetul unor albine; altele aduceau mai degrabă cu paşii unei furnici de-a lungul unui cotor de măr. 

Părinții mei nu mă găseau pentru că încetam să exist în realiatea lor. În cutia mea (spun „mea” pentru că nu știu să mai fi locuit vreodată un copil în ea) mirosea a liniște și a somn de după-amiază. Câteodată a bezele și cremă de zahăr ars. În vizitele când reușeam să opresc curgerea timpului cu totul, mă preschimbam într-un mic obiect de mobilier. Adoram senzația lemnului lucios și demn care îmi înlocuia vechea structură fluidă. Deveneam brațele unui fotoliu elegant sau picioarele unei mese ovale. O dată m-am transformat într-un mileu așezat pe un raft. Mă gâdila boticul unei căprioare de porțelan, așa că am revenit destul de repede la forma mea umană.

Peste ani, când deja lăsasem copilăria în urmă, cutia de carton mi-a revenit în vise. Împovărată de mantaua realității, mă retrăgeam negreșit în cutia mea secretă unde gustam din nou eternitatea și jocul. O revăd și acum uneori, tot mai rar... însă când își deschide ușițele pentru mine, știu negreșit că în acele fisuri aproape inexistente din țesătura timpului, sunt cea mai norocoasă fetiță din lume. 





marți, 13 iunie 2023

Pe când eram un singur univers

 - Tremur, îi șopti ea.

- De emoție? păru că o întreabă el (sau poate nu era decât vântul iscat din senin).

- ...de transformare.

- Cum vine asta? 

- De când ai devenit universul meu, prin mine au început să se preumble tot felul de aștri ciudați. Mai nou tânjesc după sori argintii și planete necunoscute, după luni pline și comete dantelate, murmură ea.

El scoase din buzunar o oglindă pe care o așeză în fața lor. Obiectul se mări până se preschimbă într-o galaxie. 

- Tu ești, draga mea, o îndemnă el să privească. Tot ce crezi că am sădit în ființa ta nu e decât o oglindire a propriilor tale universuri lăuntrice.

Ea zâmbi și îl strânse de mână. Într-un cotlon al galaxiei, o constelație care purta numele lor dădea naștere unei noi stele.





Video și imagine - Morysetta

luni, 12 iunie 2023

Poveștile mele călătoresc și în alte țări...pe Amazon

Vă salut, dragi cititori de bloguri, după niște ani de absență  din acest spațiu virtual scriitoricesc. Au fost ani (ne)buni, cu izolare (și nu doar din pricina pandemiei), cu furtuni (și nu doar dintr-acelea care scutură copacii), răsturnări și ridicări, pierderi și câștiguri, surprize drăguțe și mai puțin plăcute, bucurii, și melancolii  - pe scurt, cu de-ale vieții. 

Pagina mea de Facebook, ex-Fata din lună, se numește, mai nou, Teodora Gheorghe - Autor. Am decis să ies din semi-anonimatul cu parfum selenar.

Deși nu am așternut texte pe hârtie/blog constant în ultimii 2 ani (Stephen King ar fi dezamăgit de mine), scrisul palpită în ființa mea dintotdeauna și o va face mereu. Tot îmi dă ghes dintr-un cotlon al minții, dintr-o cameră a sufletului. Revin veșnic la cuvinte împletite în mod original, la versuri nostalgice, jucăușe, fragile ca o vază de porțelan sau puternice ca o salcie...sau la silabe garnisite cu dansuri poetice.

Ei bine, o noutate în cariera mea de scriitoare o presupune o extindere la nivel global. Sună mai pompos decât e în realitate. Câteva dintre povestirile din volumul meu de proză scurtă „Întâmplări despre niciodată - 7 povești neobișnuite despre singurătate”, în traducerea Oanei Badea , se pot cumpăra de pe AMAZON. Așadar, mă puteți citi și în engleză sau mă puteți recomanda prietenilor voștri de pe alte meleaguri.

"Sonata for a Haunted Piano" (traducere a povestirii „Pianul”) se poate comanda accesând link-ul de mai jos pentru o sumă ușoară, ca un fulg:

https://www.amazon.com/Sonata-Haunted-Piano-Teodora-Moon-ebook/dp/B0C5F5VX3N?ref_=ast_author_mpb&fbclid=IwAR1Brd9SmtmAWfdJCmW9YmnyHD2WbN58yRHFRv1nlUHa7A5_s0yms32k7zs 


Dacă dați click pe pseudonimul meu literar Teodora Moon, veți găsi și celelalte povestiri în format Kindle - le puteți citi chiar pe Amazon, nu vă trebuie niciun device special -  precum și o scurtă colecție de poezii erotice - nu e neapărat ce v-ați aștepta, de unde și mențiunea „deceivingly erotic”. 😉 




miercuri, 15 ianuarie 2020

Lui Eminescu

O candelă ţi-aprind pe aripile nopţii
Luceafăr ostenit, rătăcitor prin lume
Ca drumul să-ţi găseşti, din nou spre călimară
Şi versul tău sihastru să poarte iar un nume.

Eşti visul nemuririi pictat pe chipul ţării

Strălucitor ca luna pe bolta îngerească
Cuvântul ţi-este ruga adusă frumuseţii
Urzită între file de-o pasăre măiastră.

Copil pribeag ce-n codru îşi pierde veşnic urma

Născut din spuma mării şi botezat de aştrii
De braţele nefiinţei te reazemi singuratic
Uitaţi de dor te cheamă, şăgalnici ochi albaştri. 

Hai, vină, drag luceafăr, mai naşte-te o dată,

Din rime-nvolburate să zămisleşti cunună
S-o poarte cu mândrie români de pretutindeni
Şi steaua ta sublimă nicicând să nu apună. 


de Teodora Gheorghe (o iubitoare a poeziei eminesciene)

duminică, 12 ianuarie 2020

Și fantomele se îndrăgostesc

„Un loc plăcut și numai al lor” este una din cărțile mele preferate din toate timpurile. Peter Beagle este un autor excepțional, un povestitor care te farmecă asemenea unui magician. În paginile acestei mici bijuterii literare i-am descoperit pe Michael și pe Laura, care trăiesc o diafană și neobișnuită poveste de iubire. De ce neobișnuită? Pentru că niciunul nu e... viu. 

Am mai făcut cunoștință cu un corb destul de cinic și în aparență greu de emoționat, singurul prieten al domnului Rebeck. De altfel corbul dă și startul romanului, captivându-te instant. Iată cum îşi începe cartea Beagle:
„Cârnatul afumat trăgea corbul în jos, iar vânzătorul fu cât pe ce să-l prindă pe când se strecura afară pe ușa prăvăliei de delicatese (...)”. 

Dinamismul din debutul romanului se cufundă subit într-o linişte de criptă care se întinde de-a lungul cărţii, însă nu te plictiseşte nicidecum, pentru că odată pătruns în mrejele ei, auzi, simţi şi experimentezi un evantai de senzaţii.

Domnul Rebeck este un personaj cel puţin la fel de fascinant ca Michael şi Laura. Cândva a fost farmacist, dar lumea civilizată s-a dovedit a fi prea mult pentru el, aşa că a ales să îşi ducă veacul într-un cimitir, scena principală unde se joacă două poveşti de iubire aparte... Despre a doua nu voi spune nimic, urmează să descoperiţi voi dacă citiţi cartea. Partea cea mai interesantă este că existenţa fostului farmacist se desfăşoară în secret şi singurii care ştiu de ea sunt cei morţi. Ȋntr-un fel, domnul Rebeck este el însuşi o prezenţă fantomatică, îmbrăţişând cu resemnare o dezumanizare ce îl aduce la graniţa dintre două lumi.  

Michael şi Laura se acomodează treptat cu viaţa de după moarte. Lucrurile rămase neterminate cândva îi bântuie, iar idila lor se înfiripă suav printre întrebări existenţiale, plimbări prin cimitir şi uitări de sine. Fiecare personaj este pictat cu măiestrie în minunate nuanţe de singurătate şi pare a conţine în fiinta (sau nefiinţa lui) un univers secret la care nu are acces nimeni altcineva în afară de ei, nici măcar cititorul.

Umorul negru se împletește de minune cu subtilitățile unui dramatism care nu te copleșește, ci te invită să pătrunzi în miezul său asemeni unui bătrânel simpatic. Îți dă și prăjituri, te ademenește. Și rămâi, sedus de un parfum de nostalgie. Realizezi că ești nostalgic după o viață pe care nici măcar n-ai trăit-o, dar care îți pare atât de vie... Replicile corbului m-au făcut să râd cu voce tare de câteva ori şi tare mi-aş dori să văd un film realizat după romanul lui Peter Beagle, autor cunoscut îndeosebi pentru „Ultima licornă”, o altă carte intrată în rândul favoritelor mele. 

Din păcate „Un loc plăcut și numai al lor” nu s-a mai reeditat din câte știu, dar posibil să se mai găsească pe la câte un anticariat.

duminică, 22 decembrie 2019

Trei cărţi pline de mister... pe care nu le voi uita curând


Ador misterul, mai ales în cărţi şi în filme. Mă atrage cu atât mai mult când are nuanțe de fabulos. Ador lucrurile care nu mi se relevă decât după ce mă invită să le desluşesc enigma. Iată trei dintre cărţile mele preferate în care atmosfera de mister m-a furat în alte lumi (am revenit cu greu înapoi în realitate): 

Misterul cărților de joc de Jostein Gaarder 

Este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit vreodată și pe care o voi reciti, cu siguranță. Nu credeam să se mai apropie un alt autor atât de profund de genialitatea cu parfum matematico-filozofic a lui Lewis Carroll. O călătorie a unui tată alături de fiul său în căutarea mamei. O cărticică scrisă cu litere minuscule, ascunsă într-o brioșă. Un suc purupuriu care cuprinde toate aromele din lume. 53 de cărți de joc aduse la viață de fantezia unui om. O poveste într-o poveste într-o poveste într-o poveste...


Fata cu picioare de sticlă de Ali Shaw

O carte fermecătoare, care mă va bântui mult timp de acum încolo... o carte despre nuanțele gri-bleu ale singurătății și voalul iubirilor imposibile ce se înfășoară subtil, cu talentul unui dansator, pe trupul unui timp în afara timpului, într-un ținut friguros și ostil și totuși, paradoxal, înțesat de magie. O sensibilitate rară se ridică din fiecare pagină a romanului. Descrierile, de un lirism delicat, te invită într-o lume de basm pentru adulți unde tristețea este atât de frumoasă, încât se confundă cu fericirea.
Un tânăr obsedat de fotografie, o fată cu picioare de sticlă și un bărbat care crește tauri cu aripi de fluture - sunt câteva dintre personajele magistral conturate de Ali Shaw.


Umbra de Yaël Hassan şi Rachel Hausfater

Rareori îmi dau lacrimile citind o carte. La filme plâng des; imaginea, muzica stârnesc emoții mult mai ușor. Când mi se întâmplă asta cu o carte e ceva aparte. „Umbra” e scrisă pentru adolescenți, însă poate la fel de bine să se adreseze adulților. O poveste de o sensibilitate diafană, o bijuterie literară cu ecou într-o perioadă sumbră a umanității. Un băiat de 15 ani începe să vadă umbra unei fete. Aceasta pare să îl urmărească, încercând să-i transmită un mesaj. Intrigat de misterul acestei apariții, Tom începe să investigheze. Ce va descoperi nu zic.


sâmbătă, 21 decembrie 2019

De ce suntem triști de sărbători


2019 se pregăteşte să ne spună adio. Ȋşi scutură cele din urmă zile, căutând să-şi ia un ultim avânt pe scara timpului. Ȋl priveşte cu coada ochiului pe 2020. Zâmbește melancolic şi se gândeşte, probabil, la efectele încălzirii globale.

Sunt mulţi cei care se simt singuri de sărbători, indiferent de situaţia lor. Este o singurătate a spiritului care parcă nu îşi mai găseşte locul în trup sau a trupului care nu-şi mai (re)găseşte spiritul. De ce? De ce ne e adesea atât de greu să ne bucurăm sincer? 

Crăciunul este atât de aproape de sfârșitul de an, încât îi simte răsuflarea în ceafă. Această apropiere creează deopotrivă entuziasm şi teamă. Ne trezim că s-a mai scurs un an din viaţa noastră şi ne cam năpădesc întrebările: „Oare am realizat ce mi-am propus?”, „Oare puteam face/fi mai bine?” Alteori în cămăruţa minţii noastre îşi fac loc reproșurile: „Trebuia să te ții de cura aia de slăbire!”, „Tot nu ți-ai găsit jumătatea și toți ceilalți sunt căsătoriți”,  „Parcă nu se mai termină ratele alea la bancă și încă n-am zugrăvit bucătăria”, etc 

Dincolo de statisticile îngrijorătoare, stările albastre de sărbători sunt o realitate. Pentru unii Crăciunul și toată agitația din jurul lui reprezintă o apăsare uriașă, ca și când sunt obligați să fie fericiți pentru că acum 2000 de ani s-a născut Iisus. Dacă le pui celebra întrebare „Și unde-ți petreci revelionul anul ăsta?” le vine să te sufoce cu o pernă. Nu fac haz de acești oameni pentru că mi s-a întâmplat și mie să am astfel de trăiri.

Aud tot mai des glume sarcastice pe tema consumerismului asociat sărbătorilor. Într-adevăr, fenomenul a luat o mare amploare. Sunt mii de opțiuni pe piață, toți vor să îți vândă ceva și spiritul sărbătorii se cam pierde printre ambalaje, cozi la case și sarmale aburinde. Nu că ar fi ceva rău în a cumpăra cadouri sau a ne bucura de o mâncare gustoasă. Însă când uităm de liniștea interioară, pare că se dezlănțuie haosul în jurul nostru. Și ritmul amețitor al vieții cotidiene ne face pe mulți dintre noi să ne desprindem de acel „acasă” din noi unde un copil doarme pe canapea în sufragerie așteptându-l pe Moș Crăciun. 

Și uite așa, în loc să ne inspire bucurie, Crăciunul devine acea perioadă a anului când ne este reamintit că s-a mai scurs un an și noi tot nu ne-am desăvârșit. Partea bună e că acel copil este încă acolo. Așteaptă. Nu jucării, ci iubire. Așteaptă să închidem ochii și să îl privim. Așteaptă să ne îmbrățișăm dezamăgirile și singurătățile și să le invităm la un ceai cald. Așteaptă să ne iertăm pentru că nu ne-am spus mai des: „Faci o treabă minunată! Ai trecut și peste asta. A fost greu, dar ești întreg/eagă aici și acum. Ai plâns, ai pierdut, ai fost dezamagit/ă, dar în întuneric ai redescoperit lumina din tine”. 

În loc să ne grăbim să ne organizăm cât mai eficient de sărbători, mai bine inspirăm și expirăm, dând afară gândurile negre. Mi-a venit o idee acum scriind: cum ar fi să agățăm în brad, printre globuri, bilețele în care ne notăm toate lucrurile pentru care suntem recunoscători și toate realizările din anul ăsta? Poate că nu ne-am găsit jumătatea și kilogramele în plus se văd pe sub hainele mulate și încă nu avem jobul ideal, însă am trecut cu BINE de atâtea experiențe.

Nu avem cum să stagnăm din simplul motiv că totul e SCHIMBARE. Și cred, în adâncul sufletului, că toate schimbările ne conduc (deși uneori nu pare) către cea mai bună versiune a noastră. Iar dacă nu ne putem bucura plenar de Crăciun sau nu putem vedea partea plină a paharului (de șampanie), e OK. Da, e OK să fim triști, îngrijorați, descurajați când și când. Nu trebuie să fim „mai buni” sau „mai fericiți” pentru că e Crăciunul. Acel trebuie este, în mod paradoxal, fix ceea ce ne împiedică adesea să experimentăm existența în toată splendoarea nuanțelor ei diverse. 

Așa că să trăim plenar, să ne trăim toate emoțiile și stările cu inocența unui copil. Vă urez sărbători liniștite!


ilustrație de Alec J. Wills